În intenţia modelării unui destin fericit se performau odinioară anumite gesturi, despre care însă azi de-abia se mai ştie câte ceva, şi aceasta doar ca pretext pentru crearea bunei dispoziţii, multe fiind chiar luate în derâdere, „vorovesc muierile că ce făceau amu-s o sută di ai, sara, în faţa porţî, când li să gată subiecţile di discuţie, şi nu să plictisască babile supărării şîn rest, nu mai prezintă niciun fel de interesţ“. (Drule Florica, Ban, Sălaj, Obiceiuri la întoarcerea de la botez)
Când să băgau prima dată în casă, naşe zâce «Am dus un păgân şi vă aducem un injer». Apoi atunce îl pune pă masă şi acolo pă masă trăbuie să fie mâncare, pâine întreagă şi lucruri. Dacă era băiat, să fie mezdreauă, să fie săcure de cioplit, ca să fie meşter, ori dacă vre să fie muzicant, să fie muzică pusă acolo, la care ce vre. Dacă era fată, trebuie lucruri de mână să fie. Asta era obiceiu. Nu (era obiceiul să-l pună pe prag sau pe vatră). Numa pă masă. Da (era obiceiul să-l pună pe pita de pe masă). Ş-apoi să zâce că-i om norocos şi are pită-n viaţa lui. No, îl băga acolo la cuptor, pă unde să scote pâine. Îl puneu pă lopată. Să zâce că să joce la dans, acolo la horă. Da, zâce că, dacă-l pune acolo, atunce, când au horă acolo-n sat, să-i placă a juca, să fie jucăuş mare, ori îi fată, ori îi băiat. S-o adeverit aicea, la cine i-o plăcut a juca“. (Tx. mg. nr. 2204Io, Inf. Ghilea Ana, 50 ani, Iaz, Culeg. V. Florea, 22.10.1972) „(Masa de la botez) Era, şi aşe făceau părinţii băiatului, chemau uspătoi, chemau mai mulţi, zece-cinşpe. Masa asta spune că-i «cinste copilului» şi cela a oamenilor. Îi cinsteşte el, copilu. Ba îi zâce şi «ospăţu copilului». Pă care chema părinţî copilului, vecinii şi neamurile (puteau lua parte la ospăţ). Nu aduceau (daruri). No, înainte n-aduce nime. Înainte nimică nu-i dăde. Acuma da, da înainte nu dăde. (Dacă se îngroapă un bănuţ la rădăcina unui pom) aicea nu. Nu, nu era vorba (de ghicitul viitorului)“. (Tx. mg. nr. 2204Ip, Inf. Ghilea Ana, 50 ani, Iaz, Culeg. V. Florea, 22.10.1972) „(Fac părinţii daruri naşilor?) La botez nu duce (colac), la nuntă. Numa la nuntă. Atunce când dădeu ca să meargă la cununie, la biserică (atunci dădeau colacul)“. (Tx. mg. nr. 2204Is, Inf. Ghilea Ana, 50 ani, Iaz, Culeg. V. Florea, 22.10.1972) „Când să înmormânta coptiii mici, li să făce pom ca de Crăciun (la coptiii până la şepte-opt ani)“. (Tx. mg. nr. 08211, Inf. Cheţe Victoria, 70 ani, Turian Elisabeta, 38 ani, Gârbou, Culeg. Ioan Andrău, 13.07.1970) „Din vechi nu-i bine să să facă, că-i strâcătoare de haine, să facă din jolj nou. (…) Când îl botează, numa ţâpă în ciupă, bani, busuioc. Apa o ţâpă în grădinuţă, pă flori, să fie curat şi mândru ca florile. (…) Îl pune p-o masă, p-o perină, când vine de la botez. «No, zâce, să hii tăt nănaş mare!» Nănaşa-l aduce de la botez, moaşa-l duce“. (Tx. mg. nr. 08225, Inf. Şimule Nastasâie, 66 ani, Solomon, Culeg. Ion Cuceu, 15.07.1970)
Uneori se obişnuia ca la botez copilul să fie înfăşat în cămaşa de nuntă a tatălui, cum ni se aminteşte, „prima dată în cârpele lui, apoi, păstă ele chimeşa tatălui, hârjită aşe, indiferent ce o fost fată, băiat“. (Dan Ecaterina, Păniceni, Cluj) De asemenea, una dintre sublinierile importante a fost aceea că botezul ar trebui să se facă la şase săptămâni sau mai repede, fără a avea, însă, o dată strictă.
După cum au arătat cercetătorii, festinul care încununează ceremonialul de naştere şi de botez poartă o pecete integratoare, veselia augurală reprezentând o convenţie rituală cu caracter propiţiator, ca o anticipare a unui destin împlinit. Adăugăm că unele elemente au semnificaţii apotropaice, ceremonia religioasă se desfăşoară numai la biserică; alături de preot, naşii sunt actanţii principali, naşa trebuie să ducă o lumânare, pânză albă, nouă, „cruşmă, cam de doi metri“, care-l să-l protejeze pe copil de rău, având calităţi magice, conform credinţelor străvechi. Actul cufundării în apă are rădăcini arhaice, specifice riturilor de trecere şi de iniţiere, preotul săvârşeşte botezul după tipicul cunoscut; se întâmplă în zilele noastre să fie mai multe perechi de naşi (în general, două, rar trei perechi).
Ca primă condiţie a mântuirii, în scara de valori a doctrinei creştine, deopotrivă „fenomen social şi cultural, de o importanţă deosebită, botezul este primul act prin care nou-născutul este socializat. Prin ceremonia botezului, acesta îşi ocupă locul într-un sistem de solidarităţi şi ierarhii sociale în cadrul comunităţii. Din punctul de vedere al bisericii, cea care valida acest act, botezul avea menirea, ca una din tainele esenţiale ale creştinismului, să-l introducă pe nou-născut în comunitatea de credincioşi“. (Nicoară, 1997: 149)
Moaşa administra botezul în cazul situaţiilor de risc sau oricare altă persoană care să aibă obligatoriu botez valid. Botezul se putea face, în afirmaţia participanţilor la interviu, chiar în momentul naşterii sau al primei băi şi se considera valabil din punct de vedere canonic, urmând ca, dacă se însănătoşea, copilul să fie dus la biserică, pentru a se completa cu celelalte secvenţe rituale. În accepţia specialiştilor, prin acest rit de socializare, copilul era inserat în comunitatea credincioşilor iar, prin alegerea (obstinată) a aceloraşi nume, moştenite din bătrâni, copilul se insera organic în spiţa de neam.
Pentru „a nu spăla mirul“, în unele sate, nu se scălda copilul în ziua botezului, în alte localităţi, se folosea apă neîncepută sau chiar sfinţită, în care se punea un bănuţ de argint sau alte obiecte cu proprietăţi miraculoase menite să influenţeze pozitiv soarta copilului; apa se arunca pe flori sau la rădăcina unui pom, încă un aspect relevant care întăreşte ideea că scalda implica acte cu caracter magic.
Când exista posibilitatea materială (nu foarte dese cazuri, după cum se desprinde din răspunsuri), familia făcea ospăţul cuvenit; înainte vreme, se strigau cadourile, „se răspundeau“ de către un „staroste“ – improvizat, tatăl sau cineva din familie „mai bun de gură“, începea cu naşii, apoi cu ceilalţi participanţi, care aduceau haine, bijuterii, bani, diferite obiecte. Mai demult, moaşa şi nănaşa se ocupau şi de masă, aducând plăcinte, băutură diferite mâncăruri, „da asta numa la găzdăcoi, la ciie mai sărăntoci nu să făce nimica numa două oale întolaltă“. (Bonţe Ana, Ban, Sălaj)
Amintim că părinţii „nu rămâneu niciodată datori“; pe de o parte, gestul ritual al răsplătirii moaşei avea, ca miez, respectul familiei pentru sacrificiul făcut, moaşa reprezentând, în opinia specialiştilor, veriga intermediară între colectivitate şi nou-născut, prin ea se manifesta un control asupra acestuia, cu scopul de a facilita intrarea cât mai blândă în noua etapă. Gestul consta în spălarea mâinilor moaşei şi dăruirea unui ştergar, gest motivat prin convingerea că a umblat cu lucruri „necurate“, în consecinţă, trebuia purificată. Pe de altă parte, naşii erau priviţi ca părinţi sufleteşti, prin ei, cum s-a reliefat şi în alte studii, pruncul intra în rândul neamului şi al colectivităţii, se integra în comunitate, dobândea un statut socio-familial pe care îl schimba de-abia la căsătorie de cele mai multe ori sub protecţia aceloraşi îndrumători spirituali. Ospăţul apărea astfel ca o încununare, ca o manifestare ceremonială, cu secvenţe spectaculare, rituale bine punctate, cum ar fi, bunăoară, aşezarea la masă, cu respectarea locurilor de frunte ale naşilor, părinţilor, bunicilor, rudelor şi mai cu seamă a preotului, dacă acesta onora cu prezenţa sa „praznicu“. Se făceau reciproce urări de sănătate şi fericire, în primul rând nou-născutului, se împărţeau darurile, participanţii dansau, cântau.
Realitatea de pe teren arată că, în pofida abandonării unor aspecte, altădată de o indiscutabilă însemnătate, festinul a căpătat, în timp, dimensiuni adesea neprevăzute. „Moaşe duce la botez. Dacă coptilu era slab, îl duce la o zî-două după naştere, altfel, după şasă săptămâni. O moşe o dus on coptil la botez la biserică şi o femeie o zâs: «bună zâua». Moaşa o răspuns: «ducem un păgân, să aducem un creştin». Coptilu adus di la botez, să aşeza pă masă (moaşa nu saluta, nu zâcea nimica cătă nime) şi numa atunce zâce «să hii în veci lăudat şi la mesă aşteptat!». Pă uşă intra cu coptilu. Nănaşe dădea coptilului bani, haine“. (Tx. mg. nr. 0811, Inf. Cheţe Victoria, 70 ani, Turian Elisabeta, 38 ani, Gârbou, Culeg. Ioan Andrău, 13.07.1970)