Unde am gresit. Ungaria înainte si dupa caderea comunismului

articol aparut in Cultura, nr. 242 din 2009-09-24
» cultura dezbaterii, politică »
Autor: G. M. TAMAS

Interviu de Chris Harman

Nascut la Cluj, in 1948, G. M. Tamás a studiat filologia clasica si filosofia la universitatile din Bucuresti si Cluj. In 1974, Tamás primeste interdictie de publicare in România si se refugiaza in Ungaria. Incepând cu 1979, a predat filosofia la Facultatea de Litere din Budapesta, insa va fi concediat, peste numai doi ani, din cauza protestelor initiate si a textelor sale clandestine, neconforme cu vederile regimului. In 1989 a intrat in Parlamentul maghiar ca deputat al Partidului Liberal. Din 1991 este director al Institutului de Filosofie al Academiei Maghiare de Stiinte. In 1994 abandoneaza viata politica, iar in 1999 iese si din Partidul Liberal.


A predat si a facut stagii de cercetare la universitatile Columbia, Oxford, Woodrow Wilson Center, Chicago, Georgetown, Yale, Wissenschaftskolleg din Berlin, École des Hautes Études en Sciences Sociales, New School for Social Research, Collegium Budapest s.a.
Este una dintre figurile majore ale disidentei maghiare.
G.M. Tamás, acum profesor de filosofie la Budapesta, a discutat cu Chris Harman, un autor familiarizat cu traseele stângii europene, despre situatia din estul Europei, dupa caderea stalinismului.

Chris Harman: Anul acesta se implinesc 20 de ani de la caderea regimului stalinist in Ungaria si de la caderea Zidului Berlinului. Data s-a intâmplat sa coincida si cu momentul in care criza economica globala si consecintele sale dezastruoase au ajuns pâna in Europa de Est. Ati fost unul dintre disidentii de dinainte de 1989...

G.M. Tamás: Numarul disidentilor din Ungaria n-a fost prea mare. Eu am fost una dintre figurile importante si am jucat un rol in miscarea de rezistenta maghiara incepând cu  finele anilor 1970. Când am decis sa ma opun regimului, eram inca o persoana cu vederi de stânga, un socialist libertarian. Si eu si ceilalti prieteni ai mei din miscarea de disidenta ungara proveneam practic din acelasi filon stângist, virat apoi spre liberalism. Unii, printre care si eu, au persistat in aceasta directie, altii s-au orientat altfel. Originile intelectuale si sociologice ale acestor grupuri disidente din aproape toata Europa de Est s-au aflat in tabara stângii; prima noastra „cearta“ n-a fost cu socialismul in sine, ci cu varianta lui stalinista.
Doua figuri de ideologi mi se par ilustrative in acest sens: János Kis si eu insumi. János Kis vine dintr-a doua generatie de discipoli ai lui Georg Lukács si este autorul unor lucrari marxiste de foarte buna calitate (care, din pacare, n-au prea fost traduse) (1). In ceea ce ma priveste, eu am fost mai putin marxist si mai mult un socialist libertarian de sursa stângista. Cu totii am virat insa spre un culoar liberal, alaturi de polonezi si de alti frati de baricada. Când am ajuns la convergenta ideologica – era prin 1988, in Ungaria – am ajuns repede si la consens asupra unui program liberal al drepturilor omului. Asa s-a intâmplat cu toti.

C.H.: Miklós Haraszti, autorul volumului A Worker in a Workers' State (2), care a avut un puternic impact in rândurile stângii britanice, a urmat acelasi traseu.

G.M.T: Sigur. El fusese la inceput un guevarist si se considera un comunist fara dubii. Acum lupta pentru libertatea presei in cadrul Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa (l-am vazut chiar intr-o fotografie facuta in Slovacia, in timpul vizitei lui George W. Bush in aceasta tara). Haraszti e un liberal infocat când vine vorba de libertatea presei si un neoconservator la fel de infocat in ceea ce priveste situatia economica si sociala. Eu, in schimb, am mers pe alta cale, dar pâna la mijlocul anilor 1990 nu eram cu mult diferit de restul generatiei mele.
Timp de mai bine de 15 ani, in perioada disidentei mele, nu m-am putut angaja. Am trait facând traduceri sub nume de imprumut si predând limbi straine „la negru“. Eram un disident intelectual, scriam teorie, eseuri politice si faceam jurnalism politic in samizdat (3). Sustineam in clandestinitate seminarii pe subiecte de istorie, politica, economie, sociologie. Apoi, din 1986, mi s-a permis sa predau in afara, in SUA, Marea Britanie, Franta si am facut un stadiu de cercetare la Oxford. Incepând cu 1988, m-am implicat serios in miscarea de rezistenta impotriva regimului, de-acum mai bine organizata. Am luat cuvântul la demonstratii si m-am implicat in actiuni de protest. Conceptul de societate civila luase amploare, aparusera multe grupuri noi, aveau loc discutii, intâlniri si reuniuni. Era o perioada nemaipomenita. Parca nici nu mai dormeam – din 1988 pâna in 1992 n-am prea pus capul pe perna. Vorbeam, vorbeam din zori si pâna-n seara cu o gramada de oameni – nu iesea inca nimic concret din visurile noastre, dar imaginea libertatii dezirate prindea un contur real. M-am aflat in miezul acestor fierberi incipiente, apoi am fost ales membru al Aliantei Democratice Libere, partidul de atunci al disidentilor si al doilea partid ca marime din Parlament. Era un organism liberal, iar eu ma aflam atunci chiar in aripa sa dreapta.     

C.H.: „Liberal“ in acceptiune europeana mai degraba decât in acceptiune britanica sau nord-americana?

G.M.T.: In ambele acceptiuni. Era mai degraba de stânga prin interesul pentru respectarea drepturilor omului, ale minoritatilor, a libertatii culturale, a drepturilor egale pentru homosexuali si lesbiene etc. – intr-un stil foarte asemanator cu liberalismul american. Insa in privinta chestiunilor economice, eram neoconservatori. Eu am propus combinatia acestor doua formule.     8
Imediat insa, pe neasteptate, ne-am trezit intr-un conflict cu dreapta conservatoare. Prima noastra campanie electorala era programata sa actioneze impotriva principalului nostru adversar, partidul comunist post-stalinist, insa acesta parca se evaporase, incetând sa mai insemne ceva o vreme; aceia dintre membrii lui care reusisera sa intre in Parlament s-au remarcat doar prin tacutul mâlc. Asadar, pe nepusa masa, adversarul nostru devenisera conservatorii, cu eterna lor trancaneala despre „conspiratia iudeo-masonica“, „dusmanii rasei noastre“ s.a.m.d. Reintrase pe tapet vechiul conflict intre „occidentalisti“ si „nationalisti“, „cosmopoliti“ si „patrioti“ – si o ciudata expresie a mentalitatii maghiare, sindromul „inimilor instrainate“ si a „radacinilor curate“. (Lucrurile astea se intâmplau prin 1990 – dar din pacate nici azi nu s-au stins de tot.) In 1988-1989 primeam inca amenintari din directia vechii garzi staliniste – „Streangul te asteapta!“ si alte de-astea, asa ca ne asteptam la mai multe din partea lor. In schimb, ne-am trezit atacati de extremistii nationalisti! Toate posterele mele au fost insemnate cu steaua lui David si svastica, insa, din fericire, la acea vreme, astfel de gesturi erau dezavuate de majoritatea electoratului.
Dreapta a câstigat atunci alegerile, insa reprezentativa pentru majoritatea alegatorilor a fost aripa ei moderata, nu extremistii. Problemele s-au aplanat pentru o vreme. In 1994, când eu am iesit din politica – intr-o stare de confuzie totala –, alegerile au fost câstigate de o combinatie de social-democrati si liberali, situatia politica era complet diferita, iar pericolul dreptei nationaliste parea definitiv ingropat.
Un fapt important, dar neintâmplat la vedere, a fost insa ca, in primii doi ani pe care i-am petrecut in Parlamentul tarii mele ca facator de legi, au fost dati afara doua milioane de salariati – iar eu nu mi-am dat seama atunci de acest dezastru. Mi se face rusine când mi-aduc aminte, asta e unul dintre lucrurile pe care mi le voi imputa toata viata. Chestiunea somajului nici macar nu cred ca figura in programul dezbaterilor politice de la acea data... Atunci aveau prioritate discutiile despre drepturile constitutionale si scandalurile pe seama simbolurilor republicane sau monarhiste. La televizor si la radio numai asta auzeai. Nu spun ca dezbaterile politice nu-si aveau rostul, insa comparate cu dezastrul economic paralel, importanta lor devenea invizibila. Niciunul dintre noi n-a sesizat interdependenta dintre ele: de ce avea nevoie clasa conducatoare de centralizarea puterii media, de pilda? Pentru ca pierdea suportul majoritatii populatiei, aduse in pragul mizeriei. Am fost naivi, iar discursul nostru din acea vreme – unul clasic liberal – nu s-a adecvat problemelor reale. Acesti liberali vor disparea probabil din Parlament, si pe buna dreptate.
Am inceput sa-mi dau seama ce se intâmpla abia la sfârsitul mandatului meu in Parlament si am decis sa nu mai candidez pentru un alt mandat. Nu era desigur numai o problema a Ungariei; din Siberia pâna la Praga si de la Alma Ata pâna in Berlinul de Est, toti se confruntau cu aceasta situatie. Ce s-a intâmplat pe urma n-a fost o „transformare“ a economiei existente, ci o distrugere a ei; n-am reusit sa implementam capitalismul, ci o gaura neagra. Am asistat neputinciosi la parada puterii distructive a capitalismului.

Metodele erau aceleasi ca si prin alte parti ale lumii: reducerea activitatii interne, patronat extern, privatizare si, peste toate, politici de adormire a vigilentei populatiei. Economia a fost invadata de capitalul strain aflat in cautare de piete de consum, au fost inchise sau cumparate pe nimic fabrici intregi – insa diferenta sta in proportiile dezastrului. Peste tot se intâmpla sa fie dati oameni afara, dar aici un intreg tipar de existenta a fost distrus; agricultura cooperativa, de exemplu, un model aproape eficient, a fost desfiintata; noua agricultura, a familiilor de tarani si fermieri, nu se arata viabila. Somajul in zonele rurale este un fenomen endemic. Imi aduc bine aminte de greva minerilor din Marea Britanie: atunci oamenii si-au dat seama brusc ca nu numai industria miniera era pe duca, ci si un mod de viata si o cultura a sutelor de asezari miniere, ca zona Wales ar putea sa nu mai fie niciodata ca inainte. Era vorba de o schimbare calitativa, o situatie in care o intreaga cultura dispare. Incepând cu anii 1920, sistemul stalinist – oricât de monstruos si de tiranic ar fi fost – a creat pentru milioane de cetateni un nou mod de viata, prin urbanizare si industrializare. Vor fi fost unii dezamagiti si nesatisfacuti de acest mod de viata, insa fara doar si poate era un mod al lor, si nimeni nu i-a pregatit pentru ce urma sa-l inlocuiasca. Nu era ceva mai bun, ceva ce poate fi numit „schimbare“, era pur si simplu agonia unei economii asa cum o cunoscusera ei.
In mare parte din Europa de Est si din Eurasia s-a pierdut civilizatia pe care o stiam, aceea dependenta de stat. Statul a reinceput cumva sa functioneze in Rusia lui Putin – intr-o forma foarte neplacuta insa – totusi a inceput sa functioneze cu regularitate, sa tina evidente, sa strânga impozite, sa-si plateasca functionari, sa raspunda la scrisori, sa primeasca plângerile cetatenilor. Dar in debutul anilor 1990 nici macar atât nu era posibil: era un dezastru complet. Cu toate astea, noi laudam triumful libertatii, deschiderea, pluralismul, puterea fanteziei, exercitiul placerii si toate astea. Câta usuratate… mi-e jena sa-mi amintesc.
Intr-un fel sau altul, mi-am dat seama ca ceva e putred – se vede asta in scrierile mele – insa analiza pe care o propuneam atunci era superficiala. Se puteau distinge niste semnale, de exemplu prezenta militarilor americani in Balcani, Razboiul din Golf, insatisfactia generala si impresia ca lucrurile nu merg cum trebuie, dar toate acestea erau explicate ca fenomene de tranzitie; tranzitia era dificila, insa la capatul ei „totul va fi bine“ – cam tot ce credeau si comunistii bine intentionati despre stalinism: sacrificii fatale azi – iar mâine viitorul luminos, „les lendemains qui chantent“ (4).

Insa lucrurile nu mergeau si nu aveau sa mearga spre bine. Ca ins angajat in cercetare teoretica, am simtit ca se profila aceasta concluzie. Asa ca am inceput sa citesc si sa recitesc teorie si economie, sociologie si istorie, incercând sa inteleg ce se petrece, ce e gresit in temelia gândirii noastre si sa caut o solutie. In deriva lecturilor, am ajuns chiar in zona criticii conservatoare a liberalismului si apoi la marxism (e amuzant poate, insa literatura unor critici conservatori ai liberalismului ca Michael Oakeshott sau Leo Strauss mi-a inlesnit trecerea la marxism). Am petrecut multi ani citind (mai degraba decât recitind), fiindca pâna atunci nu fusesem un adevarat cititor/ cunoscator al lui Marx – si m-am intors la scoala. Am incercat pe indelete si pe de-a-ntregul sa pricep caracterul fostului regim politic, si de ce tranzitia spre un alt fel de economie se facea asa cum se facea, de ce solutiile gasite nu erau multumitoare nici in general nici in particular, in asa-zisul capitalism est-european.
Mi-a luat ceva timp pâna sa reusesc sa exprim aceste adevaruri public si sa le articulez intr-un discurs politic coerent, sa-mi revizuiesc retorica, limbajul, vocabularul. Trecusem parca printr-o boala persistenta, urmata de o lunga convalescenta. Dar cred ca am ajuns totusi in pragul unei noi vieti.
Niciodata n-o sa spun „Toti sunt o apa si-un pamânt, orice
marxist poarta vina Gulagului“

C.H.: Pentru mine este deosebit de important nu numai cazul particular al dumneavoastra, ci si faptul ca, in intreg blocul est-european, mii de oameni au fost câstigati de ideea schimbarii promise de liberal democratie si au crezut ca aceasta va reusi sa se impuna. Am vizitat Polonia in timpul revoltelor din 1988 si am stat de vorba cu oameni care in mare parte erau de stânga. Imi amintesc ca am discutat cu cetateni din Pozna? – pentru ei, tranzitia urma sa se intâmple ca in Scandinavia. Nimeni nu se gândea ca se putea intâmpla ca in oriunde alta parte din lume unde exista capitalism (5). Apoi, in 1989, am mers la Leningrad, asa cum era cunoscut orasul in acea vreme, si am stat de vorba cu oamenii curajosi care imprastiau manifeste scrise de mâna in timpul alegerilor. Nici ei nu intelegeau o iota din ceea ce insemna cu adevarat capitalismul occidental – auzisera numai de libertate, prosperitate etc.

G.M.T.: Noi eram insa mai bine informati. Veneam dinspre stânga. Stiam de ce e capabil capitalismul modern. Liderii miscarii disidente din Ungaria plecasera cu totii in Vest in anii 1980 si au putut sa vada cu ochii lor ce inseamna capitalismul. Stiam cine e si ce vrea Ronald Reagan. Stiam ce se intâmplase in 1973 in Chile – nu ne puteam consola asadar cu scuza ignorantei. Nu eram deloc cu capu-n traista. Multi dintre noi eram cititori fanatici ai publicatiei Spectator (eu chiar am scris pentru ea), ai Weekly Standard si ai Commentary. Eram gata sa acceptam capitalismul cu toate hibele lui, iar imaginea pe care o aveam despre el nu se confunda cu tiparul lui scandinav, ci cu Statele Unite. Am intrat in acest capitol al optiunilor noastre politice cu ochii larg deschisi. Evident, polonezii sau sovieticii erau mult mai debransati de la realitatile Vestului decât noi si iugoslavii, de pilda. De aceea noi nu avem scuza lor.
Acestea sunt insa aspecte secundare. Am vazut ca ultima dintre miscarile muncitoresti care a stârnit entuziasmul popular, miscarea Solidarnosc din Polonia, a pierdut interesul social democratiei germane. Herbert Werner si Helmut Schmidt, liderii Partidului Social Democrat german, si Bruno Kreisky, liderul social democrat austriac, ajunsesera sa se intrebe: „De ce nu intervin rusii?“. Se temeau sa nu se raspândeasca morbul revoltelor si in Germania de Est, in paturile muncitoresti de acolo. Apoi mai erau si membrii miscarii pacifiste care chiar fusesera angajati in Razboiul Rece de partea Uniunii Sovietice (cf. „unilateral disarmament“) si se parea ca nici stânga non-comunista nu era interesata de eliberarea Europei de Est de sub dominatia stalinista. I-am apreciat insa intotdeauna pe antistalinistii de stânga si cred ca nu sunt singurul.
Pastrez inca respect stângii comuniste si traditiilor sale. Am crescut cu operele lui Boris Souvarine si ale lui Victor Serge – una dintre primele carti pe care le-am citit in franceza a fost „Revolutia tradata“ – asa ca niciodata n-o sa spun „Toti sunt o apa si-un pamânt, orice marxist poarta vina Gulagului“. Nu eram atât de incuiati, insa a incerca sa rastorni sistemul sovietic cu armele stângii parea atunci o varianta compromisa; trebuia sa platim pretul capitalismului pentru a pune capat dictaturii. La inceput s-a spus ca e doar un pret care trebuie platit, apoi, din pacate, oamenii au fost cuceriti de el. Insa n-a durat mult.
Situatia mea e o cause célèbre in Ungaria fiindca am fost cunoscut ca fruntas al disidentilor si apoi presedinte al Partidului Liberal. Sunt stiut si fiindca am publicat in ziare de circulatie si am aparut la televizor. Nu inseamna ca aveam o notorietate iesita din comun, insa eram vizibil.
In ceea ce ma priveste, nu cred c-as mai putea sa ma intorc la tipul acela confuz de stângism libertarian pe care-l predicam in anii 1980 (6). Nu cred nici ca succesul partial al modelului statului asistential al social-democratiei poate fi reinviat, nici ca alte variante ale acestui model sunt de dorit. Nu pot sa uit nici ca 1968, cel mai recent moment revolutionar al Europei de Vest, s-a indreptat impotriva statului asistential. Suntem in stare sa facem uitate toate bubele acestui model, insa, daca s-ar putea sa-l inventam din nou, ne-ar invada aceleasi probleme: etatism, conformism si autoritate a ierarhiei. Sunt o dovada de rea-credinta criticile aduse de neoconservatori modelului asistential, in termenii de mai sus, dar asta nu inseamna ca varianta capitalista a statului asistential e mai atractiva decât alta, chiar daca in multe privinte isi vadeste superioritatea: un model mai egalitarist, care permite existenta unei opozitii, a unor contra-partide – dar, desigur, un sistem de compromis. Azi nu mai avem nici macar „compromisuri“, avem numai pura si completa dominatie a capitalului.
Nu cred ca exista mai multe versiuni de capitalism pe care sistemul sa le poata promite – chiar intr-o maniera evident mincinoasa – alegatorilor care nu detin capital si care nu sunt protejati de statul imperialist. Asadar: daca te desparti de capitalism acum, vei avea parte probabil de mai putine iluzii decât inainte. Am fost de fata la toate compromisurile, am vazut tot ce se putea vedea. Vechea reteta social democratica s-a compromis in 1914, tirania stalinista a fost de fapt o tiranie capitalista, caudillismul s-a compromis atât la stânga, cât si la dreapta, New Deal, national-socialismul, sistemele militariste, sistemele nationaliste, corporatismul catolic à la Seipel/ Dollfuss, sau à la Salazar, neoconservatismul – toate sunt compromisuri. Toate combinatiile imaginabile au fost incercate, dar problemele nu si-au gasit solutia.
Atunci când am decis sa parasesc ideologia burgheza, nu erau mai multe „stângi“ de ales, asa ca am devenit un revolutionar marxist. N-am zarit alta solutie mai inteligenta si mai credibila. Trebuie sa spui lucrurilor pe nume – nu e o alegere confortabila sau o alegere pe care cei mai multi ar fi facut-o, dar nu asta conteaza. Insa astazi, cred ca toate posibilitatile pe care noi le-am avut s-au epuizat. Dovada? Criza in care ne zbatem. Atunci când stapânii mapamondului nu fac decât sa mixeze la infinit aceleasi vechi solutii, fiind, in acelasi timp, mai putin inteligenti si mai putin radicali decât erau cei din anii 1930 sau 1950, cine sa mai creada in mântuirea capitalismului? Daca m-as fi despartit de liberalism mai devreme, as fi devenit poate un social democrat. Dar unde e azi social democratia? Fie-i tarâna usoara. A ramas un fenomen istoricizat, nu o optiune politica valida. Oamenii mai voteaza cu laburistii sau cu social democratii doar fiindca vad in ei vechi metafore ale clasei muncitoare, ale clasei de jos si fiindca le place ideea de echitate. Insa asta e doar o cutuma, nu o idee politica, iar intre acestea doua e o mare diferenta.

C.H.: Inca doua-trei intrebari despre situatia din Ungaria. La inceputul anilor 1980, Ungaria era un exemplu de economie socialista, bazata pe un imprumut extern masiv, dar situatia s-a schimbat când voi, disidentii, ati ajuns la putere.

G.M.T.: N-am fost niciodata la putere. Am stat in opozitie.

C.H.: Non-comunistii au luat puterea, dar structurile centrale ale statului nu au ramas aceleasi: sefii politiei, capii armatei, directorii de intreprinderi?
G.M.T.: Ba da. Insa cea mai importanta institutie a statului fusese partidul, care acum nu mai insemna acelasi lucru. Se schimbasera multe, chiar si in structurile de baza ale statului. Partidul fusese coloana vertebrala a structurilor statului, atât in teritoriu cât si in toate articulatiile economice (i.e. pe orizontala si pe verticala), creându-se astfel o coerenta in administarea existentei cetatenilor sub toate aspectele. In capitalismul clasic, jurisdictia statului se opreste la portile fabricii, insa in comunism, partidul opera la fel – si in chestiuni de guvernare si in chestiuni de management – un instrument al ordinii si modernizarii statului. Era o structura care oferea disciplina, administra cultura si timpul liber al individului, o structura care a creat stilul de viata al atâtor oameni, a livrat termenii in care individul putea sa avanseze pe scara sociala, a inoculat sentimentul de apartenenta la ceva, ideea de loc, de pozitie in sistem, de angajare intr-un proiect solid pentru viitor. Asa ca, dupa anularea locului central al partidului in viata cetatenilor, nu mai puteti spune ca lucrurile puteau ramâne la fel. N-ar trebui sa subestimam schimbarile petrecute totusi, chiar daca strategiile forurilor de conducere ale Partidului Comunist din anii 1970-1980 stimulau dogmatic performanta economica.
In acelasi timp insa, a existat si un important element de continuitate intre cele doua tipuri de regim. Tipul sovietic de capitalism livra o economie bazata pe exploatarea resurselor naturale, pe munca salariata, inegal si ierarhic organizata, pe un sistem financiar represiv si pe stimularea unei clase sociale care sa le covârseasca pe toate celelalte – miscare extrem de eficienta in stârpirea rezistentei proletare. Impotriva acestui tip de regim s-au indreptat revolutiile socialiste: in 1956, sindicatele muncitoresti din Ungaria, in 1968, socialistii umanisti cehoslovaci. „Solidarnosc“ a fost, in realitate, nu o uniune a breslelor, ci o retea a sindicatelor muncitoresti din teritoriu, care initial doreau o republica proletara autodeterminata si guvernata doar de popor. In cele din urma, represiunile la care au fost supusi i-au orientat spre alte obiective, transformându-i intr-o miscare dezabuzat-conservatoare, pesimista si catolica, menita sa se dizolve in momentul obtinerii „victoriei“ politice.
Teoria central-europeana a „absolutismului luminat“, a reformelor de sus in jos, puse in sarcina unei elite pregatite stiintific si filosofic pentru acest scop nu s-a schimbat din secolul al XVIII-lea. Cei care planificau economia comunista s-au metamorfozat fara chinuri in strategi ai monetarismului neoconservator. Pentru ei, intr-o maniera pozitivist-caracteristica lor, „socialismul“ nu a fost decât o eroare de calcul economic. Utilitatea marginala le-a parut mai „moderna“ decât teoria valorii – caci birocratii sunt mai pasionati de schimbatul hainelor chiar decât creatorii de moda. (7)
Daca-l hranesti cum trebuie, marxismul produce revoltati

C.H.: Dar membrii Partidului Comunist si-au pastrat puterea?

G.M.T.: Da, mai ales in teritorii, in consilii locale, in politie, in sistemul economic, in camerele de comert si in partidele burgheze. Una dintre problemele Partidului Liberal din care am facut si eu parte era aceea ca, fiind format din fosti disidenti, n-a fost atractiv pentru fosti membri ai Partidului Comunist. A ramas asadar fara radacini in administratia locala, fara conexiuni cu sefii si grupurile de conducere din provincie.
Economia ungara din anii 1980 depindea de imprumuturi externe, dar a fost angajata si in bine protejatul mecanism comercial al Comecon (8) – asa se face ca o tehnologie destul de inapoiata si o productie de calitate inferioara au putut fi exportate pe imensa piata interna a Uniunii Sovietice. Astfel au fost pastrate in productie fabricile vechi si echipamentele neaduse la zi, paralel cu atragerea de investitii prin credite occidentale. Atât producatorii de marfuri pentru piata sovietica cât si investitorii straini au iesit in câstig.
Una dintre cauzele colapsului generalizat al regimului comunist a fost aceea ca Partidul Comunist n-a putut supravietui fara ideologia sa si fara simtul identitatii sale. Oricât de mult ar fi reprezentat el un instrument de putere si control, era foarte dependent de consensul membrilor, pe care a incercat, in acest sens, sa-i castreze ideologic. Marxismul nu le convenea, fiindca daca-l hranesti cum trebuie, marxismul produce revoltati. Cercetarea marxista si stilurile de gândire aferente ei au fost asadar neutralizate – in Ungaria prin gaselnita teoriilor „modernizatoare“ de sursa weberiana si prin ofensiva estetismului, in Polonia si in România prin favorizarea culoarelor nationaliste. Prin anii 1980, marxismul nu mai reprezenta decât o viziune imbratisata de câtiva insi, „tovarasi“ cu vechime, care nu se amestecasera cu noile cadre ale Partidului. Membrii partidelor socialiste din Estul Europei, insi in jur de patruzeci, cincizeci de ani, nu citisera in viata lor un rând din Marx. Peste tot in Europa de Est, inclusiv in Uniunea Sovietica, partidul isi pierduse pulsul ideologic. A functionat o vreme fara el, in gol, singura lui justificare fiind pastrarea puterii, si a cazut la prima zgâltâire mai serioasa – una banala in fond – produsa de demersurile liberalilor pentru drepturile omului si ale democratilor nationalisti. N-a putut sa mai faca nimic. Tot ce avea de spus partidul a fost: „Si noi vrem acelasi lucru (respectiv capitalism liberal), dar de ce atâta graba?“
In 1988, nimeni dintre vechii comunisti nu si-ar mai fi dat viata pentru cauza

C.H.: Au reprimat extrem de violent manifestatiile din 16 iunie 1988, prilejuite de comemorarea mortii lui Imre Nagy (pe dumneavoastra v-au agresat chiar in fata camerelor TV), totusi, douasprezece luni mai târziu, sistemul comunist a intrat in deriva atunci când un mare numar de est-germani au intrat in Ungaria pentru a trece frontiera austriaca si a migra spre Vest.

G.M.T.: Pentru a-i impiedica pe est-germani sa treaca ar fi fost nevoie de desfasurarea unor forte de ordine masive – pe care nu le-au avut la dispozitie. In ansamblu, cu exceptia României, comunismul a cazut fara varsare de sânge. Nimeni n-ar fi tras cu arma si nimeni dintre vechii comunisti nu si-ar mai fi dat viata pentru cauza. Nimeni n-a ridicat un deget pentru apararea sistemului botezat la Revolutia din Octombrie. Nu mai exista nicio motivatie puternica pentru a riposta incercarilor de schimbare. Care sa mai fi fost, in aceste conditii, la raison d’être a partidelor comuniste aflate atunci la putere?
Diferenta dintre capitalismul de stat si capitalism in sine e infinitezimala. Ar fi putut sa aleaga modelul chinez (capitalism salbatic si partid unic), insa le-a lipsit autonomia economica si substratul revolutionar autentic al Partidului Comunist Chinez. Forta care domina insa Europa Centrala si de Est a fost insa Occidentul. Liderii comunisti din Est n-au mai avut niciun cuvânt de spus in acest context si s-au transformat fara remuscari in „social-liberali“ si in parlamentari panjandrums. Daca nu seamana cu membrii altor partide, e din cauza trecutului lor, nu din cauza prezentului; programele politice si manifestele fostelor partide comuniste nu difera azi de zgomotul general.
Am fost ales intr-o circumscriptie locala, in 1989, si trimis in fostul Parlament ca prim membru al opozitiei – singurul de altfel – si am tinut acolo un discurs in care l-am facut mincinos in fata pe primul-ministru comunist, in transmisiune directa, la televizor. Era prima oara, dupa 40 de ani, când cineva indraznea sa faca asa ceva in public, fapt care a provocat o imensa agitatie. Secretarul general al partidului a venit lânga mine in sala, s-a prezentat (evident, nu ne mai intâlnisem niciodata) si, spre marea mea surpriza, mi-a spus ca am intru totul dreptate. Fisurile devenisera vizibile, chiar fatada incepea sa se naruie. Numarul 1 il denunta pe Numarul 2 „Inamicului Poporului“…   

C.H.: Dar astazi, care e situatia din Ungaria?

G.M.T.: De vreme ce industria si agricultura sunt pe butuci, capii politicii de azi sustin ca vor transforma Ungaria intr-un nucleu financiar al lumii. Aberatii! Dupa caderea din debutul anilor 1990, s-au facut câteva investitii straine si, cum exista forta de lucru ieftina din belsug, s-a mai construit pe ici, pe colo. Insa multe dintre aceste „investitii“ nu erau decât pretexte pentru lichidarea concurentei interne si pregatirea terenului pentru descinderea multinationalelor. Cu toate acestea, cum o mare parte dintre salariati si-au pierdut locurile de munca, consumul nu s-a realizat la cotele preconizate. Azi multinationalele isi strâng catafrusele si demenajeaza. La urma urmei, tot statul a fost acela care a incercat sa faca ceva pentru imensa masa a disponibilizatilor. Avem mai multi pensionari decât angajati cu norma intreaga in sectorul privat; standardele de viata au scazut, ziua de lucru a crescut, somajul s-a generalizat, oamenii au fost dati afara cu plata pe sase luni. Multi fac foamea si nu sunt obisnuiti cu asta. In Ungaria, anii 1970-1980 au fost ani de prosperitate in comparatie cu tarile vecine, mai ales in 1970, când standardele de viata crescusera. Acum totul e la pamânt.
Clasa muncitoare nu mai are nicio reprezentare politica
Conflictele politice au fost determinate de isteria diminuarii resurselor statului. A fost o lupta intre clasa de mijloc si restul. Pe asta se bazeaza extrema dreapta: nu avem destul pentru toti. Oamenii se cearta pentru asistenta sociala, pentru ajutoare de la stat, pentru obtinerea de granturi europene, iar politica de austeritate a guvernului „socialist“ opune clasa de mijloc intereselor de „modernizare“ ale capitalului multinational, si deci „strainilor“. Ripostam contra globalizarii neoliberale prin nationalism. Ar fi bine de explicat cum si de ce indraznesc unii sa spuna ca nevoiasilor nu trebuie sa li se mai dea. Raspunsul este criminalizarea si rasismul emergent in acest conflict: toti oamenii care au nevoie de asistenta sociala sunt perceputi ca diferiti rasial, chiar inferiori rasial in cazul rromilor, ori ca sunt paraziti si lenesi, in cazul saracimii cu pielea alba.
In aceste conditii, cea mai buna solutie ar fi sa inmultim puscariile si sa-i tinem la locul lor pe proletari, pe saraci si pe declasati. Extraordinara aceasta reactie anti-plebeiana generala in fata crizei, a anomiei galopante si a saraciei progresive! Ura impotriva batrânilor pensionari, a somerilor si a asa-zisilor paraziti sociali e contrabalansata de ura impotriva capitalului perceput ca „strain“. Critica liberala occidentala a rasismului est-european, a xenofobiei si a neo-fascismului e inteleasa aici ca o incercare de a submina rezistenta „nationala“ impotriva dezradacinarii provocate de finanta straina sau impotriva virusului corectitudinii politice. Invârtosarea dreptei, in aceste conditii, inseamna nu numai o intoarcere la naravurile cvasi-fasciste din trecut, dar si o replica la colapsul social si la dezintegrare. Dreapta promite ordine, coeziune sociala si supravietuirea clasei de mijloc – in special pentru tinerii albi, crestini de familie buna.
Asta, in vreme ce clasa muncitoare nu mai are nicio reprezentare politica, nici macar una minoritara sau marginala, care sa insemne mai mult decât nimic la o adica. Nici de o reprezentare simbolica nu mai poate fi vorba, ca de exemplu aceea a Partidului Laburist sau de o minoritate radicala, ca Partidul Socialist al Muncitorilor. In Ungaria, clasa muncitoare a amutit de tot. Colosul a intrat in hibernare. Clasa muncitoare e singura categorie din Estul Europei care asteapta, asteapta, dar nu face nimic si e politic inexistenta; nu se alatura nici dreptei in lupta impotriva „parazitilor“, nici opozitiei social-democrate – fiindca aceasta nu mai exista. Iar uniunile breslelor sunt prea atente sa nu-si piarda priviegiile si pozitiile obtinute…
Nu stiu cât o s-o mai ducem asa. Pentru moment, singurul conflict vizibil e acela dintre clasa de mijloc (plus categoria subzistentilor) si criza – decodata ca o conspiratie venita din afara, cu care ne-a procopsit Vestul plutocratic, cosmopolit, anti-maghiar, anti-polonez s.a.m.d. Pe de o parte, ii avem acum la putere pe neoconservatorii reprezentând capitalismul global si forta lui dominanta, iar pe de alta parte, avem o miscare „national conservatoare“ de dreapta, reprezentanta simbolica a clasei de mijloc, dar care nu-si asuma deschis acest stindard. Tensiunea e enorma, dar parametrii ei politici nu sunt facuti transparenti publicului. Impotriva acestei stari de lucruri luptam noi, dar, pentru moment, nu putem decât sa facem operatii de propaganda si incercari de trezire a maselor. Poate ne vom atinge telurile, dar sa nu fie prea târziu…

C.H.: Aveti câtiva oameni in jurul dumneavoastra si sunteti implicat intr-un proiect electoral.

G.M.T.: E un grup informal de intelectuali de stânga, care incearca sa ajute uniunile muncitoresti – le oferim servicii de relatii publice si incercam sa-i facem mai usor de acceptat intr-o societate care-i reneaga: au organizat, de pilda, festivitatile de 1 Mai, cu baloane, mici si bere, si au fost tratati cu dispret. Cetatenii din societatea de azi nu se mai obosesc sa pastreze discret dispretul lor pentru cei care fac munca fizica. Daca pâna si asa-zisele publicatii de centru-stânga au ajuns sa-si bata joc pe fata de oamenii cu „mâinile pline de praf“… E cam ca in anii 1920: o clasa anti-democrata, anti-muncitoreasca si violent anti-comunista, in absenta oricarei incercari coerente de organizare a stângii socialiste.
Asadar, noi nu doar spunem ca dezavuam principial inechitatea sociala, ci si mergem in mijlocul muncitorilor de la caile ferate de pilda, sau al metalurgistilor, si incercam sa-i ajutam, sa vorbim cu ei, sa invatam. Nu eu am format acest grup electoral. Am fost cautat de liderii unuia dintre micii succesori de drept ai Partidului Comunist, asociat cu Verzii si cu feministele pentru a candida in fruntea listei lor pentru Parlamentul European. Am ezitat o vreme. E greu pentru mine, un luptator inrait impotriva fostului regim comunist, sa ma alatur oricât de modestilor si de nevinovatilor sai mostenitori. Nici macar n-au vreo putere – liderul acestui partid e un tânar inginer care avea 20 de ani când sistemul comunist s-a prabusit. Am acceptat pâna la urma. Intre timp, ni s-au alaturat si alte grupuri, ATTAC Hungary, reprezentanti de stânga ai „societatii civile“, si avem suportul câtorva asociatii muncitoresti. Facem o campanie la firul ierbii, fara mari asteptari; cu toate acestea, ceva atentie tot am capatat. Vom fi poate in stare sa-i facem pe oameni sa asculte, sa citeasca si sa inceapa sa miste putin lucrurile. (9)
Suntem asadar doar pionierii unei autentice miscari de stânga, socialiste si marxiste de astazi, dar macar am inceput sa facem ceva. Lucram incet, dar sigur si sunt convins ca, chiar si asa, facem ce e nevoie sa facem. Suntem constienti ca exista o lupta surda intre clasele de sus si de jos; avem o burghezie si o clasa de mijloc, capitalul multinational si o clasa de mijloc autohtona, ale caror interese coincid in multe puncte, printre care si ofensiva impotriva proletariatului si a claselor defavorizate, care pe moment nu riposteaza. Dar trebuie sa o faca!
E chiar in interesul clasei de mijloc sa se alieze cu fortele proletare, ca pe vremuri, daca nu vor sa esueze intr-un tip de nationalism autoritarist, semi-dictatorial. Oamenii isi vor da seama de asta, poate, dar, iarasi, sa nu fie prea târziu. Acum ma ingrijoreaza alianta dintre conservatori si extrema dreapta, care vor sfârsi prin a accepta diktatul capitalului global, invelindu-l in slogane nationalist-rasiste si infierând rezistenta proletara.
Se vede cu ochiul liber cum incearca burghezia astazi sa respinga orice e marginal si orice e diferit. Cluburile de gay si de lesbiene sunt atacate, incendiate, stigmatizate, la fel ca si populatia de etnie rroma. Exista câteva grupari neo-naziste teroriste care au asasinat câtiva tigani si au incercat sa asasineze si câtiva politicieni socialisti sau liberali. Liderii national conservatori se arata insa sovaielnici când e vorba sa condamne asemenea derapaje. In Ungaria avem singurul cotidian national-socialist si singurul post de televiziune national-socialist din Europa, si poate din lume. Sute de comentarii anti-semite sunt postate zilnic pe website-urile ziarelor de centru-stânga, ca sa nu mai vorbim de alte rabufniri de acest soi. Reforma autoritarista a educatiei permite azi utilizarea pedepsei corporale pentru copii – interzisa din 1945. Unii doresc sa se reinfiinteze vechea jandarmerie, al carei zel si cruzime dovedite in deportarea evreilor unguri din 1944 l-au surprins pâna si pe Eichmann. Firavele masuri anti-segregare incercate in scoli au fost contestate vehement si refuzate de autoritatile locale. Copiii cu pielea neagra sunt exilati in propriile lor institutii „educationale“ de mizerie.
Arta moderna e ridiculizata intr-o maniera nemaiintâmplata din anii 1930. Iluminismul si mosterirea moderna sunt prezentate ca degenerate si diabolice, vazute in potentialul lor revolutionar. Au revenit toate cliseele reactionare (10). Reactiunea ii invata insa pe est-europeni sa se uneasca. Invatam din rau. Nu e nevoie sa fim considerati socialisti sau feministi, activisti gay sau lesbian; militantii pentru drepturile minoritatilor sau reprezentanti ai breslelor muncitoresti trebuie sa invete sa lupte alaturi fiindca ne incolteste acelasi adversar.

International Socialism, issue 123, 24 VI 2009.
Copyright International Socialism.
Text publicat cu acordul autorului
Intertitlurile apartin redactiei

---

Note (1) János Kis este, impreuna cu György Bence, autorul cartii aparute sub pseudonimul Marc Rakovski-Rakovski, 1978. Bence, Kis si fostul lor profesor, György Márkus, au intreprins in anii 1970 o critica sistematica a Capitalului lui Marx, intr-o lucrare importanta, netradusa inca, tiparita in Ungaria numai dupa 1989. (2) Haraszti, 1977. (3) Samizdat denumea, in rusa, un material disident necenzurat. (4) „Viitorul care cânta“ – slogan comunist francez in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial. (5) Transcrierea unora dintre aceste discutii apare in Zebrowski & co., 1988. (6) Vezi Tamás, 1985. (7) Vezi Tamás, 2007, pp. 66-75, si Tamás, 2008, pp. 61-67. (8) Comeon era sigla ruseasca pentru Council for Mutual Economic Assistance. (9) Dupa acest interviu, Verzii maghiari de stânga s-au organizat pentru strângerea celor 20 000 de semnaturi necesare, insa au fost impiedicati de sicane birocratice. A urmat un scandal international de proportii, germanii de la Die Linke protestând peste tot. Organizatia si-a chemat simpatizantii sa-si invalideze votul scriind „Stânga verde“ pe buletinul de vot – in semn de protest mut. S-au inregistrat semne de solidaritate chiar si in presa centrala. (10) Vezi Tamás, 1989; Tamás, 1996, pp. 147-190, Tamás, 2000. Referinte Haraszti, Miklós, A Worker in a Workers' State, Penguin, 1977. Rakovski, Marc, 1978, Towards an East European Marxism, Macmillan, 1978. Tamás, G. M., L'Oeil et la Main, Editions Noir, 1985. Tamás, G. M., Les Idoles de la Tribu, Editions de l'Arcantère, 1989. Tamás, G. M., „Ethnarchy and Ethno-Anarchism“, Social Research, vol. 63, nr. 1, 1996. Tamás, G. M., „On Post-Fascism“, Boston Review, 2000, www.bostonreview.net/BR25.3/tamas.html Tamás, G. M., „A Capitalism Pure and Simple“, Left Curve, 32, 2007. Tamás, G. M., „Counter-Revolution Against A Counter-Revolution“, Left Curve, 33, 2008. Zebrowski, Andy, and others, „Solidarity at the Crossroads“, International Socialism, 41, 1988.