Spun drept ca m-am temut sa merg la cinema ca sa vad filmul lui Alexandru Maftei, „Domnisoara Christina“, lansat recent cu tam-tam ca „primul horror romanesc“. Motivele sunt multiple: mi-au ajuns la urechi o serie de opinii negative, iar lunga experienta de spectator si analist al filmului si literaturii de groaza m-au facut excesiv de pretentios. Pe deasupra, am comis si eroarea sa recitesc romanul lui Eliade, din care mai aveam doar vreo trei pagini inainte de a intra in sala. Stiam si ca, in conditiile in care Alexandru Maftei ar fi reusit sa faca un „horror“ autentic, acesta n-ar fi fost nicidecum „primul“, caci au mai existat tentative in anii 90, iar la ora actuala studentii din scolile de film realizeaza scurt-metraje interesante in acest gen.
Bine inarmat cu acest set de prejudecati, am avut totusi surpriza sa descopar o realizare de buna calitate, care dovedeste ca in România se poate turna si altceva decât filmele tendentioase si adeseori plicticoase (când nu sunt capodopere!) ale NCR. Sigur ca, in ianuarie 2014, nu voi putea spune ca „Domnisoara Christina“ este cel mai bun film românesc din acest an, insa l-as incadra mai degraba in jumatatea superioara clasamentului, nu spre coada. Argumentele nu-mi lipsesc si le voi prefira in cele ce urmeaza…
In primul rând, adaptarea romanului eliadesc este atât fidela, cât si clarificatoare a unor aspecte obscure, pierdute pentru cititori in hatisul „padurii narative“, ca sa reiau o sintagma a lui Umberto Eco, potrivita aici deoarece actiunea ne poarta adeseori in parcul cu copaci seculari al unui conac boieresc, devenit aproape un codru. Selectarea momentelor semnificative dintr-o intriga deloc simplu de rezumat a fost facuta cu masura, cu inteligenta, urmându-se firul rosu al iubirii tulburatoare dintre pictorul Egor si strigoiul Christina, care face o suma de „victime colaterale“. Egor resimte puternic vraja Christinei si a mesagerei acesteia (perversa pre-adolescenta Simina, tratata adesea si in roman, si in film drept „vrajitoare“), desi o iubeste cu o dragoste pamânteasca si pe Sanda – sora Siminei –, fata nevinovata care va cadea victima strigoiului. Totul sfârseste intr-un incendiu gigantic la conacul boieresc care fusese al Christinei pâna la zavera din 1907 si este locuit de rudele ei, adica de cele doua surori si de mama lor, in vreme ce Egor cauta innebunit mormântul Christinei ca sa-i strapunga inima cu un drug de fier. Pe Sanda n-o pot scapa de la moarte nici macar descântecele unei „babe“ mestere, in vreme ce Simina se stinge in bratele profesorului arheolog Nazarie, iar d-na Moscu isi cauta voit moartea in casa in flacari. Moartea mamei si a fiicei mai mici nu sunt deloc explicite in roman, insa vin in concordanta cu ideea de baza a filmului, anume ca Sanda, Simina si mama lor se impartasesc din acelasi fluid misterios cu strigoiul, ca viata lor pamânteasca depinde de supravietuirea nefireasca a matusii. Foarte interesanta este in film sugestia ca tântarii sunt cei care sug sângele Sandei pentru a-l transfera d-soarei Christina, iar aceasta explicitare a prezentei angoasante a tântarilor in romanul lui Eliade beneficiaza de o excelenta tratare cinematografica. Roiurile patrund pe fereastra nu la fel de spectaculos ca albinele din „The Deadly Bees“ (1967) sau viespile din „The Food of the Gods“ (1976), insa indeajuns de straniu pentru a provoca spaima.
Atenta tratare a sunetului (nu indraznesc sa folosesc barbarismul „sound design“ – de care a fost responsabil Tudor Petre) deosebeste „Domnisoara Christina“ de alte filme românesti. Desi muzica simfonica – al carei compozitor este englezul Jon Wygens – poate sa para uneori excesiv de prezenta, in scopul de a induce o anumita stare afectiva spectatorilor, ea nu acopera niciodata vocile, ba dimpotriva se armonizeaza destul de bine cu ele. Dialogul, momentele de tacere, sunetele in priza directa si cele introduse la mixaj stau bine in echilibru sub semnul claritatii, o claritate care se inscrie in contrapunct cu evenimentele din ce in ce mai stranii in a caror retea se vad prinse personajele.
Calitatea sunetului merge mâna in mâna cu un anumit estetism vizual, rar intâlnit in cinematografia contemporana româneasca, insa perfect justificat de atmosfera romanului lui Eliade. Incadrarile sunt corecte, iar miscarile de camera si efectele speciale raspund eficient nevoii de a produce oroare si fascinatie fata de ceea ce se intâmpla pe ecran. „Domnisoara Christina“ beneficiaza de o scenografie atent elaborata, capabila sa redea spiritul unei resedinte secundare boieresti de prin 1935. Sigur ca i se pot reprosa anumite inexactitati de costum si eticheta sociala, sau kitschul din portretul Christinei, insa in general totul e realizat cu minutie si o destul de buna intuitie artistica. Portretul strigoaicei aduce mai degraba a fotografie putin prelucrata pe computer decât a pictura de G.D. Mirea (1852-1934), ramas in istoria artei românesti ca un maestru al portretului monden. Ca o curiozitate merita spus ca Mirea a fost un apropiat al lui Hasdeu, in perioada spiritista a savantului de la Câmpina.
Actorii propun in filmul lui Alexandru Maftei câteva partituri interesante. Maia Morgenstern incarneaza bine o d-na Moscu in spirit eliadesc: stranie, absenta, solemna, dar si adeseori autoritara sau duplicitara. Tudor Aaron Istodor – incântatoare coincidenta extra-filmica – il joaca destul de convingator pe Egor, mai ales in scenele de dragoste cu strigoaica, in care mimica sau zbaterea marului lui Adam sunt suficiente pentru a materializa stupoarea si spaima. Anastasia Dumitrescu prezentifica o Christina tulburatoare, ispititoare (sexy, in terminologia contemporana), cu miscari serpentine si pline de chemari lascive. Asemanarile fizice dintre Anastasia Dumitrescu si Maia Morgenstern aduc o nota de stranietate in plus, pozitiva pentru ansamblul naratiunii cinematografice. Buni sunt si Ovidiu Ghinita in rolul d-lui Nazarie, sau Ioan Andrei Ionescu in rolul destul de comic al doctorului – necesar pentru a mai relaxa din tensiunea ansamblului. Rolul cel mai greu, anume Simina (Ioana Sandu), a fost asumat cu o remarcabila maturitate. Exista mici scapari, usoare inadvertente, insa actrita sustine convingator o prestatie in care ambiguitatea e cuvântul-cheie. I-a reusit pâna si teribila scena de dragoste cu Egor, in pivnita conacului, unde actioneaza constient ca o dominatoare sadica…
Falsitati sunt putine in filmul lui Alexandru Maftei. Dialogul nu este intotdeauna la inaltime, iar jocul actorilor are si el usoare, aproape invizibile rateuri, atunci când aluneca in teatralitate, inteleasa aici ca supralicitare. Intrarea in poveste putea lipsi sub forma aleasa de regizor, desi nu-i lipseste o anumita calitate vizuala si o justificare logica. Prin câteva panoramice, prin travelinguri inainte sau in lateral ne apropiem progresiv de conacul distrus de incendiu, inlauntrul caruia il descoperim pe Egor sub infatisarea unui vagabond, cu parul si barba crescute in nestire, incercând sa reproduca din memorie, cu carbune, pe pereti, portretul pierdut al Christinei. Singura justificare a introducerii alese de regizor e o replica a lui Egor, pronuntata prima oara când vede portretul Christinei si transferata in film: „As vrea sa incerc odata sa pictez acest tablou (…), sa-l pictez cum stiu eu, iar nu sa fac o copie“. Blestemat de Christina sa n-o poata uita niciodata si s-o caute mereu, Egor traieste fatalitatea blestemului prin intermediul unui gest artistic incapabil sa se desavârseasca: refuzând iubirea cu o moarta, pictorul isi secatuieste puterile creatoare. Iarasi doua momente inexistente in roman, adica drumul pe care Egor si Sanda il strabat cu trenul spre conac, precum si conversatia lor galanta si fada in acelasi timp, s-ar fi putut elimina fara vreo pierdere apreciabila de semnificatie.
Dar, dincolo de aspectele pozitive sau negative, este oare „Domnisoara Christina“ un film horror in deplinul inteles al cuvântului? Ingredientele genului nu lipsesc: angoasa, teroarea, spaima formeaza un aliaj indiscernabil cu fascinatia si atractia, cu magnetismul stranietatii. Se mizeaza adesea pe semnele exterioare ale groazei, in special pe tipete, lacrimi, incordari, miscari bruste, priviri avide, modulate de Alexandru Maftei pe mai multe registre. Filmul exceleaza in exploatarea si crearea atmosferei nocturne, dar si – asemeni romanului – tematizarii indiscernabilitatii dintre vis si trezie. Toate scenele de noapte, adica marea majoritate, fie de interior sau de exterior, sunt turnate cu un savant dozaj al luminii, cu o destul de buna asociere intre aratat si ghicit, intre clar si obscur, intre rational si infricosator. Un exemplu memorabil in acest sens poate fi gasit in momentul când Egor si Christina urca scara monumentala a conacului, filmati dintr-un unghi acrobatic. Barbatul isi da seama ca femeia nu mai are viata vie in ea, lumânarile din candelabre se sting, doar chipurile indragostitilor ramânând vizibile, intr-o lumina galbuie, ca de ceara. Aparitiile Christinei in toiul noptii au o solemnitate mormântala, dar aduc si o energie pulsionala ce nu se dezlantuieste decât la adapost de lumina soarelui. Or explorarea dimensiunii nocturne a imaginarului constituie si ea un trasatura fundamentala a filmului horror…
Ce judecata estetica apare ca legitima, in cele din urma? Fiindca m-a obosit productia prea minimalista, mizerabilista si conventionala din ultimii zece ani, apreciez acest film ca „bun“ in conditiile in care este doar corect (fata de romanul lui Eliade si fata de niste reguli de sintaxa cinematografica)? Nu-mi dau seama exact. Cert este ca, desi nu este „gore“ si desi se situeaza in zona specifica a groazei psihologice, desi nu este nici „primul“, filmul lui Alexandru Maftei ne indrituieste sa privim cu speranta inradacinarea genului horror in cultura cinematografica autohtona. Avem o exceptionala literatura fantastica, din care ar putea proveni zeci de scenarii, legate si prin mii de fire de folclorul nostru magic atât de specific. Doar din proza lui Voiculescu ar putea iesi câteva capodopere cinematografice. Oricum, Alexandru Maftei a stiut sa-si tintuiasca spectatorul in postura lui Egor asteptând imbratisarea infioratoare a Christinei: „Laolalta cu groaza si dezgustul care il copleseau ca un delir, simti si impunsatura unei voluptati bolnave, a unei dezmierdari otravite, care il umilea si il innebunea in acelasi timp“.
Autor: IOAN POP-CURSEUApărut în nr. 447