Răzvan Ciucă, vini absurde

Relaţia mea cu Răzvan Ciucă a început dificil. A redevenit director al Muzeului Judeţean Ialomiţa la puţină vreme după ce am reuşit, cu chiu cu vai, să mă angajez acolo, în octombrie 1984. Avea faimă de om al dracului şi mi-a dovedit, de-a lungul celor câţiva ani cât am lucrat cu el, că acest lucru nu era deloc uşor. Permanent frământat de problemele muzeului, de visurile sale privind înfiinţarea unui muzeu al agriculturii în Slobozia, „scotea untul“ din toţi angajaţii şi nu avea milă pentru timpul privat al acestora, aşa cum nu avea milă nici pentru propriul său timp liber. Nu ştia ce înseamnă concediu şi îşi petrecea toată viaţa pentru atingerea obiectivelor sale privind muzeul. Coleric şi uneori arţăgos, era extrem de exigent în ceea ce priveşte îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Am fost unul dintre puţinii colegi care, până la urmă, l-au înţeles şi l-au urmat în lungi delegaţii şi în nesfârşite discuţii despre soarta muzeului. Nu mi-a fost uşor, dar am învăţat foarte multe lucruri de la el, aşa cum am învăţat de la mulţi alţii care mi-au luminat calea în lumea muzeografiei.
Sunt şi acum mândru că am adus în patrimoniul muzeului judeţean – patrimoniu transferat, ulterior, în mare parte, la Muzeul Naţional al Agriculturii –, alături de el şi de alţi colegi devotaţi instituţiei (şi o menţionez aici mai ales pe Viorica Croitoru-Capbun) obiecte de mare valoare din întreaga ţară. Am fost trimis să fac aceste dificile campanii de achiziţii, prin dogoarea lunilor de vară sau prin gerul suportat în staţiile de autobuz ale unor maşini care ar fi trebuit să facă legătura între sate şi care nu mai veneau în lunile de iarnă, tot aşa cum am fost în lungi campanii de cercetări arheologice, în arşiţa verii sau în burniţele de toamnă târzie. Am suferit fizic atunci, dar păstrez cele mai frumoase amintiri pentru ceea ce am învăţat şi pentru ceea ce am realizat.
Drumurile noastre s-au despărţit atunci când am revenit în Bucureşti, în 1988. Am fost foarte bucuros atunci când am aflat că visul lui Răzvan de a înfiinţa un muzeu al agriculturii din România a prins, în sfârşit, viaţă, în 1990. În mod absolut firesc, a fost numit director al noii instituţii şi a luat, de la capăt, munca de organizare a acesteia. Nu şi-a schimbat stilul de muncă şi a reuşit să deschidă, în scurtă vreme, un muzeu reprezentativ pentru întreaga ţară: nu doar un muzeu unicat pentru România, ci şi unul dintre cele mai valoroase muzee europene de profil. A muncit din greu şi i-a pus şi pe alţii să muncească din greu, dar a reuşit, în condiţii extrem de dificile, de subfinanţare cronică, de lipsă de spaţiu şi de personal, să impună Muzeul Naţional al Agriculturii din România pe plan european şi chiar mondial. După o viaţă de muncă a fost scos la pensie, aşa cum se întâmplă în România, legal, dar urât, cu ocazia zilei sale de naştere. Nu a primit mulţumiri oficiale şi nici alte recompense. Înainte de pensionare a devenit şi diacon, slujind în biserica din curtea Muzeului. Dar toate astea nu i-au ajutat la nimic, pentru că…
Recent, am aflat cu stupoare că Răzvan Ciucă a fost arestat. M-am întrebat cum e posibil aşa ceva. Ce i s-ar fi putut imputa unui pensionar care îşi terminase, de multă vreme, mandatul de director al muzeului? Vina care i-a fost adusă era aceea că în anul 2001, în calitatea sa de expert în patrimoniul tehnic agricol, şi-a dat verdictul privind un utilaj numit locomobil. Pentru cine nu ştie, acesta este un utilaj deplasabil pe roţi, alcătuit dintr-un generator de abur care foloseşte combustibil inferior şi un motor, şi care serveşte la punerea în mişcare a altor maşini, îndeobşte agricole şi forestiere. Fără să mai intru în alte amănunte tehnice, trebuie să spun că Răzvan Ciucă, după o analiză atentă a maşinii, pe care, de altfel, o cunoştea foarte bine, a constatat că aceasta nu are calităţile necesare pentru a fi clasată în patrimoniul cultural naţional, fiind un bun cultural comun. Lucrurile au trenat, primul raport de expertiză fiind urmat de alte documente, greşit întocmite, de către alte persoane. După 13 ani de discuţii, corespondenţe, expertize şi paraexpertize, Răzvan Ciucă se vede reţinut, pentru 70 de ore, la Deva, în iulie 2014, fiind acuzat de fals intelectual şi mărturie mincinoasă. De unde a ajuns justiţia română să fie expertă şi în patrimoniul cultural rămâne, pentru mine, un mare mister. La dosar nu există nici un contraraport solid întocmit de către un alt expert atestat, chiar dacă între timp a avut loc un proces în legătură cu detaliile căruia nu mai insist.
Justiţia îşi va urma, fără îndoială, cursul ei şi, în pofida neîncrederii mele de fond în deciziile onoraţilor magistraţi atunci când vine vorba despre patrimoniul cultural naţional, sunt convins că Răzvan Ciucă va fi absolvit de vinile absurde care i se aduc.
Ceea ce nu pot însă înţelege cu nici un chip este de ce se ambiţionează unii colegi din Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor să se desolidarizeze de domnul Ciucă şi să încerce să îi retragă statutul de expert, de parcă simpla punere sub învinuire ar fi, în sine, o crimă. Să vă dau exemple de parlamentari care au fost condamnaţi, definitiv şi irevocabil, la pedepse cu închisoarea, ce-i drept cu suspendare, şi care îşi continuă, bine mersi, misia călăuzitoare, spre binele naţiei, întru adoptarea unor legi mai bune în România? Cred că le ştiţi cu toţii. De unde atunci atâta exces de zel în Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor?
Problema este, probabil, una de fond, care transcende cazul lui Răzvan Ciucă. Acest organism cu rol consultativ al Ministerului Culturii este supraîncărcat de lucrări, în situaţia în care persoanele care ar trebui să lucreze pentru secretariatul său sunt de două ori mai puţine decât acum şase ani. Membrii Comisiei lucrează, practic, benevol, Guvernul Boc având grijă le anuleze indemnizaţiile fireşti pentru şedinţe (cei 48 de lei primiţi, lunar, nu acoperă nici cheltuielile unui prânz la pizzeria de lângă minister). Numărul lucrărilor care trebuie avizate de Comisie a crescut exponenţial în ultimii trei ani, pe măsură ce prevederile legislaţiei în vigoare au început să fie puse în mod sistematic în aplicare. Cu alte cuvinte, membrii Comisiei – oameni pe care, de altfel, în mod individual îi respect şi îi apreciez pentru calităţile lor profesionale –, sunt nişte persoane realmente stresate (să nu uităm faptul că fiecare dintre ei mai are, pe undeva, o slujbă, fiind fie de şef de instituţie, fie o persoană cu răspunderi profesionale foarte serioase). Totuşi, într-o lume atât de mică aşa cum este cea a muzeografilor din România, atitudinea pe care un organism ministerial poate să o ia faţă de un coleg cunoscut tuturor mă pune pe gânduri. Este vorba despre oportunism? Este vorba doar despre oboseală şi lehamite? Nu ştiu. Dar este cert că nu este vorba despre dreptate.
Situaţia îmi aduce aminte de examinarea rapoartelor anuale sau finale ale managerilor muzeelor de către comisii ministeriale în care amiciţiile şi inamiciţiile personale se pot exprima liber, la adăpostul ambiguităţii prevederilor legale.
Desigur, poziţia mea este una subiectivă. Îl consider pe Răzvan Ciucă un prieten al meu, pentru că îl cunosc şi pentru că nu cred că ar fi putut face ceva necinstit, ceva în dauna patrimoniului cultural naţional al României. Un om care ar fi fost în stare să facă orice pentru a salva un obiect de patrimoniu nu putea să întocmească decât o expertiză corectă în cazul de faţă. Îl invit pe cel care se crede, după o profundă judecată asupra propriei sale conştiinţe, pe deplin obiectiv, să arunce primul cu piatra, singur, şi nu la adăpostul unui vot în Comisie. Amatori?