Sari la conținut
Autor: CLAUDE KARNOOUH
Apărut în nr. 336

Proletarul astazi… continuare, transformare, reinnoire, destin? (II)

    Am scris odata ca momentul pe care-l traim noi in istoria speciei umane – sfârsitul vechii civilizatii rurale venite din neolitic si trecerea spre o civilizatie tehno-industriala electronica a simultaneitatii informationale (1) – opereaza un soi se mutatie antropologica a omului occidental prin aceea ca, pentru prima oara in majoritatea sa zdrobitoare, acest om a depasit pragul necesitatii, pragul neputintei de a-si satisface nevoile esentiale supravietuirii confortabile, intrând intr-o era in care totul e posibil (real, vis ori fantasma), o era a aproprierii, atât a hranei, cât si a tot felul de lucruri – in varietatea lor infinita, prezenta sau potentiala, fiindca infinitatea fantasmata a productivitatii presupune deopotriva infinitatea fantasmata a consumului, infinitate care justifica si razboiul industrial de masa (2). Astfel, chiar si grupurile destinate prin pozitia lor sociala unei relative marginalitati au reusit, in vremea celor „trente glorieuses“ si dupa aceea, gratie feluritelor subventii sau traficului de droguri, sa-si duca traiul cumva, sa doarma undeva, sa aiba ce mânca si ce imbraca, sa-si poarte de grija si chiar sa consume unele gadgeturi (3). Dupa doua razboaie mondiale cu costuri umane fara precedent, am trecut la o era a abundentei, sigur, una inegal repartizata, dar oricum, abundenta in toata puterea cuvântului.
    Or, daca dam crezare literaturii si diverselor marturii culese de-a lungul conflictelor politico-sociale care au brazdat Europa de la mijlocul secolului al XIX-lea pâna la cele imediat aparute din scrumul razboiului, ceea ce iese in evidenta (si e suficient sa privesti fotografii ale manifestantilor, ale grevistilor, ale insurgentilor) este faptul ca, in afara infimei minoritati a celor ce apartin claselor medii intelectuale (profesori sau functionari civili si militari), majoritatea zdrobitoare e formata din oameni saraci, chiar foarte saraci. Daca privesti fotografii din vremea Comunei din Paris, a grevelor podgorenilor din sudul Frantei din 1902, a insurectiilor ruse de la 1905, fotografii ale taranilor români de la 1907, apoi altele facute in timpul grevelor sau revolutiilor din intreaga Europa imediat dupa Primul Razboi Mondial, ceea ce sare in ochi este tocmai adânca saracie a oamenilor, barbati, femei si copii de toate vârstele, infasurati in zdrente, de cele mai multe ori, si acea intensitate a privirii in care se citeste foamea, neingrijirea, imbatrânirea precoce. Acesti oameni se revolta impotriva unei situatii economice si a unei societati dominante fata de care nutresc numai ura, fiindca aceasta ii mentine, in ciuda sacrificiilor enorme din vremea razboiului, intr-o stare de disperare, fara alt viitor decât munca istovitoare si spectrul somajului; o societate din care, orice ar face, mizeria, foamea si degradarea nu vor disparea pentru cei mai multi dintre ei, blestematii pamântului. In acele epoci, oamenii se rasculau pur si simplu fiindca nu mai apucau sa supravietuiasca.

    Sa facem un salt peste decenii. Suntem acum la Madrid, la Paris sau la Roma… Vad pe strada insi bine imbracati, rumeni in obraji, zbierându-si revendicarile deseori cu zâmbetul pe buze si cu copiii in carucior; din câteva camionete, printre sirurile de oameni, se transmite muzica pop sau varietati la moda zilei, iar câteodata, la defilarile sindicale, intre corurile populare scandând slogane dinainte stiute, se fac auzite sunetele unor orchestre in carne si oase. Dintre participanti nu lipsesc tinerii, in oras e o atmosfera de carnaval, un aer de sarbatoare a muzicii, de parc de distractii. Temele sunt mereu aceleasi: marirea salariului, refuzul suprimarii locurilor de munca in sanatate, educatie, si servicii sociale, somajul. Câteodata, dar tot mai rar, se intâmpla si manifestatii care marcheaza dezaprobarea unei decizii politice straine de catre o fractiune a populatiei, dar stilul ramâne acelasi: cam cumintel, zic eu; sloganurile (uneori foarte comice) sunt redactate civilizat pe banderole purtate la fel de civilizat, chiar daca la urma câtiva „ciomagari“ (câteodata astia sunt chiar provocatori strecurati din rândurile politiei in persoana!) mai sparg niscai vitrine, geamuri de masini parcate sau dau foc la una-doua masini de politie. Nimic care sa semene cu vreo gherila urbana – cum vor sa ne convinga unii jurnalisti. Singurele gherile urbane sunt alea care se manifesta de vreo patruzeci de ani incoace in ghetourile negrilor si jamaicanilor nord-americani sau britanici, ori in cartierele emigrantilor nord-africani sau negri din Franta. Revolte profund apolitice, profund anomice, foarte adesea in legatura cu traficul de droguri sau pornite din groaznica trândavie a unui tineret abandonat, ce nu are ca orizont de discurs decât omniprezenta publicitatii si resentimentul abisal de a nu putea participa la agapele consumiste ale modernitatii tardive.
    Ceva s-a schimbat asadar… si acest ceva nu este structura obiectiva a capitalismului, raportul capital-munca-somaj, ramas identic, fiindca tine de natura sa ontologica (Dasein) si de modul sau de a-fi-in-lume (Das Dasein). Ceea ce s-a schimbat, dintr-un punct de vedere socio-psihologic, sunt aspiratiile oamenilor, iar din punct de vedere filosofic, subiectivitatea subiectilor. Astazi, oamenii sunt animati de o singura spaima: pierderea avantajelor obtinute in perioada celor „trente glorieuses“. Perceptie foarte de inteles, cu consecinte foarte precise asupra interpretarii crizei si asupra criticii practice a situatiei socio-economice. Speranta unui consumism tot mai intens, chiar daca totalmente fantasmat din pricina conjuncturii obiective a economiei politice a Capitalului mondial, nu conduce la imaginarea unei mutatii economice in cadrul unei conceptii radicale a schimbarii orientarii generale a economiei politice si cu atât mai mult miscarile pretinse de extrema stânga au cazut sau au fost facute sa cada in capcana confuziei, postmoderne desigur, dintre caritatea umanitarista si analiza economiei politice postmoderne, dintre efectele disfunctiilor sau ale injustitiilor sociale capitaliste (feminism si aparare a homosexualitatii, lupta impotriva excluderilor, pentru salvarea copilariei furate, impotriva prostitutiei minorilor, a drogurilor etc.) si originile cauzale ale acestor efecte (ne zbatem pentru a gasi un adapost oamenilor strazii sau pentru a le procura mâncare pe timpul iernii, de pilda, dar uitam lupta mult mai periculoasa impotriva cauzelor obiective ale saraciei, care câstiga teren in Occident). O alta versiune de impotenta a extremei stângi sunt acele grupuri care repeta ad nauseam sloganele deja-intâmplatului, de pilda cei care, uitând ca totul s-a schimbat intre timp, nu mai contenesc sa boceasca la capatâiul trecutului, precum anarhistii la capatâiul razboiului din Spania, comunistii – in amintirea Frontul Popular din 1936 sau socialistii – leganati de un curaj post factum, care reactualizeaza luptele rezistentei anti-naziste din bistrourile Cartierului latin si colocviile ad hoc. Apoi, inca si mai tragic, toti cei care, in vremea celor „trente glorieuses“, au crezut in puterea muncitorilor de a reinnoi revolta politica si de a depasi manifestarile aflate strict in cautarea unui mai-bine imediat. Aceste grupuri, cazute intr-o eroare analitica totala, dublata in practica de o extrema violenta terorista, s-au trezit mereu singure in fata represiunii statului. Izolate inca de la inceput, abandonate de stânga parlamentara, timorata si avida de onoruri oficiale si de strapontine ministeriale, aceste grupuri de tineri si tinere si-au platit adesea cu viata esecul – al Fractiunii Armate Rosii sRote Armee Fraktion – RAF – organizatie germana de extrema stânga, activa intre 1968 si 1998, n. trad.t, in Germania, de pilda, sau al Brigazilor Rosii italiene. Sigur ca Republica Federala, cu binecuvântarea Statelor Unite, reciclase majoritatea inaltilor functionari si ai afaceristilor cu radacini naziste; sigur ca partidul comunist italian (PCI) tradase sperantele revolutionare puse in el in vremea anilor rezistentei din Centru si din Nord, dar poporul pe care-l aveau in vedere aceste grupuri (uneori, ca in Italia, de pilda, foarte supus manipularii, ca in cazul asasinarii lui Aldo Moro) nu era prezent la intâlnirea cu istoria. Ceea ce voia poporul, absent de la revolutie, era: mai multe masini, mai mult turism, mai multa vacanta, mai multe gadgeturi, pe scurt: mai mult consum… Nici macar un singur lucru serios – o educatie de calitate pentru copiii lor, de pilda –, caci acesti oameni n-aveau nimic impotriva nivelarii democratice de sus in jos, daca ne uitam la cum arata astazi  invatamântul in Europa…
    Despre framântarile
    contemporane
    Ah, veti spune dumneavoastra, cititori avizati, dar astazi vorbim de Grecia si de violentele din piata Syntagma! Sigur, va raspund eu, dar Occidentul deja si-a luat portia de manifestari violente, in Italia, in Statele Unite, la Seattle, sau la Geneva, impotriva G 8 si a politicilor economice dictate de stapânii lumii, manifestari care propuneau un alt fel de mondializare. Iar rezultatele au fost si sunt mereu aceleasi: nimic. Mai-marii lumii nu fac decât ce-i duce capul, adica aplica orbeste sau aproape orbeste ceea ce sistemul capitalist ii „forteaza“ sa faca: sa puna in practica productii noi sau noi forme de divertisment tehnic, in asa fel incât sa intensifice consumul fara zabala a tot ceea ce poate planeta sa suporte, pe de o parte, iar pe de alta, sa inventeze necontenit noi scenarii financiare pentru a extrage maximum de plus-valoare in intervale cât mai scurte posibil. In fapt, daca studiezi practicile reale ale capitalismului de tip trei, sesizezi ca urmareste ubicuitatea intre momentul investitiei si cel al recuperarii plus-valorii, de unde si importanta revolutiei micro-informaticii, a miniaturizarii instrumentelor de comunicare si de putere a mijloacelor de transmitere a informatiei, in ideea unei dominatii absolute a capitalului financiar asupra celui industrial. Iar agitatia deosebit de violenta produsa de o avangarda compusa in general din tineri si tinere fara o directie politica, fara un autentic program politic, seamana cu unul dintre acele pusee nervoase de care orice adolescent e atins, intr-un moment sau altul, pe cât de virulent, pe atât de trecator… Caci ceea ce frapeaza in curentul contemporan al indignatilor e tocmai absenta directiei politice, actiunea legitimata in jurul unui sentiment cu siguranta justificat, indignarea morala dupa ce va fi fost descoperita, prin somaj si scadere a salariilor, tradarea comisa de elitele financiare ale tarii si mai ales de cele care reprezinta poporul, alese prin sufragiu universal!
    Insa emotia nu e decât un sentiment – Platon ar fi spus o pasiune, si nicidecum ratiunea analitica a unei praxis in devenire. Or, ce are a face daca lupta politica are acum la baza niste conceptii etico-sociologice si nu etico-teologice, ca in Evul Mediu (anume ce inseamna buna guvernare pentru a se putea asigura bunastarea terestra a majoritatii oamenilor – astazi, trebuie adaugat, o majoritate la scara planetara)? Aceasta lupta pentru mai multa dreptate sociala, pentru mai multa echitate (vorbesc de echitate, nu de egalitate) sau pur si simplu pentru mai multa umanitate in relatia cu semenii mei de toate culorile, originile si religiile (si ii includ aici pe adeptii intelepciunilor asiatice si ai religiilor animiste), aceasta lupta, asadar, nu poate fi decât politica – adica nu se poate multumi sa actioneze in numele unui sentiment de injustitie nascut din practicile capitalismului salbatic si sa pledeze pentru un capitalism „cu fata umana“, un capitalism moderat sau temperat (cum, in muzica, e clavecinul bine temperat).

    Capitalismul – de la constituirea sa ca sistem economico-politic – n-ar fi ceea ce este in fondul sau metafizic si pragmatic, adica o masina de extras plus-valoare din orice actiune umana raportata la o activitate de productie, daca ar fi dovedit vreodata un autentic simt al echitatii, al justitiei sociale, daca nu s-ar fi dezvoltat, de la originile sale, ca un darwinism socio-economic in care cel mai cinic (in sens modern) – adica cel mai lipsit de scrupule, cel mai viclean, mai rau, mai escroc, mai smecher, mai siret, dar si cel mai expus riscului – are câstigul asigurat, pentru ca apoi sa instaureze legi care-i permit, in ochii semenilor sai, sa legitimeze protejarea roadelor aviditatii sale disimulându-le provenienta si extrema violenta a aproprierii private a mijloacelor de productie (4). Iata de ce toate manifestarile care framânta astazi lumea contemporana si care nu au ca scop explicit (si explicitat in fata actorilor sociali) schimbarea radicala a finalitatilor activitatilor noastre productive (inclusiv cele ale culturii care, dupa cum spune Scoala de la Frankfurt, e o activitate productiva ca atâtea altele si procura plus-valoare, directa sau indirecta), nu sunt decât o vana agitatie ce tine inca de câmpul metafizico-semantic a ceea ce contesta: se pastreaza pe terenul luptei dictate de adversarul sau Capitalul, incurajându-l, astfel, si intarindu-l ideologic, dar si economic sau politic. Capitalul trebuie inteles ca piraterie a muncii (sau a somajului) prin capii sai, prin conducatorii superiori, prin administratorii marilor banci si ai companiilor multinationale; ca un pirat adevarat, Capitalul n-are patrie, sau mai degraba Capitalul nu are decât o singura patrie, deopotriva concreta si abstracta: plus-valoarea maximala, pretutindeni unde se poate realiza cu costuri cât mai mici.
    Ceea ce n-au inteles cetatenii europeni sau ai Statelor Unite – vrajiti de fantasma belsugului in exces – e ca trebuie neaparat sa ne schimbam modul de viata si de exploatare a planetei, pentru a supravietui in prezent (5). Trebuie cu orice pret sa punem capat economiei fondate pe ideea producerii tot-mai-multului, care antreneaza tot-mai-multul consumului si deci al plus-valorii – asta daca nu ne dorim sa sfârsim intr-o lume ca aceea din romanul post-apocaliptic al lui Cormack McCarthy, „The Road“, o lume spre care ne indeamna inexorabil capitalismul de tip trei, lumea lui homo homini lupus est – ce le da atâta dreptate lui Plaut si lui Hobbes… Trebuie sa repet, cu riscul de a plictisi cititorul: Aufklärung-ul a murit, ucis pe câmpurile de bataie si in lagarele de concentrare de acel „totul e posibil“ si de extrema violenta a acestui „scurt secol al XX-lea“. Lumea pe care ne-o rezerva capitalismul de tip trei (sau postcomunismul, cum prefera unii) va ucide oameni in masa pentru a-si procura apa, pentru a-si procura lemn sau pentru a cumpara terenuri arabile (fapt intâmplat deja in Africa si chiar in România, unde companii occidentale cumpara pamânt pentru producerea si vânzarea de produse agricole – devenite foarte rentabile in ultimul deceniu).
    Pe scurt, fie ca vorbim de indignatii din Madrid sau de mai framântatii lor semeni din Atena, absenta gândirii politice si deci a finalitatii politico-economice imi spun ca aceste miscari se vor slei cât de curând, ca un soi de bufeu al micro-luptelor urbane fara cap si coada. Caci nu atât scaderea salariala e o problema astazi, cât mai degraba protectia sociala minimala intr-o lume in care productia si consumul trebuie regândite din temelii pentru un nou fel de a-fi-in-lume… Asa ca ma intreb mereu: mai e oare posibila o revolutie in lumea noastra postmoderna? Sa fi fost oare ceva adevarat in demonstratia falsa a lui Fukuyama – care, in orice caz, se insela asupra finalitatii? Sa nu fie vorba asadar de un sfârsit al istoriei in fericita democratie capitalista ce se va fi instalat dupa caderea regimurilor comuniste, ci de amenintarea unui sfârsit al istoriei ce se incheie ca dictatura capitalista indepasabila – din care, iata, experienta chiliana ne-a servit deja o mostra preliminara; sau, mai radical spus, pentru a-l parafraza pe maestrul meu Gérard Granel, viitorul adevaratei noastre istorii ar fi anii treizeci, indata ce se va fi inteles ca comunismul sovietic si apendicele sale europene si asiatice n-au fost, la urma urmei, decât o incercare de accelerare a modernitatii ca atare, neputincioasa in a reorienta destinalitatea Capitalului ca scop ultim al istoriei…

    Se impune astfel o ultima intrebare. In ciuda bogatiei multitematice a operei lui Marx, a justetei analizelor sale economice inca valabile astazi in ce priveste fiinta insasi a Capitalului, n-a comis el insa o eroare specific idealista – aceea de a fi crezut in capacitatea maselor de a schimba cursul istoriei modernitatii, de vreme ce Tehno-Capitalul era singurul capabil sa furnizeze, dincolo de lantul conflictelor de interese care determina aliante si antagonisme de moment, regulile marelui joc politico-economic al lumii, premisele si finalitatile sale neprevazute? Daca pentru Maximilien Rubel (insemnat traducator si comentator al lui Marx in editia completa a operelor sale din Pléiade), „postulatul auto-emanciparii proletare subintinde opera lui Marx ca un laitmotiv“, atunci acest postulat – când e confruntat astazi cu realitatea practicilor si a subiectivitatii cetatenilor acestui Occident post-Welfare State – nu e nimic altceva decât proiectia unei iluzii: a conceptiei mesianice a proletariatului. Conceptie care putea fi considerata veridica intr-o epoca in care adânca mizerie a poporului justifica inocenta si candoarea viitorului luminos, o epoca a inceputurilor, a originilor, in care energia pusa in slujba luptei de clasa purta, fara indoiala, speranta unei schimbari radicale in „cea mai buna dintre lumile posibile“. De atunci insa, am mai crescut, am iesit din copilaria istoriei moderne, am intrat in modernitatea tardiva, am intetit focul hybris-ului tehno-stiintei si al tehno-capitalului, dimpreuna cu corelatul sau, hybris-ul consumului si al creditului, nefiind ele decât fantasmele halucinate ale unui viitor niciodata implinit pe de-a-ntregul; ne-am pierdut astfel inocenta entuziasta a vremilor inaugurale in schimbul unui vis al hedonismului, care, spre a se intrupa hic et nunc, ne afla gata pregatiti pentru coruptie, lasitate si crime colective.

    Bucuresti, iulie 2011

     

    Traducere din franceza de Teodora Dumitru

     

     

    NOTE:
    (1) Foarte curând, cei mai multi dintre oameni vor trai in orase, unele dintre acestea monstruoase conurbatii de zeci de milioane de locuitori, care-i vor face pe multi sa uite ca laptele nu vine din pachetele aliniate in raioanele supermarketurilor, ci de la vaca, sau ca chipsurile din fastfood-uri sunt facute din cartofi, care cresc pe câmp… Astfel, metropola Cairo, cu cei 19 439 541 de locuitori ai sai, are o populatie aproape cât a României… cea a Shanghaiului depasind-o, cu ale sale peste 23 de milioane… Dar situatia e totalmente alta si in ceea ce odinioara se numea „viata la tara“: astazi si in spatiul rural viata e in intregime tehno-computerizata.
    (2) Eric Hobsbawm, „The Age of Extremes: The Short Twentieth Century, 1914-1991“ sEra extremelor: scurtul secol al XX-leat, Londra, 1994. Cf., cap. I si II.
    (3) In ce priveste anii 60-90, a se citi si a se viziona succesiv: romanul-document al Christianei Rochefort, „Les Petits enfants du siècle“ sCopiii veaculuit, Paris, 1961, si filmul lui Etienne Chatilièz „La vie n’est pas un long fleuve tranquille“ sViata
    nu-i un fluviu linistitt, 1988. Cât priveste America, a se vedea filmul-cult al lui Dennis Hopper, „Easy Rider“, 1969, iar pentru Marea Britanie, filmul lui Stanley Kubrick, „Clockwork Orange“ sPortocala mecanicat, 1971.
    (4) Tot spre Statele Unite trebuie sa ne intoarcem privirile pentru a gasi metaforele narative cele mai explicite in directia acestei violente moderne inaugurale. Cf. filmul lui Michael Cimino, „Heaven’s Gate“, 1980 si „There Will Be Blood“, de Paul Thomas Anderson, 2007.
    (5) A se vedea, in româneste, o reflectie precoce asupra acestei teme a lui Herbert Marcuse, in „Scrieri filosofice“, „Eliberarea de societatea abundentei“, Bucuresti, 1977.