Sari la conținut

Dincolo de bine si de rau

articol aparut in Cultura, nr. 45 din 2006-10-26
» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
Nicolae Breban este un romancier usor de identificat stilistic, dar greu de rezumat, in torentiala lui curgere epic-eseistica. In viziunea sa, romanul major conciliaza soliditatea prozei clasice cu fluxurile interioare si febrele ideatice ale celei moderne. Miza autorului este aceea de a developa si a urmari la nesfarsit niste idei-forta, devenite obsesii tutelare si legand diferitele volume intr-o structura creativa/ interpretativa unica. Daca in extensie orizontala romanul tinde spre trilogie sau tetralogie, in cuprinsul unei piese din marele ansamblu epicul refuza sa intre intr-o albie ingusta, debordand pe deasupra categoriilor traditionale si luand forma unei uimitoare iregularitati creatoare. Pe cat de tari si stabile sunt temele si motivele urmarite de romancier, pe atat de moale, pastoasa, hibrida si indistincta este materia sa narativa, cu aluviuni eseistice si lirice, cu lungi monologuri si dialoguri, cu insertii uzuale ale vocii si filozofiei autorului.

Romanul realist obiectiv se intemeiaza pe o estetica a mimesis-ului: isi propune o imitare, o reconfigurare a lumii reale, printr-un univers artistic de o superioara coerenta, cu cauzalitate stransa si eroi capabili sa concureze starea civila. Personajele sunt autonome in raport cu creatorul lor, care le ingaduie miscarea pe orbita proprie, urmarind insa – o data cu aceasta evolutie individuala sau colectiva – conturarea valorilor morale, psihologice, religioase, sociale, economice, ideologice ale societatii in care eroii „traiesc“. Acesta e romanul realist: o lume bine construita si atent studiata pe toate fatetele ei. Formula epica a lui Nicolae Breban este una radical diferita. Autorul nu se arata interesat de verosimilitate, de coeziune si coerenta, de varietatea tipologica si logica scenelor si episoadelor romanesti. Complexul socio-politic si economic, lumea romaneasca in intregul ei prezinta o mai mica importanta decat unicitatea unui personaj sau stranietatea unui cuplu; iar relatiile obisnuite dintre oameni (iubire, amicitie, indiferenta, adversitate, ura) ajung sa ne para fade prin comparatie cu raporturile de o neobisnuita intensitate ale eroilor lui Breban.

Scriitorul schimba astfel perspectiva. In loc de o descriptie atenta a realitatii exterioare, el procedeaza la explorarea minutioasa a interioritatii unui personaj, a eului sau launtric, recuperat si infatisat de sub rutina gesticulatiei cotidiene si a sentimentelor asa-zis cetatenesti. Eroii lui Breban sunt orice altceva decat niste buni, cuminti cetateni, respectand contractul social. Fascinat de Nietzsche, romancierul creeaza caractere puternice, supraoameni impunandu-si vointa asupra semenilor si a lor insisi, semizei curband nemilos coloane vertebrale si siluind constiinte, personaje masculine, dar si feminine, obligand la iubire supusa si supunere bucuroasa. Raportul de forta este axa tuturor romanelor lui Nicolae Breban, care fac din psihologia individului si a cuplului un teritoriu salbatic, dincolo de bine si de rau, fascinant de strabatut si cartografiat.

„ingerul de gips“, roman de un realism mai inchegat decat celelalte opere ale prozatorului, urmareste cu o aceeasi fervoare investigatoare interiorul unui personaj puternic, pe deplin realizat social: doctorul Minda. Conferentiar la patruzeci de ani, cu o cariera deja conturata si cu perspectiva apropiata a unei casatorii ce-l va integra si mai mult in cercul select al „lumii bune“, Minda este o personalitate admirata si invidiata, un om care s-a construit cu tenacitate si inflexibilitate la bucuriile marunte ale vietii, acelea care l-ar fi putut abate de la drumul sau. In acolada realismului traditional, balzacian, un asemenea erou ar fi fost infrant de mediul potrivnic sau ar fi repurtat o stralucita victorie asupra acestuia, intr-un final fericit (pentru el) al cartii. In ecuatia „abisala“, cu multe si grele necunoscute, a prozei lui Nicolae Breban, personajul suporta o mutatie interioara, o lenta, dar decisiva naruire, cu craparea gipsului onorabilitatii sociale si scufundarea in apele tulburi ale pasiunii pentru o femeiusca triviala. Cu o voluptate a injosirii caracteristica si unora dintre personajele dostoievskiene, seriosul, gravul, unanim respectatul Minda coboara si se coboara la nivelul Miei Fabian, lasandu-se improscat si, finalmente, modelat de „sanatoasa“ ei vulgaritate.

O cauza a acestei inexplicabile involutii exista totusi; dar ea trebuie cautata nu la nivelul intrigii romanului, ci in adancul – pana la un punct – bine pazit al lui Minda. Infatisarea lui grava, poza ceremonioasa, morga de om realizat acopera, de fapt, un fond sufletesc adolescentin, o imaturitate de puber, cu toate crisparile si stangaciile varstei. Armura profesionala mascheaza si protejeaza o sensibilitate vulnerabila, care va iesi la suprafata, incet-incet, in si prin relatia cu Mia Fabian. Romancierul pune sub lupa aceste convulsii interioare ale eroului, prins intre doua tendinte contrare: atractia fizica pentru femeia de conditie joasa si frica propriu-zisa de ea. Intreaga scena in care Minda isi intarzie vizita decisiva, asa-numitul rendez-vous, zabovind pe la mese de carciuma si cofetarie socialista, este de o extraordinara forta caracterizanta. Il vedem pe protagonist filmat cu incetinitorul, radiografiat, decupat in bucati de ganduri, proiectii erotice si spaime puberale, cu creierul infierbantat de alcool si inima batand sacadat. Forta protagonistului lasa loc slabiciunii lui omenesti, luminata de curiozitatea deloc simpatetica a romancierului. Iar frazele acestuia se lungesc, serpuiesc si isi repeta unitatile sintactice parca anume pentru a infasura si desfasura mai bine obsesia irezolvabila a lui Minda, doctorul care isi vindeca pacientii, dar nu se poate vindeca pe sine...

„Pentru a exprima afundul, abisalitatea sufletului uman e nevoie de acest instrument, fraza redundanta, lunga, fraza germana, cu verbul pus la sfarsit. Fraza pe care o foloseste si Proust, spre stupefactia stilistilor francezi, o folosesc si Joyce, si Faulkner. E fraza care-ti permite, ca instrument, sa aduci la suprafata zone obscure“, arata scriitorul intr-un fragment (el insusi redundant) din volumul de eseuri „Riscul in cultura“. Stilul usor de recunoscut al autorului se muleaza perfect pe osatura tare a romanelor sale, in care fiecare erou vrednic de acest nume reprezinta un univers adanc, mai mult tulbure decat limpede, si mai degraba brut decat „finisat“: de proza moderna amoralista, iar nu cuminte-traditionalista.