România – capitala Bucurestilor
articol aparut in Cultura, nr. 242 din 2009-09-24» cultura editorial » editorial
Autor: Angela Martin
Am observat de ceva vreme – dar acum imi pare ca se manifesta cu mult mai variate intensitati – antipatia concetatenilor nostri traitori in provincie fata de bucuresteni. Las la o parte clasamentul pe regiuni, caci inainte de orice trebuie sa ne preocupe, cred, originea acestui sentiment national, amploarea pe care o ia si eventualele lui consecinte, chiar daca aparent indepartate. Ma intrebam zilele trecute, urmarind la televizor imagini si comentarii legate de „Zilele Bucurestilor“, daca mai exista in lume un caz similar: ca atât de multi cetateni ai unei tari sa-si deteste capitala. N-am auzit niciunde ceva de felul acesta, nu-mi amintesc sa mi se fi marturisit vreun strain in acest sens decât poate, cel mult, in termeni de preferinta. Sau sa ma fi prevenit in legatura cu dezamagirea pe care o voi avea de va fi sa ajung la ei in capitala?... Sa-mi promita cumva, complice, ca tara e altceva decât capitala?... Nici atât! Cât despre orasul-simbol, cui sa-i treaca prin minte sa-l desparta in vreun fel de tara? Ori sa i-l opuna? Ar fi straniu, ar fi chiar ilogic. Dar in România e posibil orice. Sa revenim insa la Bucuresti si la locuitorii lui, care se bucura in momentul de fata de un oarecare dispret, in cel mai bun caz, compatimitor. Sa vedem, totusi, ce anume sau cine anume ar putea sa-l inspire si sa-l generalizeze? Ca la noi unele categorii de vârsta sau sociale sau profesionale sunt instigate impotriva altora este in afara de orice indoiala. Dupa cum tot asa si faptul ca exista politicieni, jurnalisti si jucatori publici, versati in asemenea masinatiuni de pe urma carora trag foloase – politice si banesti. Culmea ar fi, asadar, sa descoperim cândva ca si provinciile au fost instigate impotriva capitalei. De ce? Intâi, pentru ca era clar ca necesara descentralizare ar fi cerut o reforma serioasa, pe care n-am fi fost in stare sa o facem. Apoi, pentru ca nefiind atât de usor de mutat din loc nici capitala, s-ar fi urmarit un plan mai simplu si mai eficient: de discreditare a metropolei si in cele din urma de lichidare a ei. Scenariu care, nici el, nu sta in picioare, fie si pentru simplul motiv ca la noi nu s-a dus niciodata ceva la bun sfârsit. Ajungem insa iarasi la acel gen de subiecte, care, inventate pe câte o frântura de adevar si predicate parca anume de cine nu trebuie, oripileaza pe toata lumea. Dupa parerea mea, din categoria lor face parte si supararea pe bietii mei concitadini. S-a scris despre ei mult si, pe drept ori pe nedrept, chiar lucruri neplacute, incât a fi bucurestean inseamna de-acum a purta un stigmat, a fi, adica, de-o anume speta. Sigur ca bucurestenii sunt uneori imposibili, o stiu si ei, convietuiesc de voie-de nevoie si se suporta greu unii pe altii. Se spune ca sunt din cale-afara de agitati, nevrozati, increzuti, tupeisti, ca nu stau bine cu caracterul si ca nu respecta regulile elementare de viata impuse de societatea civilizata. Or, aceasta perceptie nu e departe de adevar intrucât converg aici o sumedenie de experiente individuale: a provincialilor aflati in trecere prin capitala cu treburi personale ori oficiale, a turistilor straini si chiar a bucurestenilor insisi. Orice om isi aminteste ca a avut nu o data o altercatie cu un bucurestean, o neplacere la Bucuresti, un esec in demersuri, ca a umblat de nebun fara sa rezolve mare lucru, a obosit groaznic si, pe deasupra, a pierdut si o groaza de timp. Sentimentul pe care il are absolut oricine, in Bucuresti, fie el localnic sau strain, este ca abia asteapta sa ajunga acasa.
Traficul monstruos, haosul, canicula, poluarea chimica si sonora, sutele de tone de praf care se depun anual pe kilometrul patrat, riscul de a prinde vreun cutremur si multe altele sunt trecute fara deosebire de catre omul venit din provincie in contul bucurestenilor de azi. De parca pentru toate metehnele, vechi si noi, innascute si dobândite, numai acestia ar fi raspunzatori. Si intr-un fel, concetatenii nostri au dreptate pentru ca, vorba aceea, omul sfinteste locul.
Un ardelean – se spune adesea –, chiar daca traieste in Bucuresti nu se adapteaza in veci printre mitici. Da, as zice, asa o fi, dar nici nu se mai da plecat. Oare de ce? In ce ma priveste, n-as fi crezut ca voi ajunge vreodata sa sar in apararea bucurestenilor, tocmai fiindca am avut si eu necazurile mele prin capitala, insa ca ardeleanca, probabil ca sunt pregatita oricând sa resping un (nemeritat) afront.
Adevarul e ca practica politico-administrativa, sub toate regimurile, mai indepartate sau mai apropiate, i-a invatat pe români un lucru trist: ca raul iradiaza de la centru. Iar aici, exemple sunt nenumarate si greu de combatut. Este suficient sa ne imaginam increngatura de pârghii de comanda si control, dar si de interese, din domeniile: politic, administrativ, economic, financiar, bancar si cultural, este suficient sa vedem cine le actioneaza ca ele sa-si produca efectele asupra tarii intregi pâna in ultimul catun, pentru a intelege de ce Bucurestiul poate fi contestat in calitatea lui de centru de putere si, in egala masura, invidiat si râvnit. Dat fiind ca el adaposteste toate institutiile noastre majore si este, in acelasi timp, teatrul de desfasurare a operatiunilor politice decisive, ma tem ca o confuzie se produce in mintea multor cetateni. Care pun in cârca bucurestenilor toate jocurile, malversatiunile si esecurile politicienilor nostri de frunte, tot raul pe care acestia il produc in România. Daca pretindem ca traim in democratie, si vreau sa mai cred ca este asa, atunci trebuie sa recunoastem ca nu doar cu voturile celor nici doua milioane de bucuresteni au ajuns la putere „alesii nostri“, ci, in mod precumpanitor, cu participarea (sau neparticiparea) celor aproape saisprezece milioane de alegatori din provincie. Bine ar fi ca, de la judecator pâna la primar, provincia sa se mentina ferma pe pozitie, adica sa nu se mai lase corupta de Bucuresti nici de-ar fi sa i-o ceara insusi presedintele tarii. Iar pe de alta parte, sa nici nu mai imbogateasca rândurile politicienilor nostri de toate culorile cu corupti autohtoni, cu baroni locali si candidati la anumite posturi sau, mai bine-zis, imposturi.