Diversă, abundentă, dar haotică, mişcarea editorială postdecembristă înregistrează totuşi câteva construcţii care ies din conjuncturalul confuz al unei tranziţii buimace spre nicăieri şi se înscriu în durata unei culturi. Între acestea, poate cea mai impunătoare sub toate aspectele, este colecţia Opere fundamentale a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă de sub egida Academiei Române, coordonată de Eugen Simion. Priveşti peretele somptuos de cărţi, cu vorbele lui Michel Butor, apărute până acum în această colecţie, tip Pléiade, şi ai sentimentul că te afli în faţa unui impresionant edificiu care e, în fond, cel al literaturii române. O literatură deloc minoră sau fals mitizată, cum vor să demonstreze în elanul lor demistificator, fără să reuşească, pescuitorii în ape tulburi dornici de succes ieftin ori de o imorală răsplată. Dacă e adevărat – şi în ce mă priveşte cred că este – ceea ce zice poporul în înţelepciunea sa că haina face pe om, trebuie observat că şi o literatură are nevoie de o haină editorială de gală, adică sobră şi elegantă, care să atragă atenţia şi să-i sporească vizibilitatea. Volumele din colecţia Opere fundamentale nu se disting, însă, doar prin frumuseţea lor ca obiecte bibliofile pe care le-o conferă haina: hârtie fină, ţinută grafică impecabilă, copertă inconfundabilă etc. Ediţiile critice din Opere fundamentale au, dincolo de înfăţişare, o solidă structură de rezistenţă, rod al eforturilor, în unele cazuri de multe decenii, ale unor experimentaţi şi devotaţi cercetători, biografi, lexicografi, critici şi istorici literari şi editori dintre cei care, după toate semnele, cultura română nu va mai avea parte într-un viitor previzibil.
Aceste câteva consideraţii îmi sunt prilejuite de recent apăruta ediţie critică a publicisticii lui M. Eminescu, în colecţia Opere fundamentale, îngrijită de patriarhul cercetării şi editării operei eminesciene, D. Vatamaniuc, care este şi autorul Notelor. Sunt trei tomuri însumând aproape 4.000 de pagini. Remarc, în semn de gratitudine, faptul că ediţia a apărut cu sprijinul financiar al Primăriei Dumbrăveni. Primarul frumoasei şi prosperei aşezări sucevene, ai cărei locuitori sunt cunoscuţi pentru hărnicia şi spiritul lor gospodăresc, este domnul Ioan Pavăl. Faptul mi se pare grăitor privind simbolul spiritual pe care îl reprezintă Eminescu şi permanenţa mitului eminescian în conştiinţa românilor. Un mit pe care nu-l poate dărâma nimeni, cu atât mai puţin vreun cominternist mutant sau doctor în canibalism.
Destinul operei publicistice a lui Eminescu s-a dovedit a fi şi în posteritate tot atât de dramatic precum biografia omului care a scris-o. Să ne amintim de avatarurile editării ei în deceniile de dinaintea evenimentelor de la finele anului 1989. De fapt, nu numai într-o anumită perioadă, ci în toate epocile care s-au scurs, ea a fost „obiect de controversă în cultura română“, cum reaminteşte Eugen Simion în eseul introductiv al acestei admirabile ediţii. G. Călinescu sublinia într-o celebră conferinţă rostită la Academia Română, în 1964, când se împlineau 75 de ani de la moartea lui Eminescu, că viaţa acestuia „se confundă cu opera, Eminescu n-are altă biografie“. Când făcea această remarcă, marele critic avea în vedere opera poetică („…el a scris în versuri o zguduitoare biografie“). Eminescu a scris însă o biografie cel puţin tot atât de zguduitoare şi în proza sa politică. Subscriu la opinia că adevărata profesie a lui Eminescu a fost gazetăria pentru care a avut o mare vocaţie, o vocaţie paralelă, cum observa Şerban Cioculescu într-un articol din 1939 apărut în Revista Fundaţiilor Regale. Cele două biografii şi cele două vocaţii, poezia şi ziaristica, definesc o personalitate complexă şi compun o operă unitară. „Istoricii literari – scria Perpessicius – vor stabili într-o bună zi cât de unitară a fost existenţa materială şi sufletească a poetului, câtă prezenţă artistică şi ideologică este în articolul său de ziar ca şi în poema cea mai hieratică…“. Pentru Călinescu, opera publicistică a lui Eminescu este „trainică tot atât cât şi poezia“. Fiindcă, comentează Eugen Simion în introducere, este vorba de aceeaşi viziune asupra lumii. Mijloacele sunt însă diferite. De la simpla ştire sau comentariul unei telegrame externe până la editoriale şi articole polemice – „proze mesianice, violente şi colorate“, cum le caracterizează criticul – şi până la amplele analize pe teme sociale, politice, culturale, publicistul se „mută“ din sferele poeziei hieratice în tumultul vieţii şi îşi schimbă radical instrumentele comunicării. Eminescu abordează toate problemele ce ţin de viaţa societăţii şi fiinţa statului român, mai ales problema naţionalităţii, de fapt a identităţii noastre. E drept, multe dintre ideile sale sunt primite. Erau şi ale junimiştilor cu al lor „conservatorism progresist“. Îndeosebi în perioada când a lucrat la Timpul, Eminescu considera munca sa de ziarist mai importantă şi, oricum, mai urgentă decât cea de poet. O dovedesc dăruirea, rigoarea documentării din cele mai variate şi autorizate surse, pasiunea („Pasiunea înalţă, pasiunile înjosesc“ e o magnifică reflecţie a sa care a şi fost selectată într-o antologie universală de maxime celebre) şi, nu în ultimul rând, arta (acesta este cuvântul) cu care a practicat gazetăria. Întrebarea ce o adresa cuiva care îl îndemna să meargă să se odihnească: „pe cine să las în locul meu?“, invocată simplist şi tezist în „obsedantul deceniu“, tulbură într-un sens mult mai profund. Era vorba, în fond, de asumarea unei misiuni cu tot ce implică ea, nu doar de o slujbă, de un job, cum se zice astăzi cu un barbarism rizibil. Şi, la urma urmei, pe cine ar fi putut lăsa Eminescu în locul lui?! Pe cine ar putea lăsa Eminescu şi astăzi şi oricând în locul său?!
S-a spus, pe bună dreptate, că ziaristul de la Curierul de Iaşi, Federaţiunea şi Timpul nu a fost un doctrinar. În consecinţă, el trebuie judecat ca atare. Avea şi apăra, desigur, o ideologie. Unii au văzut în Eminescu un om al metodei, al sistemului şi „nu al reacţiilor subiective lipsite de elaboraţie intelectuală“. E limpede, în orice caz, că sintagma „elaboraţie intelectuală“ este cum nu se poate mai definitorie în ceea ce-l priveşte. Altminteri, lipsa elaboraţiei intelectuale era, este şi astăzi, una din tristele realităţi de la noi pe care le-a denunţat, cum numai el ştia să o facă: „N-are cineva într-adevăr decât să deschiză o teză de licenţă, s-asculte prelecţiuni la universităţi – esceptăm pe cele de matematică – să citească ziare şi broşuri, să citească proiecte şi paraproiecte de legi din Cameră, s-asculte discuţii în Adunări şi se va convinge că o numeroasă clasă de oameni nu-şi întrebuinţează mintea la nimic alta decât la reproducerea de vorbe din cărţi străine, că propria muncă intelectuală se reduce la nimic“.
Neabdicând nici o clipă de la codul şi convingerile sale, care erau ale unui patriot lucid, Eminescu preconiza ceea ce Eugen Simion numeşte religia muncii şi sancţiona cu severitate lenea balcanică, şmecheria, demagogia, miticismul, inclusiv cel al colegului său de la Timpul, I.L. Caragiale, formele fără fond, corupţia, impostura. Şi asta nu în termeni generali, ci întotdeauna cu referiri şi exemple concrete. În concepţia sa, munca intelectuală trebuia să corespundă muncii productive a „claselor de jos“, cărora le-a acordat o specială atenţie ori de câte ori în discuţie a survenit problema progresului.
Criticul Mihai Ungheanu observa că „Un om ca Eminescu devine intolerabil pentru că trebuie ascultat“. Şi nu doar de contemporanii săi, între care erau totuşi câţiva scriitori şi ziarişti de vază, de ar fi să-l pomenim doar pe C.A. Rosetti, pe care, rememorează Eugen Simion, îl potopeşte cu toate adjectivele. Există mărturii că „bietul fanariot modernizat, agent al decadenţei sub formulele acoperitoare ale reformei…“, el însuşi un reputat gazetar al vremii, citea cu înfrigurare pamfletele şi articolele polemice ale lui Eminescu. Pe lângă plăcerea estetică ce i-o producea lectura lor, grecul cu „ochii bulbucaţi de broască“ îşi va fi dat seama probabil că, umilit de Eminescu, va fi mult mai înălţat, inclusiv în posteritate, decât lăudat de un oarecare scârţa-scârţa pe hârtie, dintre cei ce formau, cu expresia lui Eminescu, „potaia de gazetari ignoranţi“ sau de vreun politician ajuns în „adunătura de gheşeftari“ care era, în opina sa, parlamentul.
Dar Eminescu este intolerabil şi pentru unii dintre contemporanii noştri. Un play-boy aproape centenar, altminteri povestitor simpatic, purtat, precum moaştele sfinţilor, pe la toate televiziunile şi radiourile şi prezentat ca mare boier al spiritului, istoric de cafenea, după ce, până în 1990, şi-a petrecut viaţa prin Africa, a venit să ne dea nu numai lecţii de istorie imaginată şi, desigur, demitizantă, ci şi de eminescologie. Printre altele, ne-a dojenit, spunându-ne că opera jurnalistică a lui Eminescu nu trebuia să fie editată, pentru că e neeuropeană. Sigur, la urma urmei, bătrânul liberal cu ascendenţi pe care Eminescu i-a cam veştejit, are tot dreptul să nu-i placă ziaristica primului-redactor de la Timpul. Pe Eminescu, vorba lui Nichita Stănescu, îl doare în cenuşă de ceea ce-i place sau nu unuia sau altuia dintre europenii noştri rău plasaţi şi malformaţi, dar a ne admonesta pe noi pentru editarea publicisticii eminesciene e o insolenţă impardonabilă.
Aplicat la realităţile societăţii româneşti şi europene a vremii sale, Eminescu se ridică, totodată, deasupra evenimenţialului, accesând sensurile mari, cu bătaie lungă în timp. Multe texte parcă au fost scrise aseară. În vasta utopie eminesciană, cum numeşte Eugen Simion ziaristica sa, există nenumărate puncte de vedere, analize, intuiţii care nu şi-au pierdut actualitatea, ba chiar şi-au consolidat-o, şi, apreciază criticul, „oricâte învinuiri am aduce gândirii sale sociale, un rol trebuie să-i recunoaştem publicistului necruţător polemic de la Timpul, şi anume că utopia lui este construită pe fantasma unei Românii profunde şi eterne, iar conservatorismul său exprimă ceea ce tradiţionaliştii de mai târziu (Rădulescu-Motru, de pildă) au numit tradiţionalismul spiritual românesc“. Eugen Simion relevă două aspecte ale ziaristicii eminesciene: „1. îndreptăţirea istorică, dacă o raportăm la momentul în care este scrisă şi 2. calitatea ei literară“. Criticul observă că ceea ce îi dă savoare este limbajul şi remarcă stilul perfect adecvat la obiect, lipsit de metafore. Este, scrie Eugen Simion, o proză politică „plină de idei şi colorată de o emotivitate şi o imaginaţie pe care nu ştiu câţi gazetari români au putut-o egala“. Ba ştim: niciunul!
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 525