Sari la conținut

DGLR si adamismul românesc

articol aparut in Cultura, nr. 234 din 2009-07-30
» cultura literară »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
La aparitia ultimului volum (literele T/Z) din „Dictionarul General al Literaturii Române“, nu pot sa nu-mi amintesc de ziua când am dat examen pentru intrarea in Institutul „G. Calinescu“. Regretatul Dan Grigorescu, care imi fusese profesor la Facultate si al carui ton sarcastic ramasese destul de intimidant, ne-a formulat urmatorul subiect: „Modalitati de realizare a DGLR“.

Cu o anume inconstienta, dar sigur pe cunostintele mele in domeniul lexicografic (rod al invataturilor unui alt profesor drag, Theodor Hristea), am argumentat pe vreo trei pagini ca DGLR... nu poate fi dus la bun sfârsit.
Este logic: daca intr-o limba apar mereu cuvinte noi si utilizari diferite ale cuvintelor vechi, ceea ce face dintr-un dictionar tip DEX un teren in continua miscare, intr-o literatura variabilele sunt si mai multe. Nu numai ca inregistram in fiecare sezon scriitori noi, dar apar, intr-un ritm sustinut, carti ale miilor de autori contemporani, de regula extrem de productivi, pe o piata editoriala care a explodat dupa 1989. (Azi as fi adaugat pe uriasa lista si blogurile.) Cine poate controla fenomenul? Ce colectiv, format din oricâti experti, poate stapâni si reordona critic acest perpetuum mobile in sfera literara?
Un dictionar literar exhaustiv, care sa-i grupeze pe toti scriitorii români, cu intreaga lor opera, mi se parea ceva de domeniul fabulosului. Si astazi am aceasta opinie, cu toate ca, privind spre raftul de lânga birou, unde stau aliniate volumele din DGLR, realizez cotidian ca vechiul meu raspuns si persistenta mea (pre)judecata au fost pâna la urma infirmate de realitate.
Printr-un efort impresionant de cercetare si rearticulare lexicografica, diferitele colective care si-au transmis stafeta realizarii Dictionarului au dovedit, finalmente, ca totusi se poate. Iata, s-a reusit. (Pentru ca, in ce ma priveste, am colaborat la DGLR cu doar câteva articole, eu sunt mai mult un observator de pe margine decât un autor implicat. Nu sunt un contributor real la aceasta performanta.) Chiar si cu inegalitati valorice, incongruente de abordare, lacune si alte posibile carente, de neevitat intr-o asemenea munca de atotcuprindere, DGLR copleseste.
Substanta istorica si masivitatea materialului documentar utilizat in articolele-tip nu se regasesc in nici o alta lucrare de profil aparuta la noi. Mult-chinuitul si amânatul DSR, un excelent instrument de lucru, pâna la borna lui 1989, este in mod asumat selectiv, decupând valoric lista uriasa de autori. Daca DSR reprezinta vârful aisbergului si etajul onorabilitatii canonice, DGLR este insasi cultura noastra de literatori, cu individualitati si producatori mimetici, cu reviste de traditie si efemeride publicistice, cu tot ceea ce formeaza sistemul literaturii române de la origini si pâna in 2003. Performanta aceasta de amplitudine nu va mai putea fi depasita printr-o alta intreprindere similara. Cercetatorii mai noi vor prelua informatia de aici si o vor completa „punctual“, insa nici un colectiv, oricât de performant, nu va mai hasura corpusul urias de texte defrisat de admirabilii (co)autori ai DGLR.
Initiatorul acestui proiect monumental si coordonatorul general al Dictionarului a scris in repetate rânduri despre „adamismul românesc“. In absenta faptelor, discursul despre netemeinicia româneasca, despre vesnicele noastre amânari, alibiuri, justificari sezoniere si istorice, se inscrie tot in registrul retoric. O data cu adamismul autohton, repetabila lui deplorare a capatat deja o frumoasa traditie. Iata insa ca Eugen Simion a rupt acest cerc vicios al eseisticii seducatoare pe marginea lucrurilor nefacute. Nu printr-un alt discurs din serie, in aceeasi culoare jubilativ-pesimista, ci fortând aproape neomeneste (in orice caz, neromâneste) ca acest Dictionar sa se faca.
De acum incolo, cu toate volumele din DGLR la dispozitie, ne va fi tuturor mai usor.