Re-amagirea politichiilor
articol aparut in Cultura, nr. 62 din 2007-03-08» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
Spunea George Orwell ca „in vremuri ale minciunii universale, a spune adevarul este un act revolutionar“. M-am intrebat, dupa ce mi-am adus aminte de acest enunt, daca acum, la noi, in viata politica, mai putem distinge mult invocatul adevar. In ultimele doua saptamani am avut o revelatie trista. I-am intrebat pe studentii din anii terminali, viitori profesori si istorici, daca urmaresc evenimentele care se petrec in lumea politica romaneasca. Doar 10% din 100 de repondenti sunt la curent cu demersurile Parlamentului controlat de opozitie, demersuri care vizeaza suspendarea lui Traian Basescu, presedintele ales in 2004, cu problematica votului uninominal sau cu „Scrisoarea celor 50 de intelectuali“ probasescieni. Am recunoscut sila si indiferenta care pe vremuri ii caracteriza pe cei mai multi dintre tinerii intelectuali; acestea ii faceau sa se sustraga realitatii politice si propagandei ceausiste.
Dar, daca scarba si distantarea erau atunci mijloace de sustragere de la monitorizare si orbire, acum aceleasi atitudini fac din acesti tineri, dar si din altii asemeni lor, victime sigure ale ignorantei, confuziei si radicalismelor. Numai confruntarea informatiilor tot mai divergente furnizate de media ne-ar sustrage altor noi manipulari, mai mult sau mai putin concertate. Explozia de vulgaritate si minciuna din excesiv de mediatizata viata politica pare sa fie responsabila de confuzia publica. Situatia este cu atat mai grava cu cat in literatura politologica si doctrinar-morala occidentala se discuta tot mai mult despre revitalizarea valorilor si responsabilitate. Cu cat paradoxurile, antinomiile, extremele/extemismele afecteaza nevoia de organicitate, norme si solidaritate, inclusiv sociala, recursul la etica politica este tot mai frecvent. Epoca noastra ca epoca postmoralista este efectul evolutiilor individualismului si al scepticismelor vizavi de eficienta codurilor morale riguroase, de traditie. Actorii spatiului postmodern revendica insa o etica minimala, o „morala nedureroasa si debarasata de moralism si antimoralism“ (Gilles Lipovetsky, „Amurgul datoriei. Etica nedureroasa a noilor timpuri democratice“, Ed. Babel, Bucuresti, 1996, p. 59), cu norme liberale si pragmatice. Nu se mai aplica raportarea altruista/ empatica (activa si directa, nemijlocita) la Celalalt, ci se invoca si impune conceptul (pluralist) al responsabilitatii mijlocite fata de Celalalt. Au scazut astfel empatia, activismul social, contactul nemijlocit cu cel care are nevoie de asistare sociala si suport moral (a se vedea reactia tarzie a autoritatilor centrale la succesivele dezastre naturale care ne-au afectat in ultimii ani). Noile forme de exprimare a caritatii – concertele de binefacere, spectacolele tip teledon care imbina divertismentul cu o superficiala compasiune si cu impulsul/ cursa consumist(a), acordarea unei parti din venit asociatiilor specializate in acordarea de ajutor umanitar, mijlocesc, marind, in fapt, distanta dintre cel vitregit si cel care repede si fara stres emotional il ajuta, fara alte efecte afective, fara trairile specifice implinirii datoriei. Iluzia coparticiparii ii protejeaza pe donatori de sentimentul de vinovatie, de implicare efectiva. Iluzia coparticiparii promoveaza altruismul de joasa intensitate. Se naste astfel, insa, falsa inocenta, falsa eliberare de dramatismele culpei. Din nefericire, acum, conceptul de responsabilitate este agreat doar in relatie cu viziunea institutionalizata despre armonia sociala. De aceea, acest gen de responsabilitate/responsabilizare deresponsabilizeaza.
Dalmatienii nevinovati
Incertitudinile morale sunt o insa o realitate tot mai adanca; chiar respectarea regulii institutionalizate nu ne fereste de esecuri, regrese, cataclisme. Experimentele secolului trecut, derapajul periculos al acestuia au nascut, dupa cum afirma si Zygmund Bauman („Postmodern Ethics“, Blackwell, Oxford UK&Cambridge USA, ed. 1995), „rataciri“ tragice: „numarul celor implicati este atat de mare incat nimeni nu poate fi facut responsabil… se nasc astfel paradoxuri: vina fara vinovati, crima fara criminali, pacat fara pacatosi“. De altfel, tendinta spre victimizare si autovictimizare accentueaza negura. Tortionarii si complicii (deci si cei relativ pasivi, martori la actele de agresiune, la incalcarea drepturilor fundamentale ale omului, cei numiti la noi, in tranzitie, „dalmatieni“) se considera nevinovati; nimeni nu mai vrea sa fie considerat responsabil, fiecare revendica statutul de victima, pentru a beneficia astfel de privilegiile empatiei institutionalizate (v. Pascal Bruckner, „Tentatia inocentei“, Ed. Nemira, Bucuresti, 1998). Fara asumare (colectiva si individuala), justitia (sociala, internationala si istorica) este, in mod real, disfunctionala.
Astfel, noi, avem o recunoastere postcomunista (formala) a Holocaustului romanesc; vinovati au fost considerati doar cei care au condus mecanismul de exploatare, discriminare si reprimare (oricum, acestia au decedat); executantii (inventivi, in maniera barbara, si zelosi, in maniera romaneasca) nu au fost identificati oficial. Poate nu aminteam despre aceasta „afacere“ istorica expirata (pentru multi dintre romani), daca in 19 februarie 2007 justitia romana nu ar fi hotarat reabilitarea partiala a lui Ion Antonescu si Horia Sima, in relatie cu crimele de razboi. Ne-am dovedit a fi, din nou, prea putin „europeni“. Contextul noului „caz“ Antonescu m-a determinat sa vizitez forumul „Evenimentului Zilei“, unde anonimi cu pseudonime disproportionate fata de gravitatea temei (multi sunt „motani“) au tinut sa-si exprime „slabiciunile“ vizavi de ceea ce au crezut ei ca a fost maresalul dictator. M-a indignat faptul ca unii dintre forumisti au semnat caricaturizand nume evreiesti si au scris cu cinism despre politica „multiculturala“ a dictatorului (sa fie o trimitere „subtila“ la legislatia antisemita, la deportarile si la actele genoicidale din timpul guvernarii antonesciene?). Unii dintre „comentatorii“ forumisti ai stirii enuntate au scris despre „contextul istoric“, despre faptul ca Antonescu era doar un produs al „antisemitismului funciar al Europei interbelice“. Ce ar mai urma, sa fim impresionati de cuvintele latrate cu prilejul fastuoaselor ceremonii legionare care aplicau in maniera mioritica grandoarea germanica a festivitatilor naziste, sa justificam nebunia lui Hitler prin frustrarile-i de artist ratat, sa luam in calcul sentimentalismele private ale acestuia, vegetarianismul, dragostea de necuvantatoare, sa reconsideram natura umana a unor monstri, sa acceptam genocidul, crima abominabila si descalificanta pentru umanitate, pentru ceea ce indeobste numim devenirea umana?
Avem, de asemenea, o condamnare formala a comunismului romanesc, neacceptata insa de unii lideri politici din PRM si PSD, si mai avem, in mod natural, calai care-si savureaza in liniste pensiile indecent de mari. Avem acuzatii de politie politica si de coruptie si ii vedem aproape zilnic in media, evaluand pe cei acuzati de politie secreta si/sau coruptie si trafic de influenta, analizand imperturbabil, cu nerusinare, „imoralitatea“ adversarului politic. Demersul moral, acum ca si alta data, este insa morala protectionista si aproape scolastica a lupului care se „autoreformeaza“, infestand cu deprinderi bizantine concepte politice de traditie democratica, bagatelizand si pervertind experienta seculara a separatiei puterilor in stat, finalitatea guvernarii, binele public („fericirea publica“). Se poate vorbi chiar de un refuz al binelui comun, acest refuz fiind vizibil in absenta retoricilor specifice din discursul politic romanesc postcomunist si in alterarea sentimentului apartenentei la cetate, statut care presupune asumarea si recunoasterea calitatii de membru al acesteia, de existenta comunitatii ca spatiu al afirmarii solidaritatii sociale, dar si al demnitatii umane. Numai astfel corpul socio-politic devine functional, loc al pacii sociale. Societatea post-totalitara romaneasca a fost si este provocata sa-si reconstruiasca spatiul comun, solidaritatile sociale. Aceasta este prioritatea etico-politica a momentului.
Adversarul ca dusman natural
Din nefericire, exista un refuz sistematic de a aborda problema realizarii responsabile, organice si moderne a relatiei dintre solidaritatile civic-sociale si nationale. Aceasta neputinta poate fi identificata atat in practica politica, cat si la nivelul discursului politic profesat (toti actorii politici par bine intentionati, adepti ai reformelor, au initiativa, dar nu au „sprijn politic“). Ne aflam astfel in fata unui esec, acela al reformularii „contractului social“ asteptat de societatea dezarticulata si aflata (si din aceasta cauza) inca in proces de tranzitie. Daca in societatile democratiilor clasice politicul are o functie integratoare, oferind oportunitati afirmarii solidaritatilor sociale specifice, in Romania inca nu s-a trecut de faza deconstructiilor identitatilor artificiale ale comunismului si a celor arhaice, traditionale. Societatile in care coeziunea sociala nu este problematica aplica, in dinamica politica, modelul politic al alternantei (model conflictual) care presupune excluderea ciclica a adversarilor politici prin instrumentarul politic specific democratiei: alegerile libere, concurenta politica reglata de regulile culturii politice asumate. Lumea politica romaneasca, lume secesionata haotic de conflicte la scena deschisa, practica, in mod paradoxal, acest model care, in contextul concentrarii demersului politic pe excluderea definitiva a adversarului politic tratat ca dusman natural, pe practicarea autismului politic si nu a dialogului, risca sa dezarticuleze si mai mult corpul socio-politic, mai ales acum, cand exista mijloacele (inclusiv materiale) necesare pentru reformarea autentica a societatii romanesti.
Dimpotriva, viata politica romaneasca demonstreaza ca alegerea proportionalitatii nu a fost efectul unei optiunii pentru o intelegere politica a solidaritatii, ci doar posibilitatea de a asigura reproducerea actualei clase politice, egoista, rapace si dedicata, cel mult, intereselor de grup. In lupta politica, in prima perioada a tranzitiei, pana la integrarea in NATO, s-a uzat de retorica nationalista, acum tema preferata este insa cea a coruptiei; ea este uzitata rutinier de toate structurile politice angajate in neobosite polemici publice, pasionale, vitriolante chiar. Astfel de confruntari, toate mediatizate, implica si populatia intr-un vartej al confuziilor, al partizanatelor agresive care imi aduc aminte de vremea mineriadelor. Parca am poseda cu totii propensiuni pentru sfada, dar nu si instincte constructive. Te apuca sila aceea veche si incertitudinea. Multi oameni simpli, acum, sunt nauciti de ceea ce am putea numi:
Cearta „intelectualilor“
In conextul in care Parlamentul dominat de opozitie a declansat actiunea de suspendare a Presedintelui incomod si „pe fundalul unei dispute paguboase pentru intreaga tara intre presedintele Romaniei Traian Basescu si prim-ministrul Calin Popescu Tariceanu“, cincizeci de intelectuali, formatori de opinie, au facut public un document activist, de sustinere a Presedintelui. „Scrisoarea celor 50 de intelectuali“ isi motiveaza tonul dramatic si statutul de apel public prin nevoia de a atrage atentia asupra crizei care ameninta viata politica romaneasca, dar mai ales imaginea tarii de curand integrate in UE. In genere, consider ca ingrijorarea semnatarilor este legitima. Mai putin fericita imi pare insa statuarea lui Traian Basescu in calitate de „presedinte pentru alte coordonate istorice“. De altfel, aproape toti analistii au considerat cel putin inoportuna aceasta definire. Romanii, intelectualii indeosebi, sunt sensibili la orice formulare care le aduce aminte de cultul personalitatii, de venerarea motivata politic, de transformarea unui personaj politic in prezenta infailibila si providentiala. Dincolo de aceasta nediplomatica situare a lui Traian Basescu in contextual politic actual, cred ca semnatarii scrisorii surprind teama reala a unora dintre criptocomunistii sau artizanii si animatorii marii coruptii din Romania vizavi de cateva decizii si actiuni politice care s-au concretizat in actele actualei guvernari: investigarea privatizarilor frauduloase si intocmirea unor dosare de urmarire penala, cererea de desecretizare a tuturor arhivelor Securitatii, condamnarea comunismului: „Din acest moment, Traian Basescu a devenit tinta atacurilor concertate ale celor care si-au simtit clatinate afacerile, imunitatea, posibilitatea perpetuarii statului oligarhic postcomunist“ (din textul „scrisorii“). Partial, lucrurile sunt adevarate, dar multe dintre deciziile actualei guvernari sunt politicianiste, iar Presedintele „providential“, inspirat si de recomadarile UE, este vulnerabil prin „derapajele“ trecutului comunist si recent, precum si in mod riscant si iresponsabil aplecat spre actiune conjuncturala, construirea si cultivarea conflictului deschis ca solutie politica.
Dramatice pentru evolutiile si mai ales pentru perceptia interna si externa a mediului politic romanesc sunt insa alte particularitati surprinse de „scrisoare“ si numite „tehnici de lupta politica“: „minciuna la scena deschisa, prezentarea distorsionata a situatiilor, atatarea populatiei prin discursuri demagogice, tehnica hotului care striga „prindeti hotul!“, campanii de discreditare prin posturi de televiziune si ziare, tupeul, violenta limbajului si amenintarea, mistificarea istoriei, ignorarea binelui comun“.
Concluzia pe care o impune (sintetic si direct) apelul este, din nefericire, relevanta vizavi de ceea ce se petrece acum in politica romaneasca: „clasa politica discrediteaza in ochii populatiei economia liberala si institutiile democratice, ca singurele solutii de iesire a Romaniei din marasmul ei istoric“. Unul dintre politicienii care au „robotit“ la configuratia actualei crize, presedintele P.C., Dan Voiculescu, a atacat violent demersul mentionat, expunandu-si „statutul de intelctual“ ignorat, uitand insa ca in perceptia publica este (doar) lider politic si afacerist. Gafa aproape savuroasa, gafa care ne aduce aminte de inchizitoriala si „demascatoarea“ intrebare „Ce ati facut domnule X, in ultimii cinci ani?“, o constituie interogatiile aberante, dovada certa de ignoranta cu referire la statutul intelectualitatii culturale: „Ce-au facut ei (semnatarii scrisorii, n.n) pentru poporul roman? Cate locuri de munca ati creat domnilor intelectuali de cand sunteti pe lume? Cat bine ati facut oamenilor din jurul dumneavoastra? Cine va da dreptul sa vorbiti in numele intelectualilor romani?“. Mai apoi, acelasi mogul media s-a instituit in instanta morala imperativa si a lansat un „Apel catre intelectualii anonimi“ din Romania, „in speranta ca acestia sa ia atitudine“ fata de, chipurile, „degradarea valorilor“. Ranchiunos, razbunator chiar (verdictul de politie politica acordat de CNSAS si acuzatiile de solidarizare politica cu actiunile lui Vadim Tudor l-au isterizat), Dan Voiculescu construieste cu totul artificial un tandem politic Liiceanu-Becali si apoi „triunghiul rusinii“ Basescu-Liiceanu-Becali, care ar avea ca finalitate salvarea Presedintelui „infractor“. Dupa ce il defineste pe Gabriel Liiceanu drept „un asa-zis intelectual“, Voiculescu lanseaza apostolic si caragilian totodata un indemn catre ostile nevazute ale intelectualitatii neangajate politic: „Va cer un lucru simplu: Ridicati-va deasupra vremurilor!“
Regret, din nou regret, „Caragiale, contemporanul nostru“ nu este, fizic, concetateanul nostru; daca, prin absurd, ar fi posibil, acum am avea macar satisfactia unor noi piese de tipul „O scrisoare pierduta“ sau „Conu Leonida fata cu reactiunea“...
Pacatele politicienilor romani in reflectia forumista
Citind forumul ziarului „Cotidianul“, dupa atata pasionalitate politicianista, am avut cateva mici satisfactii. Aici am intalnit mai multa luciditate si memorie decat in editorialele si apelurile perioadei. Astfel, un „Harun“ preia, de pe un forum nenominalizat, o lista (sumara) de pacate „pentru demis“ Presedintele (generic vorbind) al Romaniei: „...pentru mortii de dupa 22. Si pentru mineriadele 1, 2, 3, 4, 5. Si pentru afacerea Airbus. Si pentru incalcarea embargoului asupra Yugoslaviei. Si pentru pentru «Eterna si fascinanta Romanie». Si pentru Safi. Si pentru FNI. Si pentru Bancorex. Si pentru Banca Dacia Felix. Si pentru Banca Agricola. Si pentru fregatele-rugina. Si pentru «noi muncim, nu gandim», si pentru «moarte intelectualilor». Si pentru «nu ne vindem tara» si pentru actiunile Rompetrol. Si pentru creantele libiene. Si pentru reteaua de transport titei «cumparata» cu tot cu continut. Si pentru Rafo. Si pentru salile de sport ale lui Nastase. Si pentru spagile lui Miki. Si pentru matusa Tamara. Si pentru Zaher. Si pentru turnatoriile lui Felix. Si pentru Tutunul Romanesc si pentru Cico. Si pentru talpa-iadului-rodica plastografiata. Si pentru curentul ieftin cumparat de Grivco si vandut scump Metrorexului. Si pentru mafia privatizarilor. Si pentru vinderea secretelor economice. Si pentru traficul de arme. Si pentru....“ (trebuie sa recunosc, lista poate fi continuata si detaliata!).
Scepticus, un alt forumist, ofera, surprinzator, reflectii aproape profesioniste prilejuite de problematica in discutie: „Este evidenta radicalizarea si polarizarea opiniei publice. Nu e de mirare! Politica romaneasca da semne grave de anormalitate. Linia de mijloc, ingusta cum era, a disparut cu totul. Unii sugereaza ca e totusi posibil sa n-ai nici o optiune. Indiferenta cinica, suverana si trufasa e de preferat. Sa fim impartiali, ca tot romanu'. Nu-i asa? Impartialitatea si obiectivitate 100% raman insa o iluzie. Mereu facem alegeri. E inevitabil. Avem cu totii o serie de presupozitii fundamentale. Nu le remarcam pentru ca sunt implicite. Alegerile le facem deja in baza lor. Iar aparenta lipsa de optiune in plan politic este o optiune indirecta. Principiul raului cel mai mic imi pare un instrument util atunci cand vine vorba de o alegere. In rest, fiecare avand o capatana in dotare poate sa judece si singur care e raul cel mai mic. Sunt convins ca pentru fiecare dintre noi arata altfel…“
Retro la scoala absurdului
O lectura reimprospatata zilele acestea imi demonstreaza ca in politica romaneasca repetitia sisifica este o lege aproape implacabila. In 2002, la doi ani dupa incheierea guvernarilor CDR-iste, Razvan Popescu, scriitor si jurnalist, isi publica jurnalul care prezinta evenimentele politice la care a fost martor intre 1997-2000, reflectiile si concluziile analitice provocate de acestea, stari conflictuale care par ca se autoreproduc, cel putin la nivelul „tehnicilor de lupta“: „Artileria politica bubuie incontinuu, dar zau daca linia frontului se misca vreun centimetru. Lipsiti de adversarul traditional, care a sucombat din motive intestine, aliatii se lupta intre ei cu o energie care probeaza ca nu am invatat nimic din lectia Conventiei Democratice. Ingropati in transee (intre timp, transeele s-au adancit si parca nu ne mai vedem adversarul… – n.n.), in jurul celor doua palate, schimba lovituri teribile, par sa se spulbere reciproc. Totusi, a doua zi personajele se ridica, ca-n desenele animate, in care toti se paruiesc, dar nu moare nimeni <…>. Acum se poarta luptele fratricide, de cocosi, in hazul galeriei (intre timp a inghetat si hazul, se reconfigureaza, in schimb, confuziile si consternarea, n.n)“. Despre grija exclusiva pentru imagine, despre deresponsabilizare nareaza fostul purtator de cuvant, prezentand lunile mai-noiembrie 1998, in relatie cu inchiderea „intreprinderilor cu pierderi“, caz in care se expuneau cifre care concretizau precaritatea raporturilor cu FNI, precaritate suportata doar de populatie. Concluzia lui Razvan Popescu este o interogatie (ea se aplica si astazi actualelor structuri): „Inconstienta, impotenta, nanism politic? Toate la un loc…“ (vezi „Purtatorul de cuvant“, Universalia, Bucuresti, 2002, p. 154). Oarecum anistoric, deci reprezentativ ca analiza vizavi, indeosebi, de clasa politica romaneasca „moderna“ pare un fragment care surprinde profilul liderilor politici, care corespunde si profilului psihoetnic, profil stabilit, prin traditie, de nume de referinta ale reflectiei romanesti. Trimiterile fostului purtator de cuvant sunt prilejuite de un episod specific pentru strategiile de amanare si carpeala a stringentelor economice din jurul afacerilor „Tractorul“ si „Roman“ din Brasov, afaceri „sensibile“ si acum, aflate oarecum in faza epuizarii vechilor formule de solutionare „socio-economica“ (subventii temporare, esalonarea datoriilor, concedii neplatite, disponibilizari partiale, amanari, amanari…). Astfel, dupa ce s-a gasit pentru „Roman“ o comanda („facem o combinatie cu armata; ii dam un buget mai mare, ea cumpara camioanele din stoc“), „guvernantii“ s-au destins: „…Cercul se inchide, toata lumea e fericita. Merge un banc. Radu Vasile: Stiti care e deosebirea intre un pesimist si-un optimist? Pesimistul, incruntat: toate femeile sunt curve. Si optimistul, vesel, asa e! E si o femeie de fata, Carmen de la biroul de presa, se uita in tavan. Pardon, zice Vasile si rade de unul singur. Dimitrie Cantemir in „Descriptio Moldaviae“, gaseste moldovenilor doua „calitati“: sunt ortodocsi si… ospitalieri. In rest e jale <…> Miron Costin surprinde omul „subt vremi“. Grigore Ureche vede romanii in zicala populara: strainul e de vina (cu privire la cronicari, autorul „comite“ aproximari, n.n.). Octavian Goga: „…cazuti la examenul de competenta in fata Europei, tara de secaturi“ (inca o „traditie“, n.n.) <…> Si inca o data Cioran: la asa trecut, asa prezent. Si asa viitor…“ (aceeasi sursa, p. 155-156).
Eu mai adaug o interogatie, de data aceasta personala – se transforma democratia romaneasca fragila si inconsecventa, se transforma din nou intr-o iluzie sau a fost, inca din zorii modernitatii, doar o iluzie?