Problema „Casablanca“, strategia namtek si antiterapia

În finalul filmului „Casablanca“ (1942), Rick, personajul întruchipat de Humphrey Bogart îi spune personajului caruia îi da viata Ingrid Bergman: „Ilsa, nu ma pricep la gesturi nobile, dar e de înteles ca problemele a trei oameni neînsemnati nu valoreaza nici doi bani în aceasta lume nebuna. Într-o zi ai sa întelegi“.
Sa comparam atitudinea lui Rick, care renunta la marea iubire a vietii lui, cu cea a protagonistului din filmul „Pacientul englez“ (1996), de Almasy, care-i ajuta fara ezitare când pe nazisti, când pe aliati în încercarea disperata de a si-o salva pe a lui. Diferenta este socanta: în timp ce Rick îsi sacrifica interesul personal pentru binele social, lui de Almasy nu-i pasa de faptul ca omenirea e prinsa într-o înclestare colosala între bine si rau: el îsi vede de interesul lui. Din punctul lui de vedere, Rick e un fraier. Sa numim aceasta schimbare de perspectiva, a punctului de vedere altruist, prosocial, cu unul egotist, problema „Casablanca“.
Problema „Casablanca“ este vârful unui aisberg, un simbol al unei schimbari de paradigma cu implicatii morale si psihologice profunde pentru relatiile dintre individ si societate. Este o schimbare cvasiuniversala de Weltanschauung, dar, din cauza conditiilor specifice din istoria recenta a României, de pilda, efectele ei sunt amplificate. Fiind de meserie psiholog (specializat în psihologia sociala si a personalitatii), perspectiva mea se situeaza la jonctiunea dintre individ si grupul social, la nivelul la care normele de comportament sunt interiorizate si devin constiinta. Ma intereseaza consecintele conformarii la societatea totalitara vazuta ca fenomen interior, ca mecanism psihologic de adaptare, în contextul societatii posttotalitare. Ma preocupa efectele reziduale ale compromisurilor morale care au permis participarea la rau.
Psihologul Daniel Kahneman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie pentru contributia sa la elucidarea psihologiei deciziilor economice, a identificat doua modalitati diferite de a gândi: una rapida, reflexiva si superficiala si una mai lenta, deliberata si complexa. Aceste modalitati paralele s-au dezvoltat de-a lungul evolutiei: prima duce la reactii rapide, necesare în situatii care implica pericol, a doua este efectul dezvoltarii cortexului si al implicarii structurilor logice si morale în deciziile privitoare la comportament. Cele doua moduri de gândire reprezinta evaluari diferite ale situatiei si produc ipoteze diferite privitoare la semnificatia situatiei analizate, ipoteze care sunt testate prin selectarea voluntara a unei reactii, a unui comportament. Printre factorii importanti în aceasta decizie se numara experienta personala si cea deprinsa, repertoriul comportamentelor permisibile, gama si limitele lor. Toti acesti parametri sunt specifici contextului istoric, social si cultural si sunt influentati de problema „Casablanca“. Informatia relevanta este obtinuta prin accesarea memoriei pe termen lung si a memoriei procedurale. Problema autenticitatii sau a distorsionarii sistematice a memoriei este importanta pentru ca defineste cadrul de referinta al comportamentului incipient. Gama optiunilor permisibile este importanta pentru ca influenteaza modularea comportamentului, masura în care raspunsul este proportionat. De exemplu, stim ca un politist cu pistol si baston va lovi pe cineva cu bastonul mai degraba decât un politist care are numai baston: prezenta pistolului modifica gama raspunsurilor posibile (sa nu fac nimic, sa-l lovesc, sa-l împusc). Din acest motiv, luarile de pozitie publice extreme sunt atât de nocive: extind limitele a ceea ce este perceput ca fiind acceptabil în sfera publica.
Joshua Greene, care studiaza psihologia deciziilor morale, propune o teorie a „procesului dual“: judecata morala intuitiva, care favorizeaza individul, influentata de reactiile emotionale, si judecata morala utilitara, care promoveaza binele comun, cu scop mai înalt, controlata de procese cognitive. Cele doua tipuri de judecata morala au caracteristici comune cu modalitatile de gândire descrise de Daniel Kahneman: produc aprecieri diferite ale situatiei si sugereaza comportamente diferite. La nivelul judecatii morale, problema „Casablanca“ marcheaza faptul ca decizia pentru binele comun va fi inhibata, iar decizia rapida, reflexiva, va fi întotdeauna în favoarea interesului îngust personal. Nu este vorba de miopie morala sau de o distorsionare a moralitatii elementare despre care scrie, la noi, Vasile Morar, ci despre emergenta unei moralitati alternative. Procesul începe prin subminarea moralitatii elementare, continua prin formarea unei moralitati alternative conlocuitoare si culmineaza prin cristalizarea moralitatii înlocuitoare, o moralitate teleologica a carei principala utilitate este autojustificarea.
Psihologul Dan Ariely a studiat parametrii comportamentului necinstit, ai tendintei de a însela si a trisa. Concluzia lui este ca tendinta de a însela este generala si tinde sa creasca daca perceptia este ca nu vei putea fi dat în vileag, dar este contracarata de nevoia generala de a ne percepe ca onesti si onorabili. Rezultatul acestui conflict este ca aproape fiecare triseaza, însa în mod limitat. Ariely comenteaza: „Din pacate, acest gen de înselaciune minora la nivel de masa este cea mai coroziva pertru societate“. Putem adauga ca parerea împartasita de majoritatea populatiei despre prevalenta coruptiei modifica perceptia a ceea ce înseamna sa înseli putin, extinzând limitele a ceea ce este considerat un nivel acceptabil de necinste, si ca emergenta moralitatii teleologice mentionate mai sus îndeparteaza principalul factor social inhibitor.
Una dintre strategiile de adaptare – si de deceptie – folosita intensiv în societatile totalitare este ketman-ul, definit de Czeslav Milosz ca afirmarea pe fata a unei atitudini diametral opuse fata de convingerile autentice. De exemplu, daca-l urai pe Ceausescu, îl ridicai în slavi. Utilizatorul strategiei ketman se simtea justificat pentru ca se convingea si se autoamagea ca fatarnicia era necesara supravietuirii. Interactiunea cu alt utilizator de ketman era un joc pe mai multe niveluri manifeste si latente si permitea fiecarui participant sa manipuleze semnificatia evenimentelor în interes propriu. Aceasta ambiguitate constituie o conditie ideala pentru „dedublarea psihica“ descrisa de psihiatrul si psihologul Robert J. Lifton: un process prin care individul formeaza doua registre morale diferite, pe care le utilizeaza dupa cerintele situatiei. De exemplu, un tortionar putea folosi un set de precepte morale pentru „serviciu“ si altul pentru „acasa“, care-l ajutau sa mentina iluzia ca e „om cumsecade.“
În societatea posttotalitara ketman-ul nu mai este necesar si nici nu poate fi justificat prin nevoia de supravietuire. Dar, din pricina schimbarii de perspectiva reprezentate de problema „Casablanca“ si a perceptiei ca toata lumea însala, a aparut o noua strategie: ketman-ul în revers, pe care-l putem  numi ilustrativ namtek. Strategia namtek consta în a afirma pe fata exact opusul a ceea ce ai facut – de pilda, sub comunismul totalitar. Daca ai fost traseist, afirmi deci sus si tare ca ai fost disident; cei care-si aduc aminte diferit nu si-au înteles ketman-ul. Folosirea namtek-ului combinata cu afirmatia ca ai folosit ketman-ul permite distorsionarea semnificativa a realitatii si prin rationalizare si autoamagire dezarmeaza principalele mijloace de control ale comportamentului social: rusinea si vinovatia. Obstacolul principal în calea succesului strategiei namtek este memoria. Din acest motiv, problema autenticitatii memoriei este cruciala: utilizatorii strategiei trebuie sa substituie varianta veritabila cu varianta modificata a trecutului. Procesul este orwellian, bazat pe principiul „adevarul e minciuna“. Societatea totalitara este singura în care trecutul este incert si fluid, pentru ca este schimbat constant pentru a satisface nevoile celor care controleaza prezentul. Namtek-ul întrebuinteaza aceeasi metoda în prezentul posttotalitar.
Bineînteles, la nivel individual tindem sa ne înfrumusetam constant amintirile folosind mecanisme psihologice precum refularea si autoamagirea, dar gradul de modificare posibila este limitat de necesitatea continuitatii cu propria istorie (ceea ce numim narativul sinelui) si prin nevoia de validare prin interactiunile cu altii. Memoria colectiva este, în opinia lui Tzvetan Todorov, un „discurs care are loc în spatiul public“ si ea este influentata de imaginea publica pe care societatea vrea sa o promoveze. Cu alte cuvinte, memoria colectiva este o meta-autoamagire, rezultatul unei negocieri într-un spatiu public structurat de factori cultural-istorici, psihologici si sociali, negociere care conduce la un consens. Actiunile care contrazic memoria colectiva a grupului sunt întîmpinate cu agresivitate pentru ca ameninta strategiile si conventiile prin care grupul îsi mentine imaginea despre sine.
Pentru a fi reusita, strategia namtek necesita substituirea adevarului istoric cu memoria colectiva, care poate fi manipulata mai usor si nu poate fi supusa unor verificari mai viguroase. De asemenea, trebuie sa contina un numar minim de conflicte nerezolvate, cu rasunet în prezent.
La nivel individual, putem refula reprezentarile mintale ale evenimentelor care stau la baza conflictelor, eliminându-le din constient. Dar, dupa cum scrie Freud, reprezentarea refulata nu este inerta, ci se combina si se recombina continuu cu alte reprezentari refulate, pâna când razbeste la nivel constient sub o forma modificata, un compromis simbolic, un simptom. Terapia este actul prin care simbolurile sunt analizate, procesul care a dus la formarea simptomului este reconstruit în revers si cauza conflictului este înteleasa, integrata în narativul sinelui si controlata constient.
Natiunile care au încercat sa integreze în mod armonios un trecut recent traumatic în memoria colectiva au folosit strategii variate: Germania a optat pentru accesul deschis la arhivele STASI, Spania, la pactul uitarii (pacto del olvido), comisia de reconciliere nationala a Africii de Sud, la o examinare a trecutului fara consecinte punitive. În toate cazurile scopul era acela de a se ajunge la „Vergangenheitsbewältigung“ – o împacare cu propriul trecut, o stare care, la nivel de natiune, este echivalentul terapiei reusite la nivel individual.
Cei care detin puterea în Romania au optat pentru o strategie radical diferita: acces relativ limitat la arhivele Securitatii, folosirea informatiei pentru distrugerea reputatiei oponentilor politici. Nu am facut pace nici cu trecutul totalitar de dreapta, nici cu cel de stânga. Daca terapia înseamna analiza si întelegerea trecutului si integrarea lui în memoria colectiva, noi am continuat pe linia totalitara de falsificare a trecutului, astfel încât sa se potriveasca cu interesele de moment ale celor de la putere. Cu alte cuvinte, nu terapie, ci antiterapie, un proces care va produce în mod necesar distorsiuni în tesatura societatii civile.
Un concept-cheie în terapie este „rezistenta“, reactia defensiva a pacientului care-si apara compromisurile si respinge dezvaluirea conflictelor traumatice din trecut si a semnificatiei lor pentru actualul comportament. Cu cât conflictul analizat e mai puternic, cu atât rezistenta este mai mare. Discutarea antiterapiei întâmpina o rezistenta considerabila pentru ca ameninta strategiile de dezinformare folosite de cei care manipuleaza memoria colectiva si le aminteste multora de compromisuri pe care le prefera uitate. Solutia este analizarea, acceptarea si integrarea istoriei noastre în memoria colectiva, astfel încât sa putem face pace cu trecutul, un act de introspectie si tamaduire la nivel de natiune. Cu alte cuvinte, nici ketman, nici namtek, terapie si nu antiterapie.

Pâna la urma, „paradoxul este ca, atunci când ma accept asa cum sunt, ma pot schimba“ (Carl Rogers, psihanalist).    n