Rasfoind „Tribuna“…

Mi se pare nedrept ca polemica si cearta iscate de pretentiile exorbitante, arogante si sfidatoare ale noului coordonator al „Tribunei“ au împaienjenit atâta ochii magici ai altor reviste încât n-au mai vazut din paginile publicatiei clujene decât „cazul Arman“. Ce-i drept, dl cu pricina s-a facut ridicol când, luând în mâna biciul lui Maiorescu, a scris ceva nu atât despre „noua directie“ a Tribunei, cât o penibila caricatura postmodernista a celebrului „În laturi!“. Dl Arman e, într-adevar, nedelicat, ca sa nu zic cam grosolan cu trecutul „Tribunei“ si al oamenilor care i-au facut gloria. În plus, editorialul sau inaugural plin de sine emana o suficienta batatoare la ochi si lasa în urma un miros nesuferit, ce-ti muta nasul din loc: cu un asemenea miros nu poti „aerisi“ o revista… E însa, repet, nedrept ca din pricina acestui caz bizar sau a unor bazaconii despre „asasinarea“ lui Eminescu, sa ni se închida ochii si sa nu mai vedem, cel putin în primele numere ale anului în curs, celelalte contributii literare, cronici, eseuri si articole stralucite care mai onoreaza paginile revistei clujene. Astfel, Ion Pop îsi continua temeinica sa „recitire înnoitoare a prozei subiective românesti“, iar Irina Petras publica sub titlul „Florina Ilis si diorama Eminescu“ o cronica extraordinara despre „Vietile paralele“, un mare roman de fantezie biografica demn sa stea alaturi de „Viata lui M. Eminescu“ al lui G. Calinescu: „Eminescu are acum“ – conchide dupa o ampla analiza Irina Petras – „un roman pe masura. Unul contând cât o biografie, un eseu monografic, o arhiva comentata laolalta. În zona vietii lui Eminescu, G. Calinescu nu mai e singur“. Din acelasi numar cititorului atent nu-i va fi scapat eseul lui Petru Poanta „ascuns“ sub un titlu banal, „Vasile Pârvan si Universitatea clujeana“. În realitate, criticul de la Cluj arunca o privire devastatoare, cu ochii lui Pârvan, asupra învatamântului universitar de azi. „Dupa cum au evoluat însa lucrurile în învatamântul superior“ – scrie Petru Poanta – „universitatea imaginata de Vasile Pârvan este mai degraba proiectul unui idealist care, în niciun caz, nu accepta teza utilitarismului imediat al scolii în detrimentul misiunii de spiritualizare. Imperativele sale par mai curând ale unui iluminat decât ale unui pragmatic“. Ce spunea marele „iluminat“ a carui mostenire a crezut ca o poate prelua încercând s-o si puna în aplicarea, alt mare „iluminat“, filozoful de la Paltinis, elitistul Constantin Noica? „Metoda noastra“ – spunea Vasile Pârvan în „Datoria vietii noastre“ – e aceea a cultivarii si selectiunii sufletelor superioare, prin punerea la proba a fiecarui individ care ne este încredintat, cu piatra de încercare a Cultului Ideii. Cine rezista si da scântei e vrednic sa intre în confraternitatea Universitatii nationale. Cine e un simplu pietroi brut e dat înapoi în gramada, spre a servi ca pavaj de sosea pentru construirea drumului nou catre sferele de sus. Oportunisme, tocmeli, reductibilitati noua nu ne sunt permise. Noi suntem preoti aspri ai unei religii de purificare. Suntem profetii unui timp, cu mult prea îndepartat pentru poftele grabite ale hamesitilor contemporani…“ Petru Poanta crede ca doua sintagme din „Universitatea nationala a Daciei superioare“ din 1919 „pot da frisoane cosmopolitilor contemporani“: „«Spiritualizarea natiunii» si «idealismul national»“. Pentru a-l scuti pe marele istoric român de banuielile politienesti ale „politic corectilor“ de azi gata sa sara la gâtul cuvântului „national“ care ar ascunde „xenofobia“ si discriminarea, Petru Poanta se grabeste sa limpezeasca si sa înlature confuzia. În „Datoria vietii noastre“, arata el, Pârvan lamureste lucrurile „prin definirea nuantata si fara echivoc a relatiilor dintre natiune (national), etnic si cultura, respectiv, creatia majora (culta). Nationalul e un dat «biologic-politic», o «fatalitate», si tocmai de aceea el nu poate constitui «obiectul» spiritualizarii. În creatia majora el exista ca subconstient, asa ca si în creatia etnografica. Diferenta apare între etnografic si cultural-cultura: „Etnograficul pleaca de la instincte. Culturalul pleaca de la idei. Culturalul e mereu schimbator în rafinata evolutie spre cât mai complex a ideilor creatoare. Etnograficul e perpetuu stabil, pe baza celui mai minutios traditionalism“. Culturalul presupune „spiritualizarea aristocratic-idealista“, ceea ce înseamna educatie riguroasa si selectie. Pe scurt, altfel spus, cultura majora este produsul creatiilor individuale pe când cultura etnografica reprezinta produsul „geniului popular natural“. Între cele doua nu exista continuitate, în sensul ca valorile culturii etnografice nu se pot transforma în valori ale culturii majore. Sunt doua lumi diferite, fara punti de trecere între ele. De fapt, Pârvan polemizeaza aici cu o difuza ideologie traditionalista si etnicista, încercând sa elibereze creatia culta de determinismul autohtonismului. De aceea, educatia universitara trebuie sa fie una de esenta elitista. O spune aproape brutal: «Avem dara de identificat în tinerimea care alearga la luminile noastre nu ceea ce e taranesc în ea, ci ceea ce e general-omenesc. Nu românizarea noastra feroce, întru vegetativul etnografic, ci continua noastra umanizare întru sublimul uman»“. Desigur, reforma visata „riguros“ de Pârvan are, conchide cu justa tristete Petru Poanta, „configuratia unei utopii“ si, desi cu multe idei novatoare în epoca, inclusiv unele venite din universitatile americane si europene, Universitatea închipuita de Pârvan „ar fi trebuit sa produca un soi de supraoameni, eroi civilizatori si profeti transfigurati spiritual ai natiunii române“. Nu în forma „manastireasca“ a universitatii închipuite de Pârvan, curata utopie, sta frumusetea proiectului sau himeric, ci în mesajul istoricului lasat mediului universitar: „cultivarea si selectionarea sufletelor superioare“, împotriva împingerii lor pe toboganul devalmas al unei democratii egalitariste. Prima sansa a individului consta în descoperirea vocatiei care, ea si numai ea, trebuie sa se bucure de oricâta democratie e posibila într-un adevarat stat de drept. Restul e demagogie si populism universitar. În „Tribuna“ din prima jumatate a anului mai trebuie citite câteva interviuri, în primul rând acelea, excelente, cu poetul Liviu Ioan Stoiciu si prozatorul Radu Aldulescu, ambele luate de Alexandru Petria. Amândoi scriitorii marturisesc, parca întelesi, „pacatul deznadajduirii“ în care traiesc si scriu: „În ce ma priveste“, spune Radu Aldulescu, „sansa sta în fuga de pacatul deznadajduirii. Noi, scriitorii, nu avem dreptul sa ne lasam, ci sa continuam sa facem ceea ce stim noi cel mai bine: sa scriem“, iar Liviu Ioan Stoiciu nu se lasa, nici el, biruit de acelasi „pacat“, si, între doua „sinucideri“ (de fapt, „am avut sapte tentative de sinucidere“!), continua nesmintit sa scrie versuri „numai «pe burta goala», la trezire (cum eu am insomnie si fac nopti albe, ma trezesc înainte sau dupa ora 12 ziua), cu o cana mare de cafea în fata, rece, pe birou, scriu numai acasa (numai când sunt singur în camera) si numai cu cerneala neagra. Dupa ce termin de scris retranscriu «pe curat» si pun poemul la… pastrare în sertar – si-l uit“. „Sinucis“ de atâtea ori, „acum, daca n-am murit“ – spune „sinucigasul“ – „am început sa ma amagesc, depasit de situatie, ca am o misiune de îndeplinit, sa dau de gol si starea «omului» la prima batrânete, din curiozitate… Nu e exclus ca Duhul Sfânt sa nu tina cont de vârsta, Biblia le-a fost inspirata batrânilor“, conchide cu încredere si tainica presimtire Liviu Ioan Stoiciu. Poemele lui „uitate în sertar“ si ajunse ca prin minune în „Tribuna“ sunt veritabile capodopere: poeme tulburatoare care „dau de gol“ un pesimist negru si vital, plin de viata, de întrebari ce cad grele ca bolovanul, de deznadejdi, nedumeriri si de îngrijorari pe care un „hot“ i le fura pentru ca pagubasul sa constate ca „îngrijorarile mele furate m-au readus cu/ picioarele pe pamânt“ si „Ar trebui sa arunc la gunoi tot/ acest sac/ plin de îngrijorari – ca unele dintre ele s-au/ stricat. Ar trebui sa fac macar o selectie…/ În plus, ciudat:/ sacul s-a împovarat, e mult mai greu decât/ era, poate ca ar fi trebuit sa-l rascumpar./ Dar de unde/ sa iau hotul? Câta întunecare… Câta întunecare, atâta lumina“. În poemele dinspre batrânete – atâta disperare terapeutica si oximoronica, apatica si încarcata de umor rece ca gheata de la Polul Nord! Putem banui ca sertarele „sinucigasului“ sunt pline de capodoperele lirice ale unuia dintre poetii de seama de azi. În „Tribuna“ din februarie a.c. profesorul Ion Vlad scrie admirabil despre „Singuratatea scriitorului“. Scriitorul este Liviu Rebreanu, restituit într-una din fetele lui de Niculae Gheran în „Intime“ (Editura Academiei Române, 2012), prin scrisorile lui Liviu si Fanny Rebreanu. Istoricul literar Ion Vlad, vechi cititor si hermeneut al lui Rebreanu, scrie, de fapt, despre imposibila singuratate a romancierului tras cu forta din naturala si mult râvnita lui solitudine de hartuielile „intime“ si, nu mai putin, de solicitarile functiilor publice pe care le-a avut: „Liviu Rebreanu este o personalitate formata în spiritul unei deliberate izolari, refuzând prieteniile zgomotoase, cultivarea colegilor de breasla; a preferat singuratatea noptilor destinate scrisului.
În Jurnalul perioadei 1927 – 1944 confesiunea e de o indeniabila sinceritate: «menirea omului este sa duca o viata în fond solitara», alegând «patrunderea în mine însumi, lenta, necrutatoare, franca si absoluta sinceritate». Ar parea surprinzatoare marturisirea scriitorului daca am reaminti ca functiile ocupate în decursul câtorva decenii: presedinte al Societatii scriitorilor români, director general al teatrelor, Directiei Educatiei Poporului, asumarea patronarii unor periodice («Scena», «Miscarea literara», «Gazeta literara», «România literara», «Viata») nu au fost de natura sa-i protejeze singuratatea. Exceptând presedintia Societatii scriitorilor, obiectul unor virulente si joase polemici, acuze si mahalagisme frecvente în balcanismul românesc, celelalte functii sunt adesea rezultatul unor îndemnuri venite dinspre o sotie avida de bani, ambitioasa si de un orgoliu nemasurat, o femeie nu o data lipsita de scrupule (…), decisa sa domine cu orice pret“ si cu „inepuizabila dorinta de a parveni“ chiar si în paginile romanului „Adam si Eva“, pretinzând ca acel „Cezar al literaturii“, cum îl alinta pe Liviu într-o scrisoare, i-ar fi marturisit (într-o epistola falsificata!) ca „este opera mea care va purta cel mai mult din ce mi-ai dat tu mai de pret, draga mea…“ Hartuiala si rapirea solitudinii alcatuiesc pretul platit de un scriitor cu biografia atât de agitata si, adesea, imprevizibila din care i-a fost greu sa evadeze. În acelasi numar al „Tribunei“, Constantin Cublesan, Vasile Igna, Horia Badescu si Nicolae Mocanu îl evoca în pagini vibrante pe poetul si editorul eminent în vremuri grele care a fost Al. Caprariu, iar Vasile Gogea scrie despre „Cazul Jacquier“ – pe care Dan Damaschin îl numeste într-o monografie dedicata Cercului Literar de la Sibiu, „un montaignian în capitala Transilvaniei“. În numerele urmatoare ale „Tribunei“ dam de scenariul stiintifico-fantastic al „asasinarii“ lui Eminescu de catre „gasca“ lui Carol I si „instrumentul“ asasinatului numit Titu Maiorescu, iar dl Mircea Arman scrie, corespunzator cu noul profil mai european al revistei, despre „Homo Oeconomicus sau despre amfibolia spiritului practic“ si, alta data, mai scrie cu tragere de inima articolul „Dreptul ca matematica sociala“ dedicat volumului „Publicitatea imobiliara în conceptia noului Cod Civil“: „Cartea doamnei judecator de Curte de Apel Andreea-Anamaria Chis este una dintre cele mai clare si mai valoroase contributii la decriptarea si interpretarea articolelor care privesc institutia publicitatii imobiliare în noul Cod Civil“. În „concluzia finala“ a articolului, dl Mircea Arman reia începutul exegezei sale ce nu facuse decât sa anticipeze „concluzia finala“: „O concluzie finala, odata cu parcurgerea acestei cercetari, este aceea ca ne aflam în fata celei mai bune lucrari aparute în literatura juridica de dupa aparitia noului Cod Civil referitoare la institutia publicitatii imobiliare“. Observ ca dl Arman nu citeste, domnia sa „parcurge“ o lucrare „aparuta dupa… aparitia“ Codului Civil: e si acesta un semn peremptoriu al înnoirii de care se bucura batrâna revista fondata la 1884 de Ioan Slavici…