Atmosfera purificata ce sustine legenda unui mit se risipeste dezamagitor de indata ce intram in detalii. Titulescu, olteanul care castigase prin geniu diplomatic Europa interbelica, a fost sacrificat in propria-i tara de adversarii lui politici. Acest adevar, cunoscut in date generale, il releva istoricul George G. Potra in antologia „Pro si contra Titulescu“. Spiritul liber al cercetatorului – autorul a ingrijit si publicat cea mai mare parte a operei lui Titulescu – ne pune in fata, alaturi de marturii ale pretuirii lui Titulescu, documente care ne vexeaza sensibilitatea.
Intr-o acceptiune comuna, un astfel de risc ar trebui evitat. Dar George G. Potra nu ne ofera o carte de admiratie, ci una de intelegere a adevarului. Riscul fusese testat prin publicarea primei editii a antologiei, in 2002, si a volumului „Nicolae Iorga – Nicolae Titulescu. Interferente“ , in 2011, in care cei doi titani sunt pusi fata in fata ca admiratori si adversari. Editia noua, adaugita si completata, a antologiei evita capcana distrugerii mitului lui Titulescu prin includerea unui aparat stiintific riguros (note, adnotari, explicatii, indice) si a doua studii care fixeaza mai bine informatiile si dau interpretarile istorice si politice necesare intelegerii acestora.
Aprecierea personalitatii si meritelor lui Titulescu se intinde intre parametri diferiti, de la elogiu la ingratitudine. Pentru Iuliu Maniu „Titulescu a fost si este insasi politica natiunii noastre“ („Pro si contra Titulescu“, vol. II, p. 382). Mihail Manoilescu, unul dintre adversari, crede ca „Pe acest om, regele n-a stiut sa-l aserveasca niciodata“ (II, p. 385). Constantin Argetoianu il socoteste „ilustrul protagonist al falimentului european“ (I, p. 74) iar I. G. Duca, prim-ministru, in numele regelui, ii confera Ordinul Steaua Romaniei, in gradul de Mare Cruce (I, p. 526). Conducatorul Garzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, cere regelui, vizandu-l direct pe Titulescu, „sa pretinda tuturor celor ce au condus sau isi manifesta pareri cu privire la politica externa a Romaniei sa declare ca raspund cu capul pentru directivele pe care si le insusesc“ (I, pp. 351-352). Iorga insusi are o evolutie de atitudine revelatoare si numai luand-o in calcul vom intelege reactiile, mimetice sau interesate, ale celor care au ingrosat randurile adversarilor lui Titulescu. Istoricul il lauda pe Titulescu: „o rabdatoare inteligenta… om de curaj… genialul diplomat, pentru noi si pentru intreaga Europa“ (II, p. 292); il maguleste pentru darul oratoriei: „Cine asculta pe ministrul de externe cand isi cearca tot volumul unei voci de Capela Sixtina ramane uimit cat de vechi e acest om inca tanar“ (II, p. 284); si ii recunoaste soliditatea formatiei intelectuale: „D. Titulescu este un intelectual rafinat, care si-a scos din carti tot felul de a gandi si de a se manifesta; e un produs distilat al veacului eminamente subtiat“ (II, p. 280). Dar cand Titulescu isi castiga autoritatea de a inspira politica interna se intreaba revoltat stiind ca se aude la Palat: „vrem sa stim cine conduce“. De fapt, vrea sa stie daca Titulescu impunea regelui directia politica a Romaniei. Il irita constatarea ca ministrul, chiar si din strainatate, intervenea autoritar in formarea guvernelor la Bucuresti, nu da socoteala pentru initiativele lui diplomatice, devenise capricios si intolerant. De la o vreme, laudele si victoriile il excedau pe Titulescu. Iata portretul pe care un admirator, ziaristul Leon Kalustian, i-l face: „Omul – ca orice om – va fi avut precaritati. Se altoisera in el ratiunea si eresul, logica si superstitia, realismul si idealismul; indragostit cu fanatism de claritati, si totodata cu un frison metafizic care-i dadea o febrilitate psihica si o neliniste cerebrala, contradictoriu uneori, abulic alta data, optimist intotdeauna, el sintetiza, printr-o ciudata alchimie, o osmoza de mari insusiri si inexplicabile curiozitati“ (II, p. 319). Lui Titulescu, Octavian Goga, adversar, ii examineaza cu suspiciune si dispret gesturile: „La ordinea zilei, chestiunea Titulescu. A fost la mine, am stat de vorba: zgomotos, aferat, optimist“. Ardeleanul nu-si ascunde adversitatea: „Ciudata aparitie acest om care de zece ani sta la Londra si nu si-a retusat catusi de putin particularismul local de la Ploiesti“. (II, p. 102). Il numeste „erou de gelatina“ si il tintuieste: „Omul asta sa salveze Romania?…Cum poate fi cineva destept la Londra si prost la Bucuresti?“ (II, p. 110). Rivalitatea politica este usor de depistat, dreptatea ceva mai greu. Nemultumirea adversarilor lui Titulescu se manifesta cu violenta cand se afla ca negocia cu Litvinov normalizarea relatiilor Romaniei cu Rusia. Unii il aproba, intelegand importanta politica a demersului. Maniu: „Reluarea relatiilor diplomatice intre Romania si Rusia Sovietica e un fapt imbucurator, pe care il salutam cu toata sinceritatea“. Iorga, istoricul, pune pret pe amanuntul de culise vanturat de adversari, nu pe esential: „Dar d. Titulescu, inconjurat de o intreaga suita de diplomati romani, tot in disponibilitate, merge sa-l intalneasca pe d. Litvinov, care ne-fiind in disponibilitate, a uitat ca Romania are un guvern… Care e sensul acestui «secret»…? Ca dl Litvinov vrea sa ne impuie o politica a sa printr-un om al sau?“ se intreaba istoricul insidios si raspunde: „Cu toata hotararea o refuzam!“ (II, p. 290). Recurg la un citat din afara cartii in discutie, anume din „Dictionnaire encyclopédique d’Histoire“ al lui Michel Mourre (Ed. Bordas, Paris, 1978), pentru a intelege din sursa neutra acest episod. „…Titulescu si-a fondat politica pe apararea Europei iesita din Tratatele de la Versailles… ministru de externe intre 1932-1936, a lucrat la Pactul oriental care a fost asociat impotriva ambitiilor Germaniei in Europa de Est si Franta. A contribuit prin influenta lui la Pactul franco-sovietic din 1935. Cu toate ca a fost adversar al comunismului, el a vrut in politica externa apropierea Romaniei de URSS, ceea ce a condus la indepartarea lui de catre Tatarescu in 1936“. Iorga se alaturase, din nefericire, curentului anti-Titulescu ce se formase la Curtea regala, hotarator in eliminarea din viata politica a marelui diplomat. In afara lui Goga, citat deja, printre cei care nu l-au agreat pe Titulescu se afla oameni cu greutate in politica Romaniei: regele Carol al II-lea, Vaida-Voevod, Argetoianu, Tatarescu, Armand Calinescu si, pentru peisagistica literara, il citez doar pe Mateiu Caragiale. Acesta, apasat toata viata ca nu are o biografie aristocrata, isi varsa focul pe Titulescu: „Nu citesc mai nimic din scrierile contemporanilor, nu citesc opera nici unui roman de altfel. Nu pot citi romaneste. Sa nu fi fost Titulescu starostele galicismului, as fi trecut raul cu luntrea lui Baudelaire. Iata cum un oltean oarecare, fara pic de genealogie, imi otraveste dorinta de a fi francez pana la capat“ (I, p. 223).
Titulescu a fost unul dintre exponentii „generatiei de sinteza“ (asa a botezat-o Mircea Eliade) aparuta in Romania intregita dupa 1918. O generatie ilustrata de corifei ca Enescu in muzica, Brancusi in arta, Coanda in tehnica, Paulescu in medicina, Odobleja in cibernetica, Eliade in filozofie, Arghezi in literatura, Iorga in istorie. Format la scoala franceza de drept, talentat si inteligent, cu un rar dar al relatiilor personale, el a dominat aproape un deceniu activitatea Societatii Natiunilor al carui presedinte ajunge in doua randuri. Meritele lui il impun ca politician de prin rang in politica europeana iar Romania devine un partener cautat al marilor puteri. Parisul si Londra il folosesc in strategia constructiei unui sistem de securitate pe continent. Il incurajeaza in crearea pactelor de stabilitate regionala (Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica) si ii sustin batalia impotriva politicii revizioniste a Berlinului, Romei si Budapestei. Declaratiile unor mari lideri europeni contemporani ne ajuta sa recompunem altitudinea prestigiului si, in subsidiar, a rolului pe care l-a avut in evolutiile politice ale Europei interbelice. „Intre Franta si Romania este o perfecta unitate si identitate de pareri asupra tuturor chestiunilor la ordinea zilei“, declara Jean-Louis Barthou, ministru de externe francez intr-una dintre vizitele lui la Bucuresti (I, p. 115). Sir J. A. Chamberlain, ministrul britanic al afacerilor externe, ii trimite lui Titulescu o scrisoare care arata gradul de intelegere dintre cei doi oameni politici: „Prietenia dintre noi era prea bine inradacinata inca de pe vremea relatiilor noastre de la Londra – si indraznesc sa adaug si de la Geneva – pentru a permite ca orice deosebire de opinii intr-o chestiune de ordin public sa le altereze natura sau sa micsoreze respectul si pretuirea pe care le nutrim unul fata de altul“ (I, p. 335). Baronul Gustave Guillaume, ministru de externe al Belgiei: „Aflat sub emotia incomparabilului succes pe care l-ati obtinut la Geneva pentru fericirea Europei si gloria Micii Intelegeri, va adresez expresia felicitarilor mele cele mai sincere. Stiu mai bine decat oricine altcineva – si prin confidentele pe care ati binevoit sa mi le faceti – cat era de angoasanta si delicata situatia in urma doar cu cateva zile. Dar cu increderea mea oarba in talentul dvs. nu am putut nici macar un singur moment sa ma indoiesc de rezultatul misiunii dvs. si sunt bucuros sa pot constata astazi ca toate sperantele mele au fost depasite: discursul pe care l-ati pronuntat la Geneva este cea mai frumoasa coroana a admirabilei dvs. actiuni diplomatice“ (II, p. 144). Se referea la discursul lui Titulescu din 10 decembrie 1934, la sesiunea extraordinara a Consiliului Societatii Natiunilor, consacrat relatiei dintre revizionism si terorism. Titulescu deschisese larg directiile de condamnare a fascismului si nazismului. Ceea ce nu i se va ierta nici in tara, nici in strainatate. Zelea Codreanu si Garda de Fier negau utilitatea Micii Intelegeri, a Intelegerii Balcanice si cereau imperativ orientarea politicii noastre spre Germania lui Hitler si Italia lui Mussolini. Pozitia filogermanilor de la Bucuresti se consolida pe masura ce Societatea Natiunilor se arata inoperanta iar razboiul se apropia. Politica garantiilor Frantei si Angliei pentru statele mici din Europa, pe care se baza politica lui Titulescu, era amenintata de puterea Germaniei si de agresivitatea lui Hitler. O stenograma a convorbirilor romano-germane de la Berghof, la care au participat Ion Gigurtu si Mihail Manoilescu, o confirma: „Fuhrerul (arata) pe larg motivele de nemultumire ale Reichului cu politica de pana acum a Romaniei, care a fost dusa pe cai absolut gresite de dl. Titulescu si apoi continuata de succesorii lui. Arata ca primirea garantiei anglo-franceze in aprilie 1939, a fost considerata de Reich ca un joc politic menit sa incercuiasca Germania si sa-i creeze dificultati cu Rusia, mentinand suspiciunea ca Reichul ar avea intentii agresive in Sud-Est“ (II, p.162). Pasii pentru demisia lui Titulescu sunt parcursi cu repeziciune. Pretextul: apropierea acestuia de Rusia sovietica. „Sunt unii romani, scrie el in „Politica Externa a Romaniei“, care nu pot vorbi despre relatiile dintre Romania si URSS fara sa exclame pe data: «Titulescu si comunismul lui… Titulescu, care le-a deschis Sovietelor frontierele romanesti». Aceste doua asertiuni sunt ne-justificate. Iar daca prima nu este o insulta, cea de a doua este cu siguranta… Vecinatatea unui stat cu o suprafata de mai bine de patru ori decat cea a Europei, excluzand Rusia, si cu o populatie de 162 de milioane de locuitori impune necesitatea ca statele vecine sa adopte fie o politica ostila, fie una amicala. O a treia cale este de ne-imaginat… Iar acum ne punem intrebarea in mod obiectiv: «Isi poate oare permite Romania luxul unei politici ostile fata de marele ei vecin, Rusia?» Sunt convins ca nu putem“. Societatea Natiunilor, cu toate imperfectiunile si neputintele ei, ii consolidase diplomatului roman convingerea ca trebuie exploatat orice moment propice pentru anihilarea potentialului agresiv al statelor revizioniste. Rusia sovietica nu era stat revizionist dar expansionist se va arata curand.
Forta de actiune a lui Titulescu a fost recunoscuta si de prieteni, si de adversari. Intr-un interviu dat ziarului „Tribune des Nations“, 16 februarie 1935) Litvinov afirma: „Daca Roosevelt prezideaza Statele Unite ale Americii de Nord, Titulescu prezideaza Statele Unite ale Europei de Est“. Si, totusi, acest vizionar va fi sacrificat de romanii insisi. „La 29 august 1936, fara vreo avertizare prealabila sau vreo comunicare oficiala de orice fel din partea Guvernului roman, am incetat sa mai fiu ministru al Afacerilor Straine si am fost inlaturat subit de la toate activitatile ministeriale pe care le indeplinisem timp de aproape 20 de ani“ („Politica externa a Romaniei“, p. 33). Eliminarea marelui diplomat a fost un act premeditat al adversarilor lui, pregatit cu complicitatea camarilei regelui Carol al II-lea. „N-ar fi trebuit sa-l omoare pe Duca, ci pe Titulescu, pretinde Argetoianu ca ar fi auzit din gura lui Carol al II-lea („Insemnari zilnice“, vol. III, 1937, 1 iulie-31 decembrie 1937). O marturie cutremuratoare chiar daca, nesustinuta de un document scris, poate fi contestata. Episodul m-a facut sa aleg pentru cronica de azi tema urii in politica. Cu alte cuvinte, cum poate forta adversitatii sa invinga puterea ideilor. Cel care credea ca „Romania datoreaza maretia sa actiunii, iar nu lipsei de actiune“ va sfarsi in exil, bolnav, spionat, impiedicat sa revina in tara, decredibilizat in cancelariile occidentale. Semnatura lui Armand Calinescu pusa pe o telegrama din 14 iunie 1939, trimisa legatiilor romane de la Paris si Londra, ramane o pagina rusinoasa in diplomatia noastra: „Titulescu nu are calitate si nu este autorizat sa reprezinte intr-un fel oarecare interesele romanesti, nici sa dea catusi de putin opiniunea cercurilor oficiale din Bucuresti“ (II, p. 321).
Ma gandesc cat de mult seamana destinul lui Titulescu cu cel al lui Eminescu. Ideile lor, in timp istoric, depaseau cu mult organizarea si capacitatea institutiilor statului, un stat nou si plapand care gasea cu greu raspunsul adecvat la anvergura dreptului conferit istoric de forta natiunii lui intregite.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 386