Intre adevar si autofictiune
articol aparut in Cultura, nr. 62 din 2007-03-08» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Mai mult decat oricand, in epoca noastra – s-a spus de atatea ori – realitatea devanseaza fictiunea. Intre altele, aceasta explica si interesul pentru literatura memorialistica, pentru jurnale si epistolare. La noi, incepand cu 1990, scrierile de acest gen au invadat piata cartii si a presei, incat ele au ajuns sa „confiste“ orizontul de asteptare al cititorilor, atati cati au mai ramas...
Dar nu doar cantitatea este problema literaturii subiective, ci, mai ales, calitatea. Pe langa destule jurnale si carti de memorii ce corespund unui timp al marturisirii (dupa cel al trairii si al tacerii impuse), cu decenta si respect pentru adevar, a aparut un noian de facaturi, de autofictiuni. Patetismul de mahala, prostul gust, vinovata contrafacere, ca sa nu spun minciuna interesata, riscau sa compromita, cel putin pentru moment, genul insusi. Mii de asa-zise edituri , aparute peste noapte, in temeiul unor avize iresponsabile, se intreceau, in primii ani postdecembristi, in a tipari fel de fel de „marturii“, ai caror „autori“ isi fabricau biografii eroice, isi inventau suferinte niciodata traite, se victimizau vorbind de perscutii si interdictii pe care – nu o data – tocmai ei stiusera sa le evite, in vechiul regim, prin oportunism, obedienta sau delatiuni. In locul mult trambitatei „literaturi de sertar“ – care s-a dovedit practic inexistenta – a proliferat una parazitara, conjuncturala, chiar nociva.
De la o vreme, insa, literatura subiectiva a inceput sa-si recastige statutul, mizand pe sinceritate si pe autenticitate. Odata indeplinita aceasta conditie esentiala, putem subscrie fara rezerve la ceea ce spunea G. Calinescu: „Daca cineva ar incepe sa-si noteze existenta, zilnic si bogat, de la 15 ani, ca Maiorescu, si ar duce-o asa 50 de ani, lucrul ar fi extraordinar, chiar cand omul ar fi mediocru.“ Si sa nu uitam ca asta o spune cel care afirmase categoric ca „ jurnalul este o prostie“.
Chiar „cosmetizat“, jurnalul exprima, in ultima instanta, personalitatea diaristului. Nimeni nu se poate ascunde, in asa fel incat sa nu-l mai recunoastem, sa nu intuim macar daca este sau nu un caracter. Julien Green nu ezita sa marturiseasca: „Niciodata n-am fost exact omul jurnalului pe care-l scriu“.
In jurnalul sau – caietul de „Note zilnice“, Camil Petrescu nota, la data de 13 ianuarie 1927: „Un jurnal e un lucru anost si aproape fara sens. Totusi simt nevoia unei exteriorizari.“ Incheindu-l, la 17 decembrie 1940, el isi dezvaluie interventia post factum in text. „Corecturile si notele cu creionul sunt facute la lectura acestui caiet din 15, 16, 17 septembrie 1940. Este jurnalul lui, din aceasta cauza, mai putin revelator? Imi raspundea indirect contemporanul si prietenul sau Serban Cioculescu, intr-un interviu din 1976, la putin timp dupa ce „Notele zilnice“ fusesera editate dupa 35 de ani de la incheierea redactarii jurnalului si aproape doua decenii de la moartea lui Camil: „Am fost consternat. Nu stiam ca au trecut atatia ani pe langa sinucidere si ca spunea despre sinucidere ca era un fel de imperativ ereditar in familia sa. Pe urma, nu stiam ca suferise atata vreme de mizerie, de foame. El era un om foarte mandru. Faptul ca Vintila Russu Sirianu il invita sa vina sa ia mesele de pranz la el, il miluia cu o masa, il umilea desigur profund. Daca a fost silit sa accepte aceasta formula in loc sa i se dea un imprumut sau un ajutor banesc – ajutorul banesc isi pierde caracterul umilitor cand ia forma unui imprumut, chiar a unui imprumut care nu se mai restituie – e trist.“
Prin urmare, jurnalul lui Camil Petrescu ii revela criticului situatii, fapte si stari pe care acesta nici macar nu banuise ca prietenul sau le-ar fi trait vreodata. „Nevoia de exteriorizare“ intr-un jurnal a invins pana si cel mai nemasurat orgoliu, precum cel al lui Camil. Valoarea de martor a „Notelor zilnice“ este incontestabila.
In „Jurnalul“ lui Mihail Sebastian, document, nu doar literar, cu totul remarcabil, exista o insemnare prilejuita de aparitia „Istoriei literaturii romane de la origini pana in prezent“ de G. Calinescu, datata 17 iulie 1941, cand de fapt, «Istoria...» se afla in faza de corectura: „ Am citit ieri in corecturi (date de Rosetti) pagina dedicata mie in «Istoria literaturii» a lui Calinescu. E probabil cel mai sever lucru ce s-a scris impotriva mea. Nici un talent artistic, nici o aptitudine de scriitor. Cu prima observatie incepe, cu ultima termina. Am fost agasat, dar nu mai mult. E plictisitor sa se afle o asemenea pagina intr-o istorie literara, care prin caracterul ei monumental este un fapt irevocabil. O asemenea carte de 1 000 de pagini in quarto se scrie odata la 30 – 40 de ani. Trebuie deci sa asteptam patru decenii ca sa obtinem o rectificare. Dar, dupa prima iritare, lucrul a incetat sa-mi para important“.
E de observat, in treacat, ca Sebastian era excesiv de optimist crezand ca este nevoie de doar patru decenii pentru a se mai scrie o astfel de carte. Poate vreo patru secole... Apoi, „iritarea“ lui Sebastian, de inteles, este, si ea, exagerata.
Sa deschidem „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent“ si sa vedem ce l-a putut nemultumi pe Mihail Sebastian, aflat atunci la varsta de 33 de ani. Prima propozitie la care face referire directa si diaristul: „Foarte inrudit cu Mircea Eliade este Mihail Sebastian (Josef Hechter), elev si el al lui Nae Ionescu“. E o situare mai mult decat onoranta pentru autorul „Orasului cu salcami“ si al „Accidentului“. Mai departe, Calinescu il caracterizeaza astfel pe Sebastian: „...adept al lui Descartes, tinand la lucrurile clare si distincte si aplicand acest cartesianism mai ales in campul senzatiilor. De unde un sensualism rece, lucid, cultivat, cu realitati de geometru. Neputandu-si ingadui decat o singura experienta, aceea a rasei sale, scriitorul se refugiaza in analiza si insemnarile sale erotice sunt mai mult stendhaliene decat gidiene. Talentul artistic pare a lipsi, totusi, ca prozator, scriitorul poseda o ritmica vie si o fraza fin echivoca, de o malitie imperceptibila. Autorul e inca prea tanar spre a i se determina personalitatea.“
Observatie, aceasta din urma, care se impunea si care chiar daca nu amelioreaza asertiunea privind aparenta lipsa a talentului, sugereaza psibilitatea unei evolutii ce ar indreptati o viitoare reevaluare critica. Deosebit de severa mi se pare insa o apreciere finala: „Ultimul roman, «Accidentul», abstract, fara situare geografica (autorul n-are nici acum insusiri de scriitor), pare a infirma vocatia de romancier.“
Recitind astazi romanele lui Mihail Sebastian, vedem ca „vocatia de romancier“ a acestuia nu poate fi nicicum negata; de altminteri, Calinescu insusi nu o neaga, ci o pune sub semnul incertitudinii.
Susceptibil, inclinat nu o data spre autovictimizare, Sebastian vede in propozitiile lui G. Calinescu nu atat o nedreptate, cat o persecutie, uitand ca insusi faptul de a ti se rezerva un spatiu considerabil – la 33 de ani – in monumentala „Istorie…“ este o performanta si o mare onoare. Mai ales pentru un autor care, sa recunoastem, avea sa ramana in constiinta romaneasca indeosebi ca dramaturg, ipostaza la care Calinescu nu se refera in capitolul pe care i-l consacra. In fine, evolutia si posteritatea lui Sebastian nu l-au infirmat in mod esential pe Calinescu. Asa cum, de pilda, l-a infirmat fara drept de apel posteritatea lui Bacovia, pe care il „tintuise“ in faimoasa formula: un mare poet minor. Adevarul e ca marii critici, atunci cand gresesc, gresesc enorm. Si aproape intotdeauna „victimele“ lor, in astfel de cazuri, sunt scriitori mari. Nu cei de talia, sa zicem, unor Minulescu, Cezar Petrescu sau Mihail Sebastian. E. Lovinescu credea ca dupa 50 de ani, opera lui Ion luca Caragiale va deveni un simplu document de epoca. Este de prisos a mai spune cat de profund s-a inselat Lovinescu, adica criticul despre care Ion Barbu marturisea nici mai mult, nici mai putin: „El, singura noastra ratiune de a scrie“. Posteritatea lui Caragiale l-a contrazis si il contrazice tot mai mult pe masura trecerii timpului. Dar ce minunat spectacol cand se inseala un Lovinescu sau un Calinescu!...