Efectul de turnesol
articol aparut in Cultura, nr. 219 din 2009-04-16» cultura spectacolului » adevărul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Un spectacol ca „Ivona, principesa Burgundiei“, de Witold Gombrowicz, de la Teatrul „Tamási Áron“ din Sfântu Gheorghe, în regia lui Bocsárdi László, care a obtinut cinci nominalizari UNITER (Cel mai bun spectacol, Cel mai bun regizor, Cel mai bun actor în rol principal, Mátray László, Cel mai bun actor în rol secundar, Pálffy Tibor si Cea mai buna scenografie, Bartha József), merita luat în considerare. (Nu ca juriile UNITER n-ar face aproape an de an gafe epocale sau n-ar urca pe podium si productii submediocre, cum s-a întâmplat de atâtea ori în vremurile recente!)
Semnatura lui Bocsárdi László confera spectacolului o constructie serioasa, cu linii sobre, esafodata în jurul unui centru semantic, fara gratuitati stilistice, cu un comic de bun gust, în doze fine si bine ponderate. Obiectul privirii grotesti îl face eticheta de la Curte, bariera solida care interzice patrunderea oricarui firicel de aer liber în societatea bine reglata. Aici opulenta nu aduce nimic nou iar placerile – bine plasate în coduri -, sunt la îndemâna tuturor. Un hedonism consolidat în establishment, eleganta si huzurul garanteaza tineretului (al carui reprezentant e Printul Filip) doar apatia. Lucrul e evident din prima scena, când tot soiul de frumuseti trec sau danseaza languros prin fata celor trei nobili adormiti cu ziarul pe ochi fara sa obtina vreo reactie.
Într-o asemenea ambianta, din spatele unui paravan care ascunde groapa cu noroi, apare Ivona, fiinta debila si neplacuta. Actrita de regula frumoasa pe scena, cu noblete si prestanta în rolurile shakespeareane, Kicsid Gizella reuseste acum sa devina respingatoare. Otova, fara nimic fragil, nici feminin, costumul conceput de Dobre Kothay Judit o face înca mai hidoasa. Când baietii vin sa chinuiasca handicapata, ea, cu extraordinara forta de expresie a actritei, întepeneste ca o insecta îngrozita, miscându-si numai degetele. Când viitorul sot încearca sa o recupereze de la Print, se trage frenetic de sânii labartati caricatural. Când la curte se da o petrecere în cinstea logodnei sale, înainteaza poticnit pe tocuri. În partea a doua, costumul barbatesc o face perfect asexuata. Remarcabila, deci, transformarea actritei de la rolurile de femeie atragatoare si nobila (Desdemona din „Othello“, de exemplu) la pocitania cu efect de turnesol pentru constiintele celor cu care vine în contact.
„Crezi ca Isus Cristos a murit pe cruce pentru tine?“ „Desigur“, raspunde Ivona. Desi toleranta indusa de educatie e exemplara, curtea nu-si poate reprima iritarea naturala în fata diferentei acestui personaj care o scoate din minti. Revolta Printului împotriva etichetei, a luxului, opulentei si hedonismului omniprezente, a existentei strict codificate, a sexului facil cu oricine i-ar trece prin cap ia forma interesului pentru Ivona. Adica pentru creatura slaba, debila, de respingatoare neputinta, pregatita pentru replica „Desigur“. Mecanism care declanseaza cautarea printului dincolo de fatadele si obisnuintele vietii, Ivona da startul privirii înspre sine, punându-i în fata oglinda ei ciopârtita. În fascinanta constructie plina de vitalitate si verosimil a lui Mátray László (nominalizat pentru Cel mai bun actor în rol principal), Printul e adolescentul la vârsta cautarilor, când totul e permis, dar nimic nu multumeste. Abisal, nesatul de experiente, generos si nobil, se lasa macinat de tentatia esentelor. Natura buna nu îi permite sa treaca pe lânga fiinta informa fara sa-i întinda o mâna. Când ea pare atasata, nobletea îl obliga sa o pastreze. Cu impulsuri nobile rasturnate în proiectii criminale, cu atractii smulse din ordinea firii si apoi revenite la normalitate, Printul parcurge ezitant o firimitura din drumul cunoasterii. Iar normalitatea redescoperita va fi o femeie frumoasa, generoasa si întelegatoare, Pal-Ferenczi Gyongyi, cu o aparitie fenomenala, de tinuta Gretei Garbo, si o prezenta scenica deosebita.
Desi Ivona, ca personaj principal care da titlul piesei, nu spune decât patru replici în tot spectacolul, devine centrul în raport cu care se structureaza toti ceilalti. Aratarea se uita înauntrul fiecaruia, revelându-i hibele, gunoiul existentei bine ascuns sub pres si camuflat în taceri criptice. Ochii ei inexpresivi, machiati cu rosu, cu privire urâta si fixa iscodesc de pe ecranul video. În fata diferentelor acestui specimen care iese din tiparele obisnuitului, parasutat la curte de simpla toana a Printului, fiecare personaj îsi devoaleaza petele, de la cele mai nesemnificative, productia de versuri stupid sentimentale cu rima în calin, malin, arin, care nu cadreaza cu rolul si maturitatea revendicate de pozitia de regina, pâna la crima de tinerete a regelui, înfaptuita cu ajutorul bunului sau prieten de atunci, azi sambelanul Curtii, dupa violarea unei lenjerese.
Totul se învârte în cercuri strâmte, eterna sarabanda a rolurilor sociale sufocante îl obliga pe individ sa le joace. Istoria se repeta. Satul sa-si probeze neputinta si lipsa de apetit pentru specimenul cu care s-a logodit, apasat de disconfortul de a-si vizualiza propriile limite, Printul Filip decide împreuna cu prietenul sau Chiril (Vata Lorand)
sa-si omoare logodnica. Regizorul gradeaza milimetric caricatura (fiecare îl spioneaza pe celalalt pregatind aceeasi crima, fara a-si da seama de intentii, în scena cu pricina) din etalarea planurilor ascunse ale întregii familii regale, hotarâte sa extermine apendicele nedorit. De la traditionalul omor feminin, prin otravire, pus la cale de regina (Gajzago Zsuzsa) la cel frust, prin cutit, visat de Print, nici o forma de asasinat nu se uita. Crima subtila si perversa, cu mâinile curate, va fi opera sambelanului care, sub ochii tuturor, o provoaca sa se omoare singurica, din neîndemânare, la o cina cu peste.
Pentru partitura aceasta Pálffy Tibor e nominalizat la Cel mai bun actor în rol secundar. Apogeu al diplomatiei si etichetei de la Curte, recte climax al ipocriziei si îndepartarii de natural, Sambelanul îsi ocupa pozitia ca sa descopere solutii elegante pentru cele mai infecte situatii. E suveranul stiintei comportamentale în lumea în care supusii dezvolta voluptatea slugarniciei (ca în scena aghiotantilor regelui care tremura de frica si când primesc acceptul stapânului pentru felurile de la dineu sau pentru toaleta ambasadorului, si când încaseaza refuzul în privinta gratierii unui om). Aici, unde fiecare îl supravegheaza pe fiecare si toti poarta costume de azi, secventele video par cerute de text. Evident, cel ce filmeaza, guvernatorul imaginii va fi Sambelanul. Dupa cum se vede la aparitia perechii regale, cei de la Curte sunt papusi fara viata, care îsi joaca doar rolurile corect. În fata camerei, fetele se misca sexi, regele miluieste un cersetor... Pálffy Tibor construieste exceptional, în tuse delicate o aratare insidioasa, care apare peste tot si stie tot. Expresivitatea sa corporala e desavârsita, sugerând din umbre homosexualitatea latenta a personajului, ca si diplomatia educata pâna în straturile adânci. În caricatura cu contururi fine, actorul îsi jongleaza captivant vocea în tonurile joase ale discretiei sau complotului.
M-as hazarda sa spun ca de mai multi ani, Bocsárdi László furnizeaza cele mai consistente, rotunde si coerente spectacole de pe scena româneasca. S-ar zice ca e singurul regizor care nu se lasa sedus nici de joculete sensibile, dar fara miza, nici de parada de stil si etalarea de efecte, nici de frânturile mititele si putin semnificative din oglinjoara sociala a vremii. Parând ultimul mohican fidel sensului, dispus sa-si muleze arhitectura expresiei în jurul unui centru de forta semantica, spectacolele sale au totdeauna greutate si constructie matematica. „Ivona, principesa Burgundiei“ o dovedeste.