Sari la conținut

Identitatea Europeana: prezumtie a Occidentului sau realitate?

articol aparut in Cultura, nr. 234 din 2009-07-30
» cultura politică » de la New York... şi nu numai
Autor: DUMITRU RADU POPA
Vorbim in genere despre Europa ca despre un spatiu al stabilitatii, al lucrurilor bine inchegate. Dar nu e asta doar o iluzie a Istoriei indemnata de noi, cei ce o povestim, poate de prea multe ori sa compare si sa stearga asperitatile? In fapt, trebuie sa recunoastem ca, de la caderea Imperiului Roman, Europa nu a mai cunoscut nicicând o forma de unificare asemanatoare, pe o perioada atât de lunga. Ce a fost Europa, dupa caderea Romei, decât, pe de o parte, un spatiu al invaziilor ce s-au terminat, mai devreme sau mai târziu, cu asezare; cum, din partea celor ce se simteau autohtoni, nu se poate nega un anume tip, extrem de firesc, de rezistenta? Din toate acestea a rezultat Europa moderna, Europa statelor nationale, dupa Pacea de la Westfalia din 1638, care a pus capat razboiului de 30 de ani; si apoi, dupa Bismark si unificarea germanica, dupa Primul Razboi Mondial – inca si mai pregnant ceea ce este, in mare masura, si azi. Adica un spatiu care se doreste al diversitatii firesti, izbutita prin calmarea conflictelor seculare, prin aculturatii de tot felul si integrare, in cadrul statelor nationale. Acea Europa pe care Gimbattista Vico, cu pesimistul savantului privind cu competenta in urma, la soarta civilizatiilor, o vedea sortita pieirii.

Dar n-a fost asa, si Europa, astazi, urmeaza mai degraba convingerea lui Paul Valéry care scria: Caracteristica esentiala a Europei sta in capacitatea ei de a absorbi alte culturi. Nu ca o imitatie a acelui  meltingpot american, care s-a pus laolalta firesc si in cu totul alt context social-istoric; dar ca o entitate care, in ciuda asperitatilor, inceputa ca o comunitate economica,  incearca sa creeze o identitate noua, sprijinita pe o structura institutionala unica, pe o constitutie ce se bazeaza, la rândul ei,  pe respectul drepturilor omului, si in care membrele state, fie vechi, fie noi, nu sunt supuse discriminarii si vor dezvolta, in mod dezirabil daca integrarea reuseste, un patriotism european!
In amalgamul atâtor vesti proaste, care ne vin de pe toate meridianele si mai in toate domeniile, recentul eseu al cunoscutului istoric si filosof al istoriei Remo Bodei (profesor de istoria filosofiei la prestigioasa UCLA din Los Angeles), publicat sub semnificativul titlu „Memoria si Identitatea Europei“ (in „Iris. European Journal of Philosophy and Public Debate“, Vol. 1, aprilie 2009, pp. 19-25. No.1, 2009), aduce o privire proaspata si mai putin sceptica asupra viitorului Europei.
Astazi, spune Bodei, Europa – mai cu seama dupa trecutul ei „colonial“ – nu mai poate fi data ca exemplu, ca un far, exportator de libertate si democratie. Dar se poate, in schimb, concentra asupra structurii ei interne, comunitare. 1989 a insemnat nu numai caderea Zidului Berlinului, dar mai cu seama falimentul unui sistem care propovaduia egalitatea si prosperitatea doar prin sloganuri ideologice, insa, in practica, nu a facut altceva decât sa intârzie progresul si sa provoace izolarea artificiala a atâtor tari europene. Acum, spune Remo Bodei, in sfârsit putem spune ca, in ciuda diferentelor din istoria si particularitatile fiecarei tari europene, efortul de integrare e mai viu si mai ilustrativ decât oricând în istorie. Si asta pentru ca, prin largirea Uniunii Europene si consolidarea institutiilor ei, localul si globalul se ingemaneaza  intr-o structura noua, fara precedent.
Ca o consecinta directa, Bodei propune analizarea celor trei identitati de baza pe care noua structura a Europei le impune. Prima este identitatea autoreferentiala, bazata pe schema logica „a=a“, adica spaniolul ca spaniol, francezul ca francez, românul ca român si asa mai departe. Aici e vorba de acea identitate de natura care a existat dintotdeauna. Apoi, in contrast, e o identitate ce consta in faptul de a accepta ca deformarile ce s-au impus in secole de oprimare interna sau externa, mizerie, izolare, fac parte din esenta identitara a unui popor. Un fel de „sunt asa cum sunt, si nu mi-e rusine de asta!“. Bodei se refera aici, de pilda, la fosta Uniune Sovietica infestata multa vreme de cultul personalitatii (ca si România ultimelor doua decenii dinainte de 1989, n.n.), sau la anumiti poeti africani sau caraibieni, ca Leopold Sedar Senghor sau Aimé Cesaire, care isi clameaza negritudinea si capacitatile imaginative, nu ca tare, ci ca substanta identitara. Europa libera de comunism nu ar avea decât de câstigat dintr-o atitudine ca aceasta, pentru ca nu suntem numai ce ne place sau aspiram sa fim, dar mai ales ceea ce suntem, asa cum ne-am modelat in timp, nu intotdeauna detrerminati de noi insine.
 In fine, a treia identitate este caracterizata mai mult ca un fel de work in progress, e identitatea europeana, o identitate comunitara si care este marea speranta a vechiului continent. E o familie in care fiii nu sunt toti la fel, dar tocmai din aceasta diversitate si dintr-un scop comun se impune pricipiul integrarii. O integrare comunitara veritabila, spune Remo Bodei, fara prejudecati si ipocrizire. Una ca aceasta ar putea rezolva mult mai eficient decât inainte relatiile dintre comunitatile greaca si turca din Cipru, chestiunea maghiara din Transilvania sau aceea a românilor din Republica Moldova si, poate, ca un deziderat de mai lunga durata din pricina violentelor precedente, a sârbilor din Croatia, sau a rusilor din tarile baltice.
Insa identitatea europeana nu vine numai cu drepturi, ci si cu indatoriri insemnate. Intre acestea, pe lânga alinierea economica, e vorba si de eradicarea fenomenelor de rasism si sovinism care mai apar ici si colo, fie din fanatism, fie dintr-o frustrare provocata in mod egal de izolarea economica sau de aceea culturala. Aici Bodei aduce in discutie un aspect esential al disparitatii culturilor europene. El propune sa nu se mai vorbeasca de culturi majore si culturi minore, cum s-a intâmplat in ultimii 300 de ani, ci mai degraba sa ne concentram atentia asupra acelor culturi si entitati lingvistice care risca extinctia. Cetatenia europeana va fi definita si de aspectul unei constiinte europene comune, in care prezumtia unui Occident superior se dilueaza in favoarea unui metisaj continental si, prin extensie universal, caci Europa de mâine se va defini in mod cert prin deschidere, daca vrea sa fie un veritabil protagonist in conversatia globala a vremurilor noastre.
Remo Bodei este de parere ca viitorul, de fapt, incepe astazi sau a si inceput deja ieri. Ideea strainului  – chiar si sub simbolica expresie a existetialistului l'enfer c'est l'autre! – trebuie sa dispara din vocabularul noii identitati europene. Globalizarea, observa el, a creat o dubla miscare: pe de o parte, o generica acceptare a universalismului ca singura alternativa la izolare, pe de alta, un fel de strabism sau de ingustare a zonei vizuale al celui care, nepregatit pentru o atât de rapida si fundamentala schimbare se retrage instinctiv in substanta sa identitara naturala. Aceasta tendinta regresiva  trebuie sa dispara, caci pericolul, in noua Europa, va fi nu pierderea identitatii naturale, ci dimpotriva, incapacitatea de a integra tot ce e dincolo de propria granita ingusta, sub imperativul acelui nationalism, istoric constituit ca o bariera fata de agresiunea celorlalti.
E un proces, explica Remo Bodei, la capatul caruia „batrâna Europa“ ar putea, din nou, oferi un interesant si original exemplu de complexitate identitara.