„Evgheni Oneghin“ sub magia lui Seiji Ozawa
articol aparut in Cultura, nr. 219 din 2009-04-16» cultura sunetelor »
Autor: COSTIN POPA
Tânguirile corzilor din masurile introductive ale operei ceaikovskiene, de o rara calitate si expresivitate de sunet au anuntat o seara de exceptie. Seiji Ozawa la pupitru, probabil cea mai buna garnitura a Orchestrei Operei de Stat din Viena în fosa, o formula unica! Individualitati pregnante, echilibru incredibil între partide, sonoritati de vis într-o stupefianta omogenitate. Claritate si coerenta, tonuri de catifea si tensiune paroxistica, poetica rafinata si turbulenta interioara, estompata lumina a esentelor extrase din strafundurile sufletului. Ozawa picteaza inspirator. Seduce. Pare ca este posedat de muzica rusa, de imensa ei spiritualitate, dar nu este asa. Mi-l amintesc la Bucuresti în Richard Strauss. Aceleasi desene vrajite care însufletesc instrumentisti, solisti, cor, auditoriu. Aceleasi talmaciri adâncite, strabatute de spirit profund. Geniu. Sonuri de neuitat. Dansurile, valsarea, mazurca, poloneza, au savoarea tempilor ostoiti, subsumati atmosferei întregului. O atmosfera linistita sub care se simte framântarea. Muzica nemarginirilor, a rascolirilor de cuget. Exista în viziunea lui Ozawa subtilitatile întregii filosofii de viata ceaikovskiano-puskiniene, încifrate în muzica, în text. Naratiunea are continuitate, rafinamentul lecturii razbate prin tot si prin detalii.
În plan tehnic, daca vreti, mâna lui Ozawa îsi arata extraordinarul echilibru. Marturisesc ca este pentru prima oara când ascult Orchestra Operei din Viena fara ca solistii sa fie acoperiti, stiuta fiind intransigenta instrumentistilor în a-si expune puterile. Pasta sonora s-a plamadit cu cea a vocilor într-o asamblare ideala.
Conflict cu regia
Magul japonez a avut de luptat cu regizorul Falk Richter, dar l-a biruit. Muzica lui Ceaikovski a fost cea cuceritoare desi a întâmpinat reale piedici spre a merge la inimi. Oare cum a putut regizorul sa rastoarne climaxul dansului idilic al taranilor din primul act si sa aduca în scena muncitori caratori de lazi de scule, stahanovisti îmbracati în uniforme albastre, cu sepci, centuri, bocanci. M-am simtit în plin „elan proletar“, cu „garzi patriotice“ de trista amintire. Coregrafia nebuneasca (Joanna Dudley) a fost ca o refulare. Încercând o atmosfera sumbra la balul din ultimul act, intentionat prevestitoare a finalului, invitatii au parut mai mult niste ciocli cu fete triste, cu miscari încete si costume (Martin Kraemer) terne. Câta nepotrivire cu celebrele ritmuri dansante din orchestra! Am trait împreuna cu întreaga sala un moment de deruta. Dupa ultimele acorduri ale polonezei, nimeni nu stia ce sa faca. Daca se aplauda minunata prestatie a orchestrei sub bagheta lui Ozawa, elogiile s-ar fi rasfrânt si asupra mizanscenei care dezamagise. Ar fi validat atmosfera de parastas, nepotrivita momentului. Unii n-au putut rezista „grevei“ demonstrative. Câteva palme, câteva strigate de bravo. Iata cum a reusit un regizor derapant sa manipuleze, acesta este cuvântul, un public de înalta calitate, deschis spre arta si frumos!
Nu a fost însa singura stângacie, as numi-o puerila, a lui Richter. Dorind o simbolistica mai puternica, stiind-o pe romantica Tatiana înconjurata de o lume de gheata, departata de propriile-i aspiratii, în marea scena a scrisorii a plasat-o pe eroina nici mai mult, nici mai putin decât într-un soi de... iglù. Si masa de petrecere din scena balului Larinei era tot de gheata. Gaselnite inutile... Decorurile, Katrin Hoffmann.
Si totusi, autorul mizanscenei nu a ratat tot. Ninge mai tot timpul în acest „Oneghin“ si nu e rau. Ninge peste inimi împietrite, peste suflete tulburate, peste iubire si remuscari, ninge apasator si obsedant. Plimbarile lui Oneghin cu Tatiana sub fulgii de nea sunt superbe. Cupluri ale însingurarii par imobile si împietrite sub ninsoare. Mi s-a parut concordant cu spiritualitatea care emana din fosa. Prea putin, însa.
Interpretare desavârsita
Dar marele merit al lui Falk Richter este ca a lucrat extraordinar cu interpretii. A creat tipuri de personaje perfect încadrate tramei. Impresioneaza sensibilitatea, visarile si framântarile Tatianei, poetica lui Lenski, detasarea si rigiditatea învinsului Oneghin, prevestirile doicai Filipievna. N-ar fi putut sa le desavârseasca fara contributia unor excelenti cântareti-actori, baritonul Simon Keenlyside (glas frumos timbrat si omogen, impecabila tinuta scenica, personaj modern în atitudini), soprana Tamar Iveri (traire intensa sub imperiul pasiunii fulgeratoare, voce lirico-spinto cu variate nuantari în cânt), tenorul Ramón Vargas (putin distant si exterior la început, dar superb în aria „Kuda, kuda“, cu un filaj maiestrit în final). Foarte buna mezzosoprana Margareta Hintermeier (Filipievna), bun basul Ain Anger (Printul Gremin), pasabila mezzosoprana Nadia Krasteva (Olga). În rolul de compozitie al francezului Triquet a fost distribuit tenorul Alexander Kaimbacher iar în cel al Larinei, mezzosoprana Aura Twarowska.
Asadar, un „Evgheni Oneghin“ ireprosabil muzical si ca joc scenic. Cu Seiji Ozawa si orchestrantii sai de neuitat! O proaspata premiera pe Ring care a ramas însa datoare în privinta mizanscenei.
Citesc un interviu foarte recent pe care Ioan Holender l-a acordat unui post de radio american. Afirma directorul Operei de Stat din Viena ca, daca ar începe o noua viata, si-ar dori sa conduca o institutie de concerte, sa faca numai muzica, fara sa aiba de-a face cu regizorii. Quo vadis, opera?