Sari la conținut
Autor: DANA PIRVAN-JENARU
Apărut în nr. 439

Prin captuseala mantalei freudiene

    Christa Wolf, Orasul ingerilor sau The Overcoat of Dr. Freud, traducere din germana, prefata si note de Iulia Dondorici, Editura Univers, 2013, 408 p.

     

    Romanul „Orasul ingerilor sau The Overcoat of Dr. Freud“, publicat in 2010, este unul autobiografic, menit sa despovareze fiinta de acele intrebari fara raspuns sau de acele interogatii false care, in ciuda raspunsurilor valide pe care le-ar primi, nu pot genera decât o satisfactie sau o liniste iluzorie. Autoarea, Crista Wolf, este una dintre cele mai apreciate scriitoare din literatura germana contemporana, o figura paradoxala, ca si Günter Grass, caci, pe de o parte a fost o voce critica ce a suferit din cauza aberatiilor si a violentelor generate de nazismul si comunismul care i-au mutilat viata, iar pe de alta parte, a fost aratata cu degetul (un imens scandal de presa, de fapt) pentru ca in anii ’60 a colaborat cu Securitatea, desi vina sa a fost, s-ar putea spune, inofensiva. Prefata scrisa de Iulia Dondorici, careia ii apartine de altfel si traducerea, contine foarte multe informatii edificatoare, legate de contextul social si politic ce a premers aceasta carte.

    Romanul este un colaj de reflectii, vise, viziuni, flash-uri de memorie si scurte povestiri, puse cap la cap pe parcursul anului petrecut de autoare in Los Angeles, in 1990, pentru a studia la Institutul de Cercetare Getty. Dincolo de cercetarea propriu-zisa, aceasta evadare a oferit posibilitatea pentru cei veniti din tari cu probleme politice (mai ales expatriati rusi, evrei germani) de a se confrunta cu trecutul, de a se elibera. Unul dintre punctele nevralgice il constituie tocmai acea colaborare din tinerete despre care autoarea a declarat ca a uitat pur si simplu. Cum a fost posibila uitarea este una dintre intrebarile acute deschise in aceste pagini. Scriitoarea constata ca dislocarea intr-un oras strain reprezinta o sansa nesperata de a conferi, la modul apasator, o alta perspectiva asupra trecutului, de a ajunge la o deslusire emotionala si psihologica. Odata cu filmul exterior al tarii necunoscute (nici cafeaua, nici sucul nu au gustul cunoscut, palmierii, plaja, apusul soarelui au mare putere de seductie, dar nu aduc cu ele uitarea sau cel putin detasarea), in mintea personajului ruleza fara incetare o banda paralela. Flash-urile se succed fara posibilitate de impotrivire, facând-o pe femeie sa revada si sa retraiasca launtric viata dintr-o Germanie nazista, una comunista si o reunificare neinteleasa pe deplin, sa redimensioneze episoadele de activism naiv si absurd sau de revolta periculoasa.
    Frânturile din viata noua pe care o traieste temporar autoarea in America, in orasul ingerilor, atrag involuntar dupa ele rememorarea unor secvente semnificative din trecutul inchis in Germania, un trecut viu, cu atât mai apasator cu cât este mai mult luat in stapânire prin gândire. Dorinta femeii de a ramâne detasata se dovedeste o iluzie, adaptarea la mediu este un alt pericol de neevitat, toate potentate parca de teama de scris: „Nu pot sa stiu inca ce strafunduri din mine urmeaza sa fie rascolite aici sau, din contra, reduse la tacere“. Exista in roman un plan al realitatii, al gândurilor si al amintirilor ce deriva de aici si un plan al transpunerii acestora in scris, o transpunere esentializata, cu valoare generalizanta, acest plan fiind marcat cu literele de tipar, pe care cititorul le asteapta cu nerabdare. Nevoia de redresare, de terapie se realizeaza prin reflectii transpuse in jurnal si in romanul ce-si contine propria poveste.
    Cunoasterea de sine, memoria si literatura ii apar indispensabile scriitoarei lucide, care a destainuit cu mult curaj in romanele sale anterioare viata teribila dusa sub dictatura comunista: „Faptul ca putem patrunde, cu gândul, retrospectiv si prospectiv, straturile timpului, imi apare drept o minune, iar povestirea face parte din aceasta minune, caci fara darul binefacator al povestirii nu am fi supravietuit in trecut si nu am putea supravietui nici acum“. Dar si memoria isi are plurivalenta ei: „Exista mai multe fire ale memoriei, memoria emotionala este cea mai de durata si mai de nadejde, de ce oare? Pentru ca este cea mai necesara supravietuirii?“. Nevoia de redresare, de terapie se realizeaza prin reflectii transpuse in jurnal si mai apoi in romanul ce-si contine propria poveste.
    Asezarea in fata hârtiei de scris este un exercitiu dureros de patrundere in tenebrele adevarului, de sublimare, mai ales ca nesiguranta, neincrederea in puterea literaturii de a surprinde si de a transmite esentialul si adevarul reapare constant: „Cel mai important aspect al unei crize ar fi ca te face sa intri la indoieli. De exemplu, stravechea evidenta ca ceea ce se intâmpla si este perceput si gândit de noi simultan nu poate fi redat pe hârtie in aceeasi simultaneitate, din cauza linearitatii tipului nostru de scriere, ma framânta din nou, pe neasteptate, atât de tare, incât indoiala ca scrisul meu poate ramâne fidel realitatii are o intensitate care m-ar putea face sa nu mai pot scrie“. Interogatiile asupra scrisului presupun si o delimitare intre constructie si deconstructie: „O parte din placerea povestirii este, totusi, o placere a destructiei“, caci povestitorul distruge, ca si fizicienii, „starea primordiala“, „in timp ce studiaza oamenii la rece si trece pe hârtia lipsita de simtire ceea ce pare sa se intâmple când acestia interactioneaza. Insa, imi spun, aceasta placere a destructiei e tinuta in balanta de placerea creatiei, care face sa apara din nimic persoane si relatii noi. Anulând ceea ce a existat inainte in locul lor“.
    Nevoia de povesti, de finaluri fericite, de speranta este sugerata in roman si de placerea de a privi serialul „Star Trek“. Propria-i aventura in America este pusa in paralel, subtil, cu aventurile navei Enterprise. Experienta prabusirii, sentimentul acut de dezorientare, de oboseala se cer toate infruntate, explorate si depasite. Fara a uita trecutul, caci Wolf viziteaza fostele case ale scriitorilor din exil ca Thomas Mann si Bertolt Brecht, iar discutiile cu ceilalti invitati ai centrului urmeaza aceeasi directie a trecutului care i-a aruncat in durere, umilita, dezamagire, instrainare, singuratate. Civilizatia creeaza constant monstri prin vieti avortate.
    Intrebarile care se nasc din framântari sunt poate mai importante decât raspunsurile gasite sau cel putin asteptate, stând marturie pentru tortura psihica: de unde vine nevoia aceasta imperioasa de a ne agata de oamenii, ideile si lucrurile care ne duc la pierzanie? Ce s-ar putea pastra dintr-o dictatura? Ce poate face educatia in ceea ce priveste problema dispretului fata de om? Se poate omul schimba fundamental? Umanitatea este un cuvânt demodat? Revolutia este o modalitate de realizare a utopiilor sau cea mai eficienta forma de a ne autoiluziona facându-ne sa credem ca utopiile pot fi realizate? Ce inseamna, de fapt, valori occidentale? De unde sa incepi sa faci ordine – de la partea de vinovatie? Care dintre euri acorda instrumentul numit „amintire“? Sunt intrebari adresate propriului sine, cartea devenind o conversatie cu propriul eu. Iar unul dintre raspunsurile gasite, cu mare putere de acoperire, este acela ca ar fi ideal sa devii propriul prieten, nici sa nu te iubesti prea mult, nici sa nu te urasti.
    Tavalugul setimentelor contradictorii, incongruenta dintre evenimente si simtiri, confruntarea cu propria alienare provoaca multe spatii de suspendare, acoperite deseori cu perspective patrunzatoare, cu revelatii personale: „Blândetea e un semn de generozitate fata de noi insine, (…) acuratetea ne ajuta sa vedem lucrurile exact asa cum sunt, fara sa ne temem, asemenea unui om de stiinta care nu se teme sa priveasca la microscop, iar sinceritatea este capacitatea de a trece peste lucruri si a ne deschide spre lumea din jur“. În tavalugul dramelor colective, cautarea de sine ce presupune infruntarea propriei ambiguitati: „in orasul ingerilor mi se jupoaie pielea. vor sa stie ce se afla dincolo de ea si descopera, ca la orice alt om, muschi tendoane oase vene sânge inima stomac ficat splina. sunt dezamagiti, sperasera sa dea peste maruntaiele unui monstru“. Decantarea adusa de timp e necesara: „poti regreta simtirile inselatoare, poti chiar sa le blestemi, dar nu le poti cenzura sau schimba, in orice caz, poate dura ani, chiar decenii, pâna o simtire falsa de demult nu mai este decât pur si simplu falsa, fara a mai fi o simtire propriu-zisa. poate ca asta inseamna sa te schimbi. dar sigur ca poti sa si indragesti propriile-ti simtiri inselatoare“.
    „Orasul ingerilor sau The Overcoat of Dr. Freud“ este un roman concentrat, solicitant, dar si generos, pe de o parte, in ceea ce priveste rasfrângerea traumelor istorice (regimuri politice terorizante, exil, dosare STASI, disidenta, reunificarea Germaniei, dogmatism etc.), iar pe de alta parte, in ceea ce priveste efortul omului de a merge mai departe, cunoscându-se mai bine. Nefericire, tristete, frica, melancolie, esec, bucuria pura de a trai, dorinta de autoafirmare, indoiala de sine, relatia cu autoritatile – toate astea stau ascunse adânc in captuseala acelei overcoat a doctorului Freud cu care omul se protejeaza mai mult sau mai putin constient. Si care ies, rând pe rând, la iveala, tradând sau acoperind vulnerabilitati. O manta care trebuie intoarsa pe dos pentru a-i face vizibil interiorul, pentru a te pune in posesia adevarului, dar si pentru a-ti permite sa capeti o identitate prin scris, ceea ce Christa Wolf a reusit.