„Intermediar“ sau un comentariu la „Politist, adj.“
articol aparut in Cultura, nr. 233 din 2009-07-23» cultura cinema »
Autor: ADRIAN RASPOPA
„Politist, adj.“ nu este un film de box office, deci orice interogare scandalizata pe seama lipsei de audienta autohtona tine de o neîntelegere a psihologiei predominante a celui ce viziteaza cinematograful.
Cine mai priveste la „Politist…“
Omul acestor zile merge la film pentru a-si bombarda simturile la un nivel primar, imediat, denotativ. Filmul trebuie sa respecte întrutotul parametrii eficientei stimulative, sa-i solicite receptorii întru placere imediata, sa creeze dezmatul sinestezic pe care se mizeaza. De aici si nelipsitele popcorn, cola, nachos, o intuitie comerciala corecta în ceea ce priveste omul cavernei cinematografice. Homo sapiens comutat pe homo ludens la coada la bilete din afara cinematografului devine homo bolundens, personajul des-creierat, intrat la crapelnita simturilor (nu trebuie sa meditati prea mult asupra argumentelor de genul „merg sa-l vad pe ecran mare pentru efectele speciale“ – si varianta „daca n-are multe efecte mi-l scot de pe torente“ – sau „vreau sa-l vad 3D“). Cinematograful nu mai e demult casa celei de-a saptea arte (numite de un amic, foarte în ton cu manierismul actual, Arta 007), nu mai e nici macar loc al dezlantuirii emotionalitatii primar-umane, candide, din „Nuovo Cinema Paradiso“ al lui Tornatore, e tot mai mult o casa de placeri (pleasure house). Cum spune americanul, expect the movie to deliver. Cred ca stim statistic ce vrea publicul sa i se livreze.
Ce-i cu „Politist…“
Filmul lui Porumboiu este o stampa, ceea ce-l descalifica din start din circuitul cavernelor cinematografice. Este o invitatie la meditatie în timp real, o data cu protagonistul, o adastare asupra unui gând si o invitatie la sens, la concluzie, la închidere a cercului (sau deschiderea unui nou câmp de bataie). E un curaj nebunesc sa folosesti cadrele interminabile pe care le foloseste Porumboiu, e o insulta crunta la adresa unui sistem nervos obisnuit sa sinapseze navalnic si superficial. Ritmul filmului e prilej de meditatie într-o lume care proceseaza infinit mai repede si pierde infinit mai mult.
Ce-i de gândit la „Politist…“
Conflictul interior cu care Porumboiu îl încarca pe Cristi (Dragos Bucur), personajul principal, un politist care lucreaza la un banal caz de susceptibila folosire/oferire de hasis de catre niste liceeni, e destul de nespectaculos. Spectaculos e botezul sistemului, spectaculoasa e transformarea, iesirea din intermediar. Tumultul lui Cristi e doar o premisa. Pentru a prezenta procesul de adaptare la sistem. Pervertirea.
Spectaculoasa e, de asemenea, radiografia asupra CUVÂNTULUI, a limbajelor si a zonelor gri si de multe ori rizibile în care discursivitatea poate fi dusa. Cristi e un tânar inteligent, ancorat total în realitate, care asteapta ca lumea sa comunice normal, denotativ, logic si sa fie purtata de o morala a bunului-simt. Scena în care trebuie sa suporte o melodie cu versuri ienachitzesti a Mirabelei Dauer si apoi sa filtreze analiza literara boanta a Ancai, sotia profesoara de liceu, e la fel de sugestiva ca si cea finala. Cristi are dificultatea legitima de a întelege a omului cu o logica si un simt al ridicolului la parametri normali în fata unor discursuri si argumente dinamitate de limitele celui care le expune. El e în largul lui cu oamenii care le zic normal, cum e procurorul. Astfel se explica evitarea continua a comandantului (Vlad Ivanov), acesta vorbeste o limba diferita, o limba care-l „ia prea repede“, care-l face sa se intimideze. Scena finala în care comandantul încerca sa moseasca adevarul e într-adevar antologica. (Porumboiu intuieste perfect profilul comandantului apasat de propria conditie. Un complexat care contracareaza cu rudimente de discurs înalt, care face maieutica la nivel de definitii de Dex, pâna la momentul în care acestea nu-i mai servesc si rabufneste.)
Comandantul, o bruta cu convingeri autoritariste clare („Politist vine de la grecescul polis, adica cei care conduc orasul“, „Nu exista stat care sa nu se sprijine pe politie pentru exercitarea puterii“ – citate aproximative), ar fi putut foarte bine sa-i ordone pur si simplu lui Cristi sa realizeze flagrantul, el însa e un apostol al sistemului si orice convertire se face prin discurs. El ofera chintesenta alienarii discursului, imaginea clara a pervertirii cuvântului si chemarea la per-vertire a individului.
Aici e, dupa mine, chestia misto a filmului. În discutia despre cât de fucked up devin cuvântul si lumea. O lume în care politist devine din ce în ce mai adj. pentru ca noi (si discursul nostru) devenim din ce în ce mai pervertiti. Evident ca si analiza literara si gramatica si, mai presus de ele, legea îsi au legitimitatea (sic!) lor, evident ca Cristi e în vadita incompatibilitate cu ele din cauza ca nimeni nu-i explica ratiunea lor natural, uman, pe limba lui. O crasa inadaptare de limbaj si de nivel ontologic a unei fiinte (înca) umane. Cristi n-a învatat deocamdata lectia depersonalizarii, a functionarii cinice ca rotita sastisita de sistem sastisit. Dar învata. Flagrantul este prima lectie din reeducare. E primul pas spre alfabetizare. „Politist, adj.“ e o lupa perfecta asupra momentului de depasire a starii de intermediar (Porumboiu si-a numit initial filmul „Intermediar“), de trecere de la politist-substantiv la politist-adjectiv.