Sari la conținut

Raul, ramul...

articol aparut in Cultura, nr. 53 din 2006-12-21
» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
Asupra poeziei lui Adrian Paunescu se rasfrange frecvent, aproape inevitabil, imaginea omului. Temperamentul acestuia din urma, felul in care el iese in spatiul public (tinzand sa-l umple, sa-l monopolizeze si, in final, sa si-l arondeze) au starnit deopotriva admiratie si iritare, impartind publicul in doua tabere compacte: a admiratorilor si a adversarilor, la fel de inflexibili. Fiecare selecteaza din personalitatea complexa si contradictorie a autorului ceea ce ii convine (omitand deliberat restul): fie talentul de poet, de tribun, de politician, fie compromisurile morale si estetice, defectele inerente unui lirism cu gabarit depasit. Judecata strict estetica a poemelor sale este, in conditiile unei receptari atat de diferentiate, greu de facut; si totusi, analiza si evaluarea trebuie sa porneasca tocmai de la cele doua orizonturi diferite de asteptare, de la falia produsa intre ele.

Adrian Paunescu a debutat ca poet (neo)modernist, cu o lirica mai criptica, mai ermetica, pe jumatate intoarsa catre intima individualitate a fiintei si incercand sa-i exprime – prin metafora – senzatiile si sentimentele. in cativa ani insa, aceasta poezie si-a schimbat centrul de greutate, deplasandu-l dinspre interior spre exterior: de la „ultrasentimentele“ eului liric, la viata din jur, pe care autorul a inceput s-o inregistreze. Din ce in ce mai exact, cu un realism tot mai indepartat de edificiile metaforice ale modernismului „saizecist“. Printr-o miscare de recul calculat, creatia lui Adrian Paunescu s-a intors la o varsta pre-moderna a poeziei romanesti, la acel pasoptism grandilocvent si curat, animat de idealuri sociale si nationale. Pentru a lumina, a educa publicul cititor, poezia trebuia sa fie din nou accesibila si epica, orientata catre concluzii moralizatoare, memorabila, la propriu, si, de cat mai multe ori, cantabila. E usor de recunoscut, aici, noul chip al liricii lui Adrian Paunescu, acela care a atras de partea poetului un numar atat de mare de cititori-admiratori.

„Istoria unei secunde“ (1971) este volumul de granita, care desparte – impartindu-se inca intre ele – cele doua varste, cele doua maniere, modalitatile diferite de a concepe si a scrie poezia. Poemul „Rauri“ oscileaza si el, intr-un mod vizibil, intre metaforismul greu de sensuri al modernismului si simplicitatea cadentata a pasoptismului patriotic (minus naivitatile de acolo). Relatia organica a omului cu patria lui e figurata in prima strofa printr-o imagine de mult conventionalizata, devenita aproape un cliseu (tara, cu copiii sau fiii ei); in strofa a patra, insa, aceasta claritate a echivalarii poetice se tulbura, printr-o contaminare cu registrul anatomic. Un junghi i-ar scoate tarii „muntii toti afara,/ si raurile i le-ar sufleca/ asa cum sufleci maneca bizara/ pe-o mana, alta, decat mana ta“: iata niste imagini – de data aceasta – de o stranietate tulburatoare, cu acea frumusete enigmatica a modernismului. Cele doua strofe care urmeaza coboara brusc spre un epic linear, poezia ajungand chiar la nivelul simplei versificatii („sa ne jucam de-a Ilfovul si Doljul,/ si mai ales sa nu ne mai jucam“), dar strofa a saptea incepe printr-o noua schimbare de tonalitate, de paradigma poetica in fapt, propunand o viziune asa-zicand „transcendentala“: „Apoi plutesc copiii mei prin casa,/ cu gurile in haos si-n alai“. Imediat dupa aceea, poetul selecteaza substantivele deja utilizate pentru a face cu ele jocuri de cuvinte destul de facile (gura aduce aminte de „gura de rai“ din „Miorita“, iar aceasta atrage, ca un magnet, „piciorul de plai“ omolog).

Este evident ca poezia patriotica trebuie sa-si directioneze cititorii catre miturile nationale, nu sa-i indeparteze de ele. Dar criteriul ramane cel al relevantei estetice. Cand imaginile sunt prea cliseizate, foste metafore tocite printr-o folosinta indelungata (tara: „un bob de grau in brazda unui veac“), poezia devine simplu discurs, forma tinde sa substituie fondul. Cand, dimpotriva, pe vechile tipare poetul inoveaza si nu isi mai incorseteaza forta imaginativa, rezultatele sunt foarte bune, estetic vorbind, insa claritatea mesajului risca sa se piarda. inceputul ultimei strofe e declamator, cu o larga adresabilitate si accesibilitate („Noi nu putem s-o mai gasim pe-a doua,/ nici nu ravnim. Aceasta ne ajunge“); continuarea insa e voit si intens „poetica“, schimband asadar miza: „ca pe un suflet s-o patrunda roua,/ cand sta plecata peste sfantul sange/ pe care radacina ei il plange“. Ultimul vers, format din doua propozitii scurte si sonore, are rolul de concluzie; una usor de retinut. Ea incheie poemul, insa nu il sintetizeaza, pentru ca e formulata intr-unul numai din cele doua coduri utilizate, aici, alternativ. Un cod accesibil, al drumului direct catre cititor, intr-o poezie cu sens centripet, cu repetitii si reluari care sa intareasca ideile „principale“, cu un mesaj cat mai clar. Formula aceasta, de succes, a fost exploatata de Adrian Paunescu in mii si mii de versuri. insa acest tip de poezie n-ar insemna, daca nu si-ar asocia formula cealalta, a interiorizarii moderniste, a metaforei iradiante si a ermetismului variabil, decat un Bolintineanu actualizat. Poemele puternice ale lui Adrian Paunescu, multe si ele (pentru ca reprezinta un procent dintr-o masa impresionanta), prezinta aceasta fericita stratificare.