Eseist. Nascut la 12 iulie 1925, în Satu Mare; decedat la 22 iulie 1994, Oradea. Fiul directorului de banca Gheorghe Enescu si al Ilenei (n. Steiger). Scoala primara la Brasov (Scoala Germana Evanghelica); tot acolo si liceul, si tot în limba germana („Andrei Saguna“), absolvit în 1944. Facultatea de litere si filosofie (specialitatea filosofie) a Universitatii din Cluj (licenta în 1948) (initial se înscrisese la medicina). Cel mai tânar membru al Cercului literar de la Sibiu. Dupa absolvire e retinut ca asistent al lui D.D. Rosca, dar este epurat peste un an. În 1949-1951, lucreaza o vreme ca bibliotecar la Biblioteca Universitatii, dar e mai mult somer; între 1952-1955, profesor de educatie fizica la o scoala tehnica din Cluj; între 1956-1965, redactor al revistei „Tribuna“; în 1965, câteva luni, redactor la „Steaua“; din 1966 pâna în 1986, redactor al revistei „Familia“ din Oradea (redactor sef-adjunct din 1971). Debuteaza, simultan, în 1945, în „Revista Cercului literar“ si în „Tribuna brasoveana“; editorial, în 1968, cu monografia „Franz Kafka“ (Editura pentru literatura universala, Bucuresti; premiul revistei „Secolul 20“). A mai publicat volumele de eseuri „Critica si valoare“ (Editura Dacia, Cluj, 1973) si „Ab urbe condita“ (Editura Facla, Timisoara, 1985; premiul Uniunii Scriitorilor). În 1978 beneficiaza de o bursa Fulbright în SUA iar impresiile din aceasta calatorie sunt publicate în volumul „Între doua oceane“ (Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1986). în 1989 îi apare o selectie de eseuri în limba maghiara („Idei si stiluri“). Dupa caderea comunismului, intensa publicistica în periodicele oradene „Gazeta de Vest“ si „Noua Gazeta de Vest“. A colaborat la „Familia“, „Tribuna“, „Steaua“, „Secolul 20“, „România literara“, „Luceafarul“, „Libertatea“ (din Panciovo, ex-Jugoslavia). Postum, Marin Chelu îngrijeste, în colectia Biblioteca Revistei Familia, volumele „Despre arhitectura“ (2003) si „Orizonturi speculative“ (2004).
*
Monografia „Franz Kafka“ a lui Radu Enescu nu e doar prima exegeza kafkiana din spatiul românesc, ci si unul din primele semne ale reacordarii literaturii române la literatura occidentala, dupa deceniile de proletcultism. Ca structura, ea e aproape clasica, incluzând o perspectiva asupra vietii si asupra „posteritatii“ lui Kafka si o ampla interpretare a operei. Biografia e contrasa la strictul necesar, dar ea contureaza cu precizie profilul spiritual al scriitorului si-l aseaza în contextul cultural – european si praghez – al epocii. Succinta, rezumativa e si „Judecata posteritatii“, trecând în revista principalele interpretari postbelice, ordonate pe directii: filosofice, filologice, psihanalitice. Radu Enescu nu face însa un simplu conspect, ci dialogheaza cu interpretarile deja clasicizate. Interpretarea propriu-zisa, acoperind mai bine de doua treimi din carte, e metodica, trecând opera prin mai multe filtre si privind-o scrupulos sub câte un aspect. Problematica sociala e prima abordata, urmarind procesul de alienare, tipic personajelor kafkiene, în diacronia operei. Conceptia lui Kafka despre rostul si rolul artei e urmarita într-un capitol aparte, în polemica deschisa cu exegetii care l-au atasat formalismului. E vizibila în curgerea celor doua capitole o supravietuire a punctajului care prevedea ca obligatorii cercetarea „conceptiei sociale“ si a „conceptiei despre arta“ a scriitorului, dar Enescu respecta doar formal tipicul, caci „ideile“ valorificate de el se proiecteaza în interpretarea propriu-zisa care vine dupa aceste capitole „prealabile“. Expertiza universului kafkian îmbina criteriul tematic (cu atentie accentuata pe temele „însingurarii“ si alienarii, ale dependentei si libertatii, ale ratarii) cu cel structural (care desface opera în componentele vizionare „spatiale“ si „temporale“). „Arta“ si dialectica simbolurilor sunt urmarite aparte. Partea de descriere a operei, inclusiv a mecanismelor ei semnificante, e riguros articulata; partea de interpretare depune un efort destul de sustinut de „umanizare“ a viziunii kafkiene si de întoarcere a ei împotriva capitalismului alienant.
Un eseu de „teorie a criticii“ sau de ontologie a „spiritului critic“ e „Critica si valoare“. Întrebarea de la care porneste Radu Enescu e cea obsesiva, privitoare la natura spiritului critic: tine acesta de arta sau de stiinta. Raspunsul sau contopeste repede cele doua alternative („critica este arta, dar si stiinta“), urmarind apoi, deopotriva, „istoria“ si „fenomenologia“ spiritului critic. Identificând, etimologic, radacina de „criza“ a spiritului critic, Radu Enescu îl desemneaza ca functie a optiunii pe baza disocierilor. Cum disocierea e baza activitatii critice, aceasta are ca instrument fundamental ironia. Eseul va urmari îndeosebi aceasta componenta, într-un dialog foarte activ cu Jankelevitch, dar fara a ignora nici celelalte componente ale actului critic. Acesta are întotdeauna o functie „orientativa“ (nu didactica) si fundamental axiologica („actul teoretic este /…/ ontologic, actul critic este axiologic“). Relatiile dintre critica si estetica, dintre critica si teorie, dintre critica si mit (ca element funciar artei) ori dintre aceasta si politica, didactica sau ideologie în general sunt detaliate cu verva, într-un ritm alert al ideii si într-o dialectica a nuantelor. Ironia fiind „categoria prin excelenta a valorii critice“, E. staruie asupra functiilor acesteia si asupra relatiilor în care ea intra cu umorul (dar si cu alte atitudini de tip sarcastic). Distingând între ironia socratica (una axiologica, „cu functie etica“) si cea romantica (ontologica „în mod nepermis“ si degenerând în estetism), E. apropie critica de maieutica si ironia socratice. Actul critic e o simultana „disociere“ si „sinteza“ a componentelor unei opere. În aceasta operatie, „ironia este virtutea analitica ce disociaza, desparte, sesizeaza diferentele“, iar humorul este „puterea sintetica de a reconstitui elementele disociate într-o unitate superioara“. (O unitate „superioara“ a întelegerii, nu „superioara“ operei ca atare). Radu Enescu se opreste si asupra virtutilor stilistice ale ironiei, dar teza lui face din ironie adevarata ontologie a spiritului critic. Stabilind locul criticii între arta si stiinta, Enescu defineste si limbajul acesteia prin opozitie cu celelalte doua limbaje. Deosebirea e tot o functie de sinteza, caci limbajul „critico-ironic“, caracterizat prin „inadecvare“, „cuprinde atât elemente de conotatie cât si de denotatie“. El „conceptualizeaza imaginile“ si „plasticizeaza conceptele“, evoluând între risc si surpriza. Stilul lui Radu Enescu se releva abia în aceasta a doua carte si el consta într-o continua verva a ideii, nutrita de o eruditie tratata nonsalant. Unind demonstratia cu aforismul, argumentul larg cu fulguranta, Enescu are o scriitura vivace, captivanta si stralucitoare.
Eruditia libera si juisanta de idee sunt si mai pregnant puse în valoare în „Ab urbe condita“, suita de eseuri pe teme atât de diverse încât devin surprinzatoare. Radu Enescu se comporta aici mai degraba ca un moralist, incitat la atitudine de cele mai diverse subiecte (e cea mai „montaigniana“ carte a lui), de la literatura de calatorie la istoria romana, de la Leonidas la rostul bibliotecarului si de la „spiritul hispanic“ la – alte – teme kafkiene. Unele piese sunt mai centrate pe tema si se apropie de rigoarea studiului, dar majoritatea se misca lejer pe coordonata tematica propusa, în excursii referentiale familiare atât cu antichitatea, cât si cu modernitatea si actualitatea. E vorba, de fapt, de eseuri reflexive, nu demonstrative sau interpretative; eseuri facute din spectacol erudit si concluzie aforistica. Mobilitatea de idee sfârseste întotdeauna într-o astfel de concluzie. Calatoria, de pilda, se verifica prin „intensitatea emotiilor“, prin „resursele de uimire declansate“ nu prin „kilometri parcursi“ sau prin „diversitatea locurilor vizitate“. Iar românul „calatoreste spre a se regasi mai adânc“, drumurile lui fiind întotdeauna „un spor“ „de întelegere mai adânca a propriei sale fiinte“. Un calator printre idei, probleme si personalitati e si E. în toate aceste eseuri, traversând nonsalant drumul de la literatura (Kafka, Malraux, Camus) la filosofie (Heidegger, Jaspers) si de acolo la stiinta (Einstein), spre a reveni la cele mai literare (arta actorului, bunaoara). Peregrinari de placere prin spatiile literaturii si gândirii europene, eseurile lui Radu Enescu sunt, însa, problematizante, inducând fiecare tema atinsa într-o neliniste care nu e doar culturala.
De o scriitura si atitudine eseistica beneficiaza, cel putin pe jumatate, si memorialul de calatorie „Între doua oceane“. Calatorul care fotografiaza diverse realitati americane (de la cele culturale la cele naturale) e permanent însotit de eseistul care face „fiziologia“ Americii si transpune spectacolul privirii în prelungiri reflexive. E o bucurie a calatoriei si privirii dublata neîntrerupt de o bucurie a meditatiei, calatoria „americana“ fiind si ea dublata de o calatorie prin toata cultura lumii.
Culegerile postume („Despre arhitectura“ si „Orizonturi speculative“), desi strâng lucruri ramase, sunt mai unitare tematic decât, de pilda, „Ab urbe condita“. Cea dintâi cuprinde, de fapt, o carte (poate nedusa pâna la capat) dedicata esteticii arhitecturale (cu probleme de istorie, stilistica si „teorie“, dar si pragmatice, legate de urbanizare si de „stilul international“), iar cealalta miezul unei carti de reflectie asupra erosului (completat cu eseuri diverse, recenzii sau articole „ocazionale“ tematic). Desi ramase într-un fel de schita, cele doua carti probeaza deschiderea si mobilitatea tematica în totul aparte a Radu Enescu, ca si eruditia lui „renascentista“.
(Articol din „Dictionar de critica si teorie literara“, în curs de aparitie)