Raportoru

Datele povestii sunt simple. Pe la mijlocul deceniului sapte al secolului trecut, un pusti oaches, de vreo 12 ani, elev la „Tonitza“, si-a cautat un maestru, un model. Pe cel mai bun. Pentru ca a simtit ca nu poate trai altfel decât pictând. Si cum in acea vreme unul dintre cei mai importanti artisti vizuali români in viata era Corneliu Baba, a intrat in atelierul lui. Nu sa-si gaseasca drumul – il stia – ci sa invete, fara intermediari, cum sa inainteze, pas cu pas, pe acest drum.
Pentru baietandrul de mahala bucuresteana viata n-a avut o curgere lina. Chiar daca si-a deschis prima personala la 14 ani, la Cinematograful Grivita, si are in palmares peste 20 de expozitii, in tara si in strainatate, a terminat liceul „batrân“ si facultatea la vârsta caruntetii. Acum, la 47 de ani, e masterand al artistului si profesorului Marcel Bunea, la Universitatea Nationala de Arte. Toate acestea le-a facut si le face firesc, asa cum a atras atentia breslei de timpuriu si a ucenicit in atelierele unor maestri. Intre ei, Mihai Cizmaru si Ion Brodeala.
Asa cum se bucura de prietenia si sprijinul confratilor din prima linie a artelor vizuale autohtone, precum graficianul si universitarul Mircia Dumitrescu.
Si, nu in cele din urma, asa cum poarta numele neobisnuit, care te poate duce cu gândul fie la porecla unui scolar, primita in orele de geometrie, fie la vreun personaj din scrierile absurde semnate de Urmuz ori Apunake – Eugen Raportoru.
Neobisnuit e si parcursul sau in artele vizuale contemporane. In priza directa cu interbelicii, in primul rând, dar si parca anticipând, simultan, un fel de avangarda ce are drept experiment fundamental revizitarea, resuscitarea clasicilor. Daca nu stii nimic despre artist si ii privesti pânzele, ai o stranie senzatie de… recunoastere a cuiva necunoscut. Aflat intr-o bucla (artistica) temporala, un fel de calator in timp care a experimentat dus-intors, viitor-trecut si retur aceasta peregrinare (deocamdata) de domeniul fictiunii.
Autodidactul intrat de curând, cu acte in regula, printre artistii cu „patalama“, nu e deloc epigon al unor nume ilustre. Mestesugul invatat – furat e sublimat in retorta proprie. Si cartografiaza energetic, autentic, reflexiv lumea lui Raportoru. Cu decupaje si narativitate ce nu se confunda cu ale altora si nici nu se lasa umbrite, strivite de boala imitatiei „la maestru“.
Artistul pune pe pânza ceea ce cunoaste bine, ceea ce ii nutreste, organic, arta si, cu toate acestea, inca il mai poate surprinde. Mahalaua bucuresteana. Dezghiocata din pitorescul anecdotic si din conventionalismul lânced. Volume robuste se contureaza cu retinuta somptuozitate pe fundalul otelit, in care griul isi expune nuantele multiple si luminozitatea inghetata. Case si ziduri, decoruri dintr-o lume fantomatica, inca in picioare, fie parasite, fie cu câte un personaj in trecere prin preajma ori ghemuit in fata portilor inchise. Nave abandonate, suferinta impietrita ce-si refuza patetismul. Ca artist inascut, Eugen Raportoru isi asuma calitatea de martor si tine la distanta retorica în ebulitie. Instinctul artistic il fereste de anecdoticul facil, de „trucurile“ meseriei si atunci când picteaza peisaje din zona Sibiului, Sighisoarei, Brasovului, Homorodului ori Rupei, sau când se lasa inspirat de lunca si delta Dunarii. Transparenta subsumata transcendentei si o descriptivitate reflexiva, in tuse calde, ii particularizeaza portretele (intre ele, un surprinzator autoportret in toga) si naturile statice.
In ateliere incropite prin garaje si subsoluri, departe de boema  galagios agresiva si de superbia negatoare a celor ce au putin de infaptuit si mult de vorbit, Eugen Raportoru are opera impresionanta prin organicitate si orginalitate nefortata. Colectionarii il pretuiesc si ii achizitioneaza pânzele, deocamdata mai mult decât cei ce au in grija sporirea patrimoniului muzeelor de profil.
Chiar daca nu-si vinde imaginea si nu se (auto)promoveaza galagios si insistent, artistul a inceput sa fie cunoscut si in afara cercului restrâns de specialisti. Bunacuviinta si modestia netrucata care-i caracterizeaza iesirile in lume au razbit pâna la urma.
In 2004, doua dintre lucrarile lui Eugen Raportoru au fost expuse la Vatican, sub egida UNESCO. In 2005, a avut o personala la Stockholm. Din pacate, n-a putut sa-si insoteasca pânzele in aceste calatorii.
Intr-o vreme in care originalitatea (si, implicit, valoarea) se confunda prea des cu sfidarea traditiei, cu gestul iconoclast, Eugen Raportoru nu se teme sa fie un continuator. Arta sa i-a fost si ii este casa si masa, fara sa-l bântuie obsesia cotei, a recunoasterii. Vorbeste despre el cu parcimonie si, cu siguranta, nu i-ar placea sa fie considerat un „caz“.