Printre nevazatori

Tin minte ca am fost bucuroasa când mi s-a oferit posibilitatea, prin 1995, în Olanda, sa lucrez ca sociolog într-un proiect european pentru nevazatori. O organizatie internationala avea un program de înzestrare cu computere a liceelor pentru elevii cu handicap de vedere din tarile Europei de Est. Aceeasi organizatie sustinea în universitati formarea unor laboratoare speciale pentru studentii nevazatori, laboratoare în care ei învatau sa se foloseasca de tehnica cea mai avansata în mijloacele specifice de comunicare computerizata.
Prima etapa a lucrului la acest proiect a fost pentru mine deosebit de grea. Fiindca trebuia sa ma pun la punct cu ceea ce urma sa implementam pe teren. Nu stiam alfabetul Braille, dactilografia oarba, nu stiam ce înseamna syntetiser, voce sintetica, programe speciale si organisme internationale care le detineau cu drepturi de autor, si asa mai departe. A doua etapa a fost ucigatoare. Fiindca toti cei implicati în proiect am fost câteva ore pe zi timp de câteva luni legati la ochi si lasati sa umblam prin sali, prin cladiri, prin curti, prin oras, pe la magazine, cu mijloacele de transport în comun. Înainte de a fi pusi în fata computerului cu programe speciale, trebuia sa stim cui vorbim. Din interiorul grupului, nu din afara lui. Numai punându-ne în situatia lui speciala, puteam sa apreciem rezultatul muncii noastre asupra subiectului.
Aceasta experienta a avut pentru mine rolul unei lectii de viata. Întelegerea pe care am dobândi-o m-a facut sa evaluez cu o masura mai exacta anumite prestatii.
Nu mai prididesc sa ma mir de atunci încoace cum în scoli pot da lectii profesori care nu stiu sa scrie corect si n-au mai citit o carte de ani, cum în universitati de arta îi învata pe studenti meserie dascali care nu au jucat vreodata un rol ca lumea si nu au facut un spectacol cât de cât rasarit sau un film. Mirarea ma însoteste seara de seara la emisiunile noastre de televiziune, pe care, multumita tot tehnicii, le urmarim acum peste tot pe glob.
Senzatia mea este ca cei care ne prezinta aceste programe habar nu au dece sunt dânsii în studiouri. Sau, probabil cred ca se afla în fata becului rosu sa-i vada vecinul Mitica ca s-au ajuns, frumosi si destepti. Ei ne propun aparitii si tonalitati care nu au nimic de-a face, în majoritatea cazurilor, cu subiectul pe care-l sustin. Sau, mai general spus, cu rolul pe care ar trebui sa-l joace televiziunea, acela de-a transmite idei si atitudini.
Si mai abitir se manifesta aceasta neîntelegere atunci când este vorba despre prezentatoarele femei. Tin minte ca socul cel mare l-am avut prima data când am vazut-o pe ecran pe adorata publicului românesc Andeea Marin, în emisiunea „Surprize, surprise“. Emisiunea era de import. Ea prelua o idee veche pe ecranele europene si nu numai europene. Oameni care se cauta, oameni care traiesc emotia unei nesperate regasiri, se gasesc peste tot în lume. În general, prin toate tarile, emisiunea e realizata de femei. Exista la ele un ton al participarii la drama si fericirea existentiala, o tinuta, o întelepciune a alurii, o decenta a aparitiei. Biata Andeea a facut din dramele lumii un show personal de vedeta ratata. Începând cu melodia stupida, apoi cu aparitia provocatoare,  cu tinta sexuala la un public vulgar, cu tonul pitagaiat al remarcilor lacramoase pe lânga cei intervievati. Ca sa nu mai vorbim de prezentarea cadourilor, prezentare care pâna la urma devenea show în sine, de nu te mai interesa cine cu cine s-a regasit dupa decenii de pierdere a sperantei, ci cine da gâsca.
M-am gândit atunci ca aceasta emisiune ar fi trebuit asigurata, prin rotatie, de oameni din diaspora. Oameni care stiu ce înseamna sa nu-ti vezi ani de zile copiii sau parintii, cei care au trait neputiinta de a-si plati un bilet de avion timp de decenii, care s-au dat pierduti din rusinea de a-si da în vileag insuccesul în viata profesionala, sociala si personala. Nu i-ar fi lipsit fatucai asteia, gândeam urmarind-o, vreo câtiva ani de umblat printre nevazatori cu batul. Pâna la curajul inconstient de-a vorbi despre lucruri despre care nu e facuta de destinul ei de duzina sa aiba habar. Cred ca s-ar fi gasit multi printre noi care sa fie în stare sa prezinte o asemenea emisiune.  Cred ca ea  ar fi putut astfel câstiga un spor de bun simt. Lucru de a carui lipsa nu pot decât sa ma minunez tot mai des.
Asa mi s-a întâmplat si cu câteva seri în urma, privind  o emisiune a televiziunii române despre somaj. Emisiunea punea în discutie neputinta sau greutatea de a se anjaga în tara a tinerilor care au studiat ani de zile în strainatate si au o calificare de top. Lucrurile se exemplificau prin ratele uriase ale somajului în anumite tari, printre care si România.
Potrivit celor de mai sus, cei care au curajul sa se arunce asupra unui aemenea subiect ar fi trebuit în prealabil sa „umble cu batul“. Adica sa fi fost obligati sa-si dea câteva sesiuni de examene în universitatile lumii, sa vada si dânsii cum se iau calificarile prin alte parti. Dupa care sa fie lipsiti de salariu vreo jumatate de an, sa simta cum e sa fii somer, sa cauti de lucru si sa ti se dea cu flit, pe ideea ca faci pe grozavul ca ai studii cu greutate.
Pe ecran a aparut o cuconita aproape despuiata. Cu o rochie de iesit poate la opera în timpuri revolute, o încropeala cu spetii goi, prinsa pe gât într-o bordura numai margele. Fardata gros, vopsita si coafata din greu. A urmat expunerea de picioare, pantofii cu toc cui de 15 cm. La vederea carora te gândeai ca oamenii, saracii, astfel încaltati, au ajuns sa nu mai poata merge pe drumuri decât daca se tin unii de altii. Domnita juca rolul unei persoane vioaie, cu aplomb, plina de buna dispozitie. Ne-a citit niste statistici. Un fost comisar european, alaturi de ea, a spus ca nu stam bine deloc. El parea mai normal, dar n-as fi pregetat sa cer si pentru dânsul taierea salariului pe câteva luni, înainte de a-si face aparitia într-o asemenea emisiune. La care mai participa o doamna cu genunchii grosi, neabatuta în a spune banalitati, si dânsa cu pleoapele atât de fardate, încât parea sa fi suferit de curând o bataie zdravana, numai pumni peste ochi. Doamna era de importanta locala, pe undeva pe la directia unor centre de plasament.
Cel de-al patrulea vorbitor avea si dânsul functii importante în stat. Fapt pentru care ridica ochii la cer si spunea din doua în doua cuvinte ceva despre „modelul european“, sintagma din care nu se dadea dus deloc.
Aveam la mine în salon o fosta studenta la universitatile din strainatate, care se întorsese plina de speranta în România, dupa terminarea studiilor. Si, vazând cum stau lucrurile, revenise în tara universitatii pe care o absolvise, poate-poate aici…
De la ea am aflat ca, în perioada de cautari de acasa, participase la o cercetare, în cadrul programelor europene de reducere a somajului, prin proiecte care sa sprijine oamenii tineri. Fusese platita pentru o colaborare la realizarea unor chestionare, pentru a se vedea cum poate fi înlocuita înscrierea directa a somerului la centrele de plasament, prin punctare pe baza unei cartele. Fiindca se cheltuise o avere pentru cumpararea unor asemenea automate, în care Gheorghe, cu stiinta lui de carte în pioneze, nu mai trebuia sa deschida gura în fata unui functionar si sa spuna cum îl cheama si de când nu i-a mai trecut prin mâna un ban. El trebuia doar sa bage o cartela într-un automat, pâcapâc. Dar pentru asta trebuia sa stie niste coduri, sa înteleaga un mod de functionare, sa  participe la un training, în care el era momâie si trainerul lua bani frumosi, angajat fiind în promovarea initiativelor europene.
Cercetarea asta, îmi povestea fosta studenta, avea si ea doi timpi. Primo tempo, se faceau chestionarele despre cum o sa se deruleze procesul: se scriau alte chestionare, de evaluare, pentru a se vedea daca Gheorghe e multumit de stradania guvernului României si de „modelul european“.
Cunosc câtiva functionari la Comunitatea Europeana. Nu va spun ce salarii au, ca „se sparie gândul“. Ceea ce vreau sa va spun însa este ca înainte de a-i încuraja sa se desfasoare despre eradicarea somajului, i-as lasa si pe dânsii fara leafa, macar un an.
Cât despre studenta mea, ea era într-un fel multumita. Cu un contract de doi bani, temporar, fara asigurari si fara drept de pensie, ea muncise o luna, doua. Si luase acolo niste banuti, praf în ochi. Fusese platita ca sa mestece nimicul, cu un facalet care nu exista.