Paradoxul acestei comedii cu un picior în Madrid si cu celalalt la Hollywood e ca începe ca o versiune extinsa a spoturilor la bere, promitand o celebrare machista fara perdea a bucuriei de a fi barbat (care e totuna cu a fi golan, în filmul lui Arévalo), însa sfarseste prin a oferi o imagine perfect cuminte a împlinirii barbatesti: în cuplu (heterosexual, bineînteles), la paza de orice ispite, în drum spre altar.
Parasit în ajunul nuntii de viitoarea lui sotie, Diego (Quim Guttiérez) este îmboldit de verii sai, Juan (Raúl Arévalo) si José Miguel (Adrián Lastra), sa plece în Comillas, o statiune din nordul Spaniei, pentru a o recastiga pe Martina (Inma Cuesta). Cu aceasta, Diego a avut o aventura pasagera în urma cu zece ani. De ce hotarasc Juan si José Miguel ca singura solutie pentru Diego e sa revitalizeze una din vechile sale cuceriri si de ce acea cucerire e Martina si nu oricare alta, asta o stie mai bine directorul de imagine decat regizorul-scenarist. Oraselul în care verii descind este un personaj în sine în filmul lui Daniel Sánchez Arévalo, si totodata una dintre distractiile promise în debut. Pe langa excesele bahice si vizitele de rigoare la prostituate, de care o comedie bromance nu prea se poate lipsi, statiunea în care Diego o regaseste pe Martina e si ea una din placerile pe care cei trei si le îngaduie. Albastrul e parte integranta din identitatea vizuala a filmului, iar la aceasta contribuie mai ales cerul si marea din Comillas (dar nu numai: în debutul filmului, cravata lui José Miguel se asorteaza de minune cu flaconul din care se serveste cu antidepresive), în timp ce pe locul secund se situeaza verdele. Pajistile din nordul Spaniei au niste culori atat de vii si de frumoase, încat par ireale. Cel mai probabil, asa si sunt.
Daca filme precum „Primos“ sau „Marea mahmureala“ exista, aceasta se întampla pentru a satisface nevoile prezumate de evaziune ale unui public masculin obligatoriu frustrat. Neîmplinirile sexuale, sociale sau profesionale de zi cu zi ale unor oameni în carne si oase sunt razbunate de niste personaje fictive, pret de cateva ore sau zile. Chiar si în film, transgresiunea dureaza putin (în ambele cazuri, un weekend), iar intensitatea ei e întotdeauna scuzabila: personajele beau pentru ca sunt înselate, au aventuri de o noapte pentru ca beau s.a.m.d. Mai mult, cel putin o parte din acele senzatii pe care ar trebui sa le traim prin procura ne sunt cat se poate de familiare. Escapada celor trei e dubla: turistica (un weekend petrecut departe de capitala, la mare) si etico-sociala (odata ajunsi la destinatie, se destrabaleaza dupa pofta inimii). În odiseea lor turistica, ne regasim cu totii, ceea ce-i salveaza pe ei; în reîntoarcerea la profunzimile psihologice ale pubertatii, nu ne mai recunoastem, ceea ce ne salveaza pe noi.
Cine nu sare
În linii mari, cei trei eroi ai lui Arévalo sunt Clovnul, Fatalaul si Nebunul. Pe langa ei, cateva trofee feminine, care exista doar pentru a fi cucerite (sau pentru ca Fatalaul sa aiba de unde alege), si masa amorfa a localnicilor din Comillas. Cand îi aclama pe cei trei din Madrid într-un numar deloc spectaculos de karaoke, acestia au la fel de multa credibilitate ca spectatorii show-urilor de televiziune, atunci cand se isterizeaza la comanda. E ca si cum cu totii au rolul de a le crea lui Diego, Juan si José Miguel conditiile perfecte pentru a-si face de cap. Si totusi, în cadrul acestui interval de spatiu si timp privilegiat, adica la mare si pe parcursul weekendului, normele nu numai ca nu sunt puse în discutie: sunt întarite.
Clovnul si Fatalaul nu prea fac altceva în filmul asta decat sa se îndragosteasca, exteriorizandu-si sentimentele într-un mod care este numai al lor. Atat ei, cat si Nebunul se exprima cel mai adesea în limbajul suporterilor de fotbal. Ce au de spus scandeaza, asa ca haulitul care poate fi auzit de obicei pe stadioane îl auzim si noi: sub balcon, în loc de serenada, pe strazile orasului, în biserica, oriunde e cazul. Plecand de la premisa ca nu exista barbat spaniol caruia sa nu-i placa fotbalul, filmul le vorbeste pe limba lor: onomatopeic.
Whisky sfintit
În lumea lui Arévalo, e perfect normal ca mirele si doi veri ai sai bea tarie si sa se îndoape cu pastile într-o catedrala (si sa petreaca acolo suficient timp pentru a se îmbata pulbere). Nu e nimic în neregula nici cu situatia în care, cu concursul lui Diego, Martina devine mama si, timp de zece ani, pastreaza acest amanunt pentru ea. Momente trase de par precum acestea sunt puse în slujba unui comic de situatie cat se poate de anemic, al carui varf e numarul amintit de karaoke. O a doua resursa de umor, si ea cam la fel de viguroasa, e cea lingvistica, data de laconismul lui Bachi (Antonio de la Torre), care raspunde la majoritatea întrebarilor cu „corect“ sau „incorect“, si de inovatiile lui Diego, care introduce în dictionar „preiubirea“.
Judecand dupa ultimele premiere ale toamnei, melodrama spaniola e în moarte clinica, si nici comedia nu se simte prea bine.