Despre o polemica din dreapta
articol aparut in Cultura, nr. 232 din 2009-07-16» cultura politică »
Autor: Bogdan Duca
În ultima vreme am fost prins într-o polemica „de familie“. Familia de idei a Dreptei, desigur, o familie atât de unita, încât nu este nici o mirare faptul ca toti escrocii din politica româneasca (în frunte cu actualul chirias de la Cotroceni) se pot declara ca fiind de dreapta. Pentru ca aceasta polemica a capatat consistenta de idei si are ca miza însusi miezul Dreptei românesti, cred ca este bine sa o reproduc aici.
O discutie cu domnul Patapievici
Totul a început cu relatarea unei experiente triste: cea a întâlnirii mele polemice, la Roma, cu actualul presedinte al Institutului Cultural Român, domnul Horia-Roman Patapievici. O întâlnire despre care am postat pentru blogul meu (romanianneocon.wordpress.com) un text mai putin vituperant decât as fi simtit nevoia sa scriu. Am renuntat totusi sa public acest text pe blog în contextul în care tavalugul vietii de zi cu zi mi-a oferit prilejul unor experiente inedite.
Dar cum pe anumite site-uri si bloguri numele meu a aparut asociat cu cel al domnului Horia Patapievici (eu fiind considerat un discipol servil al acestuia), am considerat în cele din urma ca textul meu poate clarifica odata pentru totdeauna natura relatiilor mele cu domnul Patapievici. Asa ca am postat textul respectiv pe blog. Îl reproduc si aici, pentru a va scuti de cautari pe Google:
„Am avut nesperata ocaziune de a vorbi, la Roma, cu Horia-Roman Patapievici despre ICR, despre Dreapta, ca si despre propria lectura a domniei sale asupra textelor mele. I-am spus „fata catre fata“ punctul meu de vedere despre o Românie conservatoare în care cetatenii sa se bucure de libertate si sa învete responsabilitatea. Ne-am ciondanit, ne-am despartit cavalereste si probabil ca nu se va naste o mare prietenie, dar cel putin din punctul meu de vedere ne-am lamurit.
Sincer sa fiu nu mizam pe o discutie serioasa cu domnul Patapievici. Mi se parea un tip rece, oficial si oficios, care permite unui grup foarte restrâns sa îi descopere umanitatea. De aceea în prima zi la Roma ne-am rezumat la strângeri de mâna protocolare si formule de salut. Nu stiam câte cunoaste despre mine (am aflat ca multe si proaste) si nici nu doream sa para ca îl provoc... la duel.
A doua zi am fost complet descurajat. Un prieten, total oripilat de niste exponate ale ICR la Roma, a îndraznit sa îi spuna pe cel mai diplomatic ton cu putinta (si, credeti-ma, e diplomat!) lui Patapievici ca el nu se considera reprezentat cultural de duduile decapitate din tabla ruginita din fata Accademiei di Romania. Replica (total nevertebrata) a primit-o de la ambasadorul nostru la Vatican, domnul Lazurca, ce s-a simtit dator sa-i atraga atentia prietenului meu cum ca îl jigneste pe domnul Patapievici. Iar domnul Patapievici a zâmbit superior….
Abia a treia zi dialogul a avut loc. Eu eram nedormit, dupa o veghe de o noapte la zidurile Vaticanului, urma sa îmi sustin conferinta, iar domnul Patapievici prezida sesiunea. Nesomnul îmi dezleaga limba mai bine decât vinul (de fapt, vinul ma adoarme), asa ca am discutat cu domnul Patapievici înainte de conferinta, dupa si apoi la masa.
În timpul mesei am vorbit despre….CNCD si, dupa ce ne-am povestit aventurile pe acolo, domnul Patapievici ma ia direct:
„Stii, mi-a trimis Volo Tismaneanu niste texte ale tale, dar am refuzat sa te citesc pentru ca stiu ca esti omul lui Buzura si îi tii partea“
Oups! Deci nu numai ca eram pe o lista a domnului Patapievici, dar eram si etichetat. Mai grav: ca „omul lui Buzura“. Am încercat sa îi explic ca punctul meu de vedere cu privire la ICR nu se va schimba nici daca Duca va deveni presedinte al acestei institutii. Aceasta institutie trebuie sa dispara ca si orice alta institutie care îmi cheltuie banii fara sa ma întrebe daca vreau asta sau nu.
Ca nu l-am înjurat pe Augustin Buzura când era presedintele ICR? Iertaciune, dar am o vârsta si nu m-am apucat de dat cu parerea ca „spectator angajat“ decât dupa 2005. Ca scriu la revista lui Buzura? Îmi pare rau, dar scriu CE VREAU EU si nu am fost NICIODATA cenzurat. Mai mult chiar, revista „Cultura“, cu toate relele si bunele ei, este înca o revista privata si daca primesc bani (vai! foarte putini si foarte rar!) aceia nu sunt bani de la buget. Asa ca am constiinta pe deplin împacata.
Apoi i-am explicat domnului Patapievici ca urlu în textele mele împotriva domniei sale pentru ca îmi pasa. El e omul care a contribuit la aducerea mea cu picioarele pe pamânt. De la el asteptam multe si mai astept înca. Dar de ce nu scriu texte la fel de muscatoare la adresa lui Ion Iliescu? Pai ce treaba am eu cu Ion Iliescu?
Ion Iliescu ma mai poate surprinde doar… placut. Si, cavalereste, voi puncta aceasta. În rest, socialismul sau desuet, un soi de euro-leninism, ma lasa rece. De ce sa îmi ucid neuroni cu domnia sa când îmi sunt ucisi sarmanii de ceea ce cred eu a fi erorile prietenilor si fratilor mei de idei? Atunci când urlu chiar ma doare…
Depasind momentul patetic cu ajutorul domnului Andrei Cornea (ce om! un autentic paltinisean!), am vorbit despre criza economica si holocaust si apoi ne-am despartit… Probabil definitiv.“
Reactii si comentarii
Publicarea acestui text nu s-a lasat fara urmari. Pe forumul articolului a intervenit domnul Mihail Neamtu, teolog si gânditor conservator fata de care nutresc o sincera amicitie si un sincer respect. Domnia sa mi-a reprosat, oarecum justificat, din moment ce textul meu era neclar, cum ca relatând discutia mea cu domnul Patapievici am încalcat distinctia dintre sfera publica si cea privata. Apoi, domnul Neamtu nu a putut sa îsi ascunda mirarea asupra faptul ca am participat la Roma la un eveniment organizat si de ICR, desi sunt împotriva acestei institutii. Mai mult, postarea mea de pe blog (pe care ati citit-o mai sus) ar fi fost, da domnul Neamtu de înteles, un act lipsit de demnitate.
Domnul Neamtu si-a încheiat mesajul cu un îndemn de a scrie serios, dedicându-ma cercetarii academice, pentru a nu risca sa fiu asociat cu o reputata si de altfel foarte simpatica polemista americanca (pe care, îmi recunosc pacatul, o citesc cu foarte multa placere), Ann Coulter.
Desigur ca am tinut sa îi raspund domnului Mihail Neamtu:
„Draga domnule Mihail Neamtu. Este foarte greu sa definim spatiul public si cel privat atunci când suntem la o masa cu cel putin 20 de persoane care converseaza…
Iar când un functionar public al statului, precum domnul Patapievici, emite o judecata de valoare in fata a 20 de persoane, acea judecata nu este doar una publica, dar ea merita mediatizata. În fond, pe blogurile noastre noi nu facem (unii gratuit, altii platiti) nimic altceva decât jurnalism de opinie.
Discutia dintre mine si domnul Patapievici nu s-a purtat în confesional si va asigur de faptul ca eventualele secrete de confesional pe care întâmplarea ar face sa le aflu despre domnul Patapievici ramân, pur si simplu, secrete.
Textul acesta este menit sa clarifice public relatia mea cu domnul Patapievici. Deja sunt urmarit de o acuza ce nu cred ca îi convine domnului Patapievici, asa cum nu îmi convine nici mie: acuza conform careia eu as fi într-o servila complicitate cu acesta. Textul de fata lamureste natura reala a relatiilor mele cu domnul Patapievici spre binele amândurora. Caci asa cum mie nu îmi place sa fiu asociat cu domnul Patapievici, probabil ca nici domnului Patapievici nu îi convine sa fie asociat cu mine…
Cât despre prezenta mea la colocviul respectiv: el a fost organizat de catre Universitatea La Sapienza din Roma, Accademia di Romania (o institutie cu o paternitate complicata) si Institutul Cultural Român. Nu am fost platit de catre Institutul Cultural Român pentru a sustine aceasta conferinta (acoperindu-se de catre ICR doar cheltuielile de transport si subzistenta pentru cele doua zile ale colocviului). Deci participarea mea a stat sub semnul VOLUNTARIATULUI pentru promovarea filosofiei lui Constantin Noica în spatiul cultural european si pentru o imagine cât de cât mai buna a românilor în Europa.
Cât despre dimensiunea academica a activiatii mele, va asigur ca aceasta exista si este, sper eu, una consistenta. Daca doriti, va pot pune la dispozitie un calendar al activitatilor mele «academice» precum si o serie de referate de la aceste manifestari. La fel, va pot tine la curent (si cred ca mi-ati fi de un real ajutor) cu evolutia cercetarii mele doctorale.
Dar, va rog, nu îmi cereti sa postez pe blog cugetarile si cercetarile mele despre Nicolaus Cusanus, Noica, Sfânta Traditie, memorie si identitate, marxism. Ar fi ca si cum dumneavoastra v-ati publica teza de doctorat în paginile cotidianului «Evenimentul Zilei»…
Sunt întrebat de ce am participat la o conferinta a ICR, desi cred ca aceasta institutie trebuie sa dispara. De ce nu?
În definitiv, acolo sunt banii mei si ai parintilor mei, bani luati abuziv de catre Statul român: e dreptul meu ca cetatean român contribuabil (firma mea, înca mititica, umfla cu cel putin 1000 de lei pe luna buzunarele Statului) sa beneficiez de banii mei.
Asa ca, îmi pare rau, nu am calatorit la Roma pe banii ICR, nu am mâncat la Roma pe banii ICR, ci pe banii mei si ai parintilor mei. Si, desi eu sunt contribuabil, platitor de bir si mai deloc beneficiar al binefacerilor bugetare (nici macar de banii pentru asigurarile de sanatate nu beneficiez), am locuit în conditii mizere la Roma, în timp ce un functionar platit din banii MEI, si implicit aflat în serviciul MEU, ma refer la domnul Patapievici, desigur, a locuit la hotel de trei stele.
Daca tot ne consideram oameni de dreapta, conservatori si libertarieni, sa mergem pâna la capat cu consecintele propriilor noastre optiuni, nu?“