Mutatia valorilor est-etice (II)
articol aparut in Cultura, nr. 219 din 2009-04-16» cultura literară »
Autor: NICOLETA SALCUDEANU
Despre „Istoria critic&a259; a literaturii române“ de Nicolae Manolescu
Cum era de asteptat, criteriul politic este administrat cu doua ocale. Gherea este tratat cu obtuzitate, pâna si E. Lovinescu este „urecheat“ pentru presupusele sale deviationisme si „genuflexiuni“ marxiste, desi se stie ca „ideologia“ sa nu putea fi nici mai mult, dar nici mai putin decât rodul educatiei si formatiei sale franceze liberalism+istoricism+sociologia franceza de pe la 1900.În contrapartida, mult mai blajin se arata Nicolae Manolescu cu manifestarile ideilor de extrema dreapta în cultura româna. Se poate verifica, de la caz la caz, comparându-se intensitatea implicarii ideologice prin ton si flama. Prin mentionare au ba, dupa împrejurari si nevoi. În privinta lui Eminescu-gazetarul, pornindu-se de la ideea talentului sau incontestabil, si de la faptul ca nu i se pot imputa atitudini politice care apartineau spiritului vremii, în loc sa se urmareasca disjungerea cât mai curata a valorii literare a gazetariei de emacierea ei politica, se cade abrupt într-o inabila si nenecesara tentativa de justificare a xenofobiei poetului. Asa se face ca, daca e amendata eticheta de protolegionarism plasata de Negoitescu asupra prozei politice eminesciene („e, desigur, o exagerare care ignora standardele epocii“), nimic nu-l împiedica pe autorul istoriei de fata sa foloseasca, în cazul lui Gherea, tocmai metoda incriminata, cum vom vedea mai încolo. Fapt e ca, potrivit standardelor epocii, în opinia lui Nicolae Manolescu, „xenofobia nu avea temei rasist“. O afirmatie de-o enormitate ce-l obliga tocmai pe cel ce a lansat-o s-o amendeze harnic si sofistic, pret de câteva pagini, în loc s-o anuleze pur si simplu. La mica distanta, contrazicerea se-ntoarce degraba pe fereastra, astfel publicistica din perioada ultimilor trei ani de luciditate nu ne permite „sa reducem xenofobia poetului la pricini economice ori strict politice. E din ce în ce mai limpede ca ideologia eminesciana devine una rasista“. În ce-l priveste pe Gherea (totusi primul critic literar în adevaratul înteles al cuvântului din literatura româna), dorinta în mod curios vandalizanta, deloc ascunsa, e nici mai mult, nici mai putin decât aceea de a se „pune capat prestigiului critic“ al acestuia, deplorându-se „bunavointa inexplicabila“ a criticilor epocii sale, dar si a celor ce le urmeaza ca Z. Ornea, M. Ralea, I. Negoitescu etc: „Binevoitoare sunt si articolele lui I. Negoitescu din «Istoria» lui, respectiv al lui Leon Volovici din «Dictionarul general» de la Academie, lucru de-a dreptul curios, daca ne gândim ca au fost scrise dupa 1989. Acela care a încercat fara succes sa puna capat prestigiului critic al lui Gherea a fost Calinescu în «Istoria» sa…“ Neavând înca normative clare pentru cum se cuvine sa scrii dupa '89, totusi, ca ton si intentionalitate bruta, daca n-ar fi si comicul rezultat din imputarea retroactiva a orientarii politice, din perspectiva actuala si personala, unei figuri a trecutului cultural (Gherea n-ar fi „pe linie“, întineaza idealurile capitalismului postdecembrist. Cum ramâne totusi cu exagerarea si ignorarea „standardelor epocii“, admise în cazul lui Eminescu?), totul suna lugubru, vitnerian. Reaua vointa parea apanajul realist-socialistilor, si nu decurgea dintr-o înrâurire culturala, în timp ce bunavointa apropierii de orice opera literara este însasi conditia onestitatii critice. Pozitia est-etica e parasita, pentru o clipa, în folosul celei mai crase situari exclusiv etice, antiintelectuala si antiestetica în esenta. Fraza „Gherea era mai degraba în stare de prejudecati decât de judecati critice“ apasa din pacate mai degraba în cârca emitatorului (se stie acum ca Gherea, prin portanta investigatiilor sale culturale, si prin cuprinderea lecturilor, si-a depasit epoca). si, alaturi de acelasi emitator, se poate exclama cu naduf: „De cîte ori se va scrie istoria literara din acest unghi“, totusi, vulgar? Se pare ca promotorul „criticii stiintifice“, un „personaj“ cu un cu totul spectaculos parcurs biografic, din care calitatea de „berar“ e doar ceva secundar si pitoresc, este înca un mare ghinionist. Dupa folosirea sa aiurea, ca fanion al realism-socialismului, cât de prost este citit si astazi! În cazul lui Sadoveanu (cel mai realizat capitol), în schimb, functioneaza doar ocaua mica: prin omisiune (cum trecerile sub tacere ale compromisurilor cu puterea comunista sunt exceptia în „Istoria critica“, aceasta, paradoxala, e si emblematica). Daca nu se sufla o vorba despre închinarea la comunisti – un simptom de normalitate, în abord estetic, aceasta „scapare“ – se trece sub tacere arderea, totusi, de catre legionari, în piata publica, a cartilor sadoveniene, fapt ce tine nu doar de politica, ci, în covârsitoare masura, de istoria literara. Galaction, în schimb, este „harnic strângator de compromisuri politice si morale dupa 1947“, lui Camil Petrescu i se imputa „viziunea stângista“, de parca ar fi o boala rusinoasa, Streinu, Cioculescu, sunt amendati pentru „compromisurile ideologice“ din anii '60-'70, Petru Dumitriu este încarnarea a ceea ce Czeslaw Milosz numea fenomenul ketman („«tacerea în privinta propriilor convingeri» sau mascarea lor prin declaratii publice“) etc. Din cauza colaborarii cu Securitatea, Caraion se alege cu o „posteritate incerta“ (ca poet!), iar Doinas si Paleologu scapa neatinsi nici cu o floare. Un caz bizar este Marin Preda vazut de Nicolae Manolescu. Din toata exegeza consacrata lui Preda, istoricul „receptarii“ îi decupeaza mai cu deosebire pe I. Negoitescu, Gh. Grigurcu, S. Damian si pe… George Geacar. Acestia, angajati fiind, de buna seama, în realizarea unei „revizuiri serioase“, ostasesti. Fireste, asta daca vom confunda, alaturi de Nicolae Manolescu revizuirile estetice, postulate de Lovinescu, cu „revizuirile“ politice de tip realist-socialist întors, în sens barbian si-n ceas dedus. Revizuirile de tip ideologic sunt simpliste, asadar provin din registrul cel mai de jos al atitudinii critice. Între toti acestia, E. Simion se vede ca strâns într-o menghina de intoleranta, în calitate de adversar al revizuirilor postlovinesciene de tip anticomunist-postcomunist, de vitejie tardiva. Surprinse probabil de vulgata acestui revizionism aliterar, superbele pagini de analiza consacrate prozei lui Preda, din „Arca lui Noe“, (lucrare, cum si celelalte, altfel topita în „Istorie…“ în întregul ei cu exceptia, fireste, a momentelor când Nicolae Manolescu se revizuieste nemilos pe sine dupa ucazuri est-etice), dispar ca prin minune. Rezultatul e grotesc, din pacate. Asa se face ca lui Preda i se imputa faptul ca „nu sufla o vorba în articol („Obsedantul deceniu“, n.n.) despre tragediile petrecute în deceniul cu pricina, (…), cum ar fi închisorile politice, colectivizarea si industrializarea fortata, sovietizarea scolii si a culturii“. Ce ne propune ca antidot Nicolae Manolescu? Nu mai putin decât o „citire corecta“. „Valeriu Cristea era de parere ca ar trebui lasat «sa treaca pe lânga noi»“, ca o idee «absurda, neviabila si sortita pieirii», «colaborationismul» lui Preda. Ultimul cuvânt e, poate, prea tare, dar nici sa închidem pudic ochii nu e normal. Revizuirea în definitiv nu face decât sa aseze pe o temelie solida o opera impunatoare si inegala, victima în mai mica masura erodarii inerente a timpului decât propriilor limite artistice si morale“. Astfel ca, dupa '89, teleologic si miraculos, vine George Geacar si pune degetul pe rana: vocea supratextuala din „Morometii“ apartine realismului-socialist. Dar, preluând metodica manolesciana, laolalta cu cea geacariana, daca noi am întreprinde, tot asa, o „citire corecta“ si nu am „închide pudic ochii“, pe ce temei moral am putea aseza „Istoria critica“ pornind de la texte precum acesta?: „Viabilitatea realismului socialist, viabilitatea continutului literaturii noastre se impune azi ca o evidenta. Dusmanii nostri (?!) refuza însa s-o accepte, vorbesc de perimarea metodei. Dar cum se poate perima o metoda care-si propune drept principiu fundamental zugravirea vietii în dezvoltarea ei impetuoasa si pe baza cunoasterii legilor ei? Cum se poate perima o metoda care a produs poeme filozofice de adâncimea «Cântarii omului» sau romane exceptionale ca «Morometii» si «Descult»?“ (Nicolae Manolescu, în revista „Contemporanul“, nr. 34/24 aug. 1962). Cui apartine „vocea supratextuala“ din articolul „Înnoire“? Care lectura este infidela? Se pare ca dreptatea-i apartine lui Valeriu Cristea, de altfel atât de nemeritat de rau tratat în „Istorie“.
Cât despre calitatea strict istoric-literara a lucrarii se cuvin, si aici, câteva observatii legate de probitatea si acuratetea restituirii. În privinta memorialului de calatorie al lui Dinicu Golescu, bunaoara, aflam ca „o ipoteza originala propune Mircea Anghelescu în «Mistificatiuni» (sic!) (2008): ar fi vorba de un fals jurnal, care «codeaza» o scriere de educare si propaganda iesita din programul boierilor patrioti…“ Ipoteza, e drept, este cât se poate de originala, dar ea e lansata, în 1979, si nicidecum de Mircea Anghelescu, ci de catre Mircea Iorgulescu în „Firescul ca exceptie“, în fundamentalul sau studiu, desigur cunoscut autorului „Istoriei critice…“ în masura în care a si scris despre el, în termeni entuziasti, un articol, ba l-a si cuprins pe acesta în volumul despre critica al „listei lui Manolescu“. Iata ce spune Nicolae Manolescu despre Iorgulescu: „surpriza o constituie micul eseu intitulat «Din vremea lui Dinicu Golescu», unde autorul „conchide ca scopurile boierului sunt «pedagogice»“; si: „«Însemnarea» (în interpretarea lui Mircea Iorgulescu) nu mai seamana deloc cu acea opera fermecatoare prin stângacie si de o imensa naivitate cu care eram învatati; (…) Sa fi fost oare candoarea prozatorului din «Însemnare…» cu adevarat la fel de prefacuta cum a fost, cu siguranta, firea boierului calator (…)? Ar trebui sa recitesc eu însumi pe Dinicu spre a putea discuta valabilitatea tezei lui Mircea Iorgulescu: e destul a-i constata deocamdata deplina validitate critica, adica rigoarea si coerenta“ („Literatura româna postbelica“, vol. 3, pp. 356-357). În paranteza fie spus, si Alex Goldis, în articolul „Istoria a-critica a literaturii române“ (semnificativ titlul), publicat în „Cultura“, îi atribuie tot lui Mircea Anghelescu meritul noii perspective. Ne putem întreba daca Mircea Anghelescu însusi îsi atribuie inauguralitatea ipotezei sau i-o recunoaste, pe merit dupa cum s-a vazut, lui Mircea Iorgulescu. Comic, dar deloc amuzant, e ca la noi ipotezele originale se reinventeaza întruna din neant, iar adevarul istoric functioneaza cam ca la Radio Erevan. Curat mistifictiuni! E de presupus ca, între timp, Nicolae Manolescu l-a recitit pe Dinicu Golescu si a consimtit, cu candoare, precum se vede în „Istorie“, la „valabilitatea tezei“ lui Mircea, dar nu Iorgulescu, ci Anghelescu. În întreaga „Istorie…“ de altfel e amuzant cât de copilareste e „ocultat“ complexantul critic parizian. Când cineva îsi acopera ochii în fata unei realitati daca nu terifiante, atunci pregnante, nu înseamna ca acea realitate dispare de la sine.
La Eminescu, iarasi, problemele de istorie literara ca bun câstigat dau înca batai de cap si de piua. Cum ar putea doi medici, iubitori de literatura, daca nu de medicina, sa intre în istoria literaturii (numele lor merita a fi citate aici: Ion Nica si Ovidiu Vuia)? Cu un diagnostic, fireste. Potrivit acestora, daca amanuntul e chiar vital, poetul n-ar fi avut sifilis, precum sustinea Calinescu, ci… psihoza endogena de tip maniaco depresiv. Concluzia: Calinescu a pus un diagnostic gresit. Culmea ironiei e ca, la o simpla consultare a unor medici specialisti (psihiatri), cum probabil Nicolae Manolescu are în anturaj, se poate ajunge lejer la concluzia ca literatul Calinescu, având consilieri competenti probabil, e mai aproape de diagnostic. Fiindca datele, din cele mai aduse la zi, privind manifestarile sifilisului, confirma toate simptomele (prezente si în corespondenta cu Veronica Micle, dar si în alte documente), printre care acele ulceratii la picioare, dar si dementa, ele se regasesc toate în diagnosticul calinescian. Apoi, e foarte probabil ca Eminescu sa nu fi fost „atât de lipsit de mijloace materiale cum socoate Calinescu“, „nici ignorat ca uriasa personalitate, la moartea caruia participa primul ministru al tarii si mai multi fosti prim-ministri“ etc, „lucru stiut de Calinescu, dar care nu-i da importanta cuvenita, si ramas în adormire pâna când Al. Paleologu l-a semnalat cu mirarea ca unii pot crede ca Eminescu a fost lasat sa mearga la groapa parasit de toti“ etc., dar e incredibil câte inexactitati pot încapea într-o singura fraza! Calinescu nu avea cum sa stie aceasta, fiindca volumul III al „Însemnarilor…“ maioresciene, îngrijit de I. A. Radulescu-Pogoneanu, cu consemnarea înmormântarii, nu aparuse înca la data publicarii „Istoriei…“ calinesciene. Aparusera însa, si vor reprezenta subiectul unei binecunoscute dispute între îngrijitorul editiei si Lovinescu, înaintea publicarii ultimului segment, „Maiorescu si contemporanii lui“, al lovinescianului ciclu junimist. Mirarea lui Al. Paleologu, preluata, în doua rânduri!, de Nicolae Manolescu, este disproportionata, cu atât mai mult cu cât episodul înmormântarii, ca secret al lui Polichinele, e relatat nu doar în „Însemnari…“, dar e reprodus întocmai si în lucrarea lovinesciana. Se face apoi vorbire despre „niciodata reeditata brosura «P.P. Carp, critic literar si literat»“ (p. 566), reeditata, în fapt, de Eugen Simion, în „Anexa“ la E. Lovinescu „Scrieri“, 9 – „T. Maiorescu si contemporanii lui“, Editura Minerva, 1982. Sau nu se îngaduie a i se imputa lui Maiorescu faptul de a fi facut o critica exclusiv culturala si normativa deoarece nici el si „nici un contemporan al sau nu avea notiunea de… close reading“. Notiune de avea, cronica scria. Neavând-o, decurge cu generoasa usurinta ca rapoartele sale academice sunt veritabile… cronici. Sau: „Dupa parerea mea, desi multi dintre comentatorii, de la Zeletin si Lovinescu la Ornea si Marino, o împartasesc pe aceea a lui Alexandru George…“ E magulitor pentru Al. George ca opinia sa critica sa fie împartasita de Lovinescu si de Zeletin, dar… Daca Al. Paleologu vede în jurnalul maiorescian „o excelenta mostra de stil proces-verbal si anticalofil“ este degraba amendat: „Dar ce stia Maiorescu despre anticalofilie, despre Sachlichkeit în literatura? Trebuie sa ne ferim, înca o data, sa ne proiectam conceptele noastre asupra celor de la sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX“. Daca nu stia Maiorescu de Sachlichkeit nu înseamna ca nu putea scrie în spiritul acestuia. Apoi, cum ar fi aratat literatura veche comentata de Nicolae Manolescu în termeni de ipak si za, adica neproiectându-si conceptele asupra lui Ureche!? Cât despre Creanga, i se atribuie lui Cornel Regman ideea ca „«Amintirile» ar fi fost rodul emulatiei unei nuvele ca «Budulea Taichii»“, când, de fapt, acest fapt e relevat de S. Cioculescu, înca din 1937, în „Revista Fundatiilor Regale“ (nr. 3/ martie). În ce-l priveste pe Caragiale, ni se înfatiseaza unul de tot bucolic, idilic si pastoral, aproape dulceag. Criticul, pentru a repudia, cu inexplicabil patos „actualizarea“ dramaturgului, îndeparteaza „toata aceasta tencuiala stridenta“ si ce ne da? O lume, înrourata în sepia, de cârciumioare, rochii înfoiate, batistute brodate, panglici si dantele, monocluri si lornioane. Eroii caragialieni „traiesc incomparabil mai bine decât generatia care-i precede, (…) petrec, se distreaza, calatoresc, se trateaza la bai, merg în excursii, profita de week-end…“ (de altfel ideea de week-end pare a fi o obsesie, prezenta în „Istorie“ si la Minulescu, dar si în alta parte). Ce mai, dupa Ralea, o „lume minunata“, „absolut paradiziaca“! Caragiale în cheie duioasa. Aparte sentimentul ca se vorbeste mai degraba despre Ionel Teodoreanu decât despre „dracosul“ Caragiale, declaratia acestuia „simt enorm si vaz monstruos“ pare un capriciu de moment, o „fita“, un moft. Satira, sarcasmul, râsul sunt cu grabire evacuate si ni se propune în schimb… înduiosarea bratesc-voinesciana cu miresme de odicolon. Dar epoca e idilica doar în viziunea noastra, a posteritatii, si doar a unora dintre noi! Epoca e epoca, iar creatia-i creatie. Ar fi timpul sa scapam de ceea ce numea Mircea Iorgulescu „tentatia de a identifica lumea imaginara a unui scriitor cu lumea reala“. Nostalgici, si Ralea, si Manolescu încearca sa poleiasca o era care numai „potolita si fermecatoare“ nu era. „Actualizarea“ lui Caragiale e mai aproape de spiritul si realitatea operei decât „actualitatea“ în lentila manolesciana, dupa care epistola Mitei Baston („remâi singura si ambetata; sunt foarte rau bolnava: vino negresit, am pofta sa-i tragem un chef“) nu poate fi decât o ingenua invitatie la reverii pufoase; felul în care o alta cucoana i se adreseaza reginei Elisabeta sau se refera la ea („Am auzit, draga ca ati fostara cam bolnavioara!“ sau „Nu ti-e rusine sa bagi mâna-n nas!… sezi frumos! Te vede madam Carol!“) e, de fapt, splendida exuberanta a unei lumi ce se îmbraca cu gust, manânca pe alese, dar, din când în când, îsi permite siesi si copiilor „cele mai adorabile capricii“ (scobitul în nas, par exemple). Daca mutatia valorilor o cere… Cînd Nicolae Manolescu, cu o pirueta de o anume gratie si cu bezele, considera ca, „punând capat acestei nevoi de identificare“ („actualizarea“, n.n.), „un mare capitol al interpretarii scriitorului s-a închis. Ne despartim de el râzând“, se înseala. Chiar daca râdem din rarunchi, de despartit tot nu ne prea putem desparti chiar asa, ba mai abitir ne cramponam, fiindca e un adevar dificil de combatut, de nu chiar imposibil, cel sustinut de acelasi M. Iorgulescu: „imbecilitatea si imbecilizarea – «materialul» adevarat al acestei opere – sunt fara moarte“. Un poncif critic e, iarasi, acela cu nedreptatea axiologica pe care i-o rezerva Lovinescu lui Caragiale. „Din nefericire, scoborârea autorului «Scrisorii pierdute» la nivelul unui ilustrator al unei epoci de tranzitie (…) s-a dovedit falsa. Nici în editia din 1928 Lovinescu nu-si schimba parerea“. Urmeaza citatul ultracunoscut din Lovinescu, apoi amarnicul repros: „Iata cea mai mica pagina din critica mare“. Întâi de toate, avem o veste buna, menita sa stearga amaraciunea si tristetea manolesciana, fiindca, daca în editia din 1928 criticul nu-si schimba parerea, o face mai târziu, si o face raspicat si testamentar. Desigur, nu în „Critice“. De aceea, probabil, textul e mai putin cunoscut, astfel se bate în continuare tontoroiul pe ideea de nedreptate facuta dramaturgului. Se cuvine astazi sa tinem cont de ultima asezare lovinesciana în cadru, singura de luat în seama, datorita caracterului sau testamentar, aceea din volumul al doilea la „T. Maiorescu si contemporanii lui“ (Casa scoalelor, 1944, p. 212). Afirmând valoarea efemera a „Electoralelor“ si „Copiilor de pe natura“, ale lui I. Negruzzi, Lovinescu le opune opera lui Caragiale: „Pentru a întepeni, «Electoralele» lui n-au mai asteptat însa schimbarea moravurilor politice, pe când «Scrisoarea pierduta» traeste si astazi. Trainicia, durata, nu sta asa dar, în materie ci în tratarea ei; altfel e framântata pasta vremelnicului în «Scrisoarea pierduta» sau în «Momente» si altfel în «Copiile sluit de pe natura». Sapând mult mai adânc, Caragiale a dat o expresie de arta, unica, materialului vulgar si trecator…“ Iata cea mai mare pagina din critica mare. Si se mai cuvine o precizare: brosura polemica a lui Camil Petrescu poarta titlul „Eugen Lovinescu subt zodia seninatatii imperturbabile“, iar nu „G. Calinescu subt…“, cum apare la bibliografie. Sunt, e drept, critici literari amândoi, dar totusi entitati diferite.
Cât priveste literatura contemporana, autorului lipsindu-i distantarea temporala, e cea mai nesigura si vulnerabila parte a „Istoriei“, dar nu într-atât cât sunt cele trei secole de literatura veche (literatura religioasa, istoriografie) altoite pe corpul beletristicii. Dar e si, paradoxal, cea mai rezistenta, vie fiind. Observatii mieroase sau veninoase s-au facut, se fac, se vor face în continuare, netinându-se cont de faptul ca aceasta perioada e parcursa nu de istoricul literar, ci de cronicar, unul cu deosebire talentat. Asa se face ca autorii nu sunt urmariti scrupulos în devenirea lor, lectura se opreste la doar o parte (de regula prima) din creatia lor, iar prezenta sau absenta lor din istorie sunt rezultatul capriciului de cronicar. Se resimte o anume graba si inconsistenta a examenului critic tocmai pe teritoriul, teritoriu miscat de altfel, pe care Nicolae Manolescu l-a controlat foiletonistic cel mai bine, parând sa confirme parabola cizmarului fara de încaltari. Domeniul, tinând mai putin de istoria literara, cât de critica de întâmpinare, poate fi absolvit de exigenta fixarii. Principiul director, reclamat explicit de autor, este acela al excluziunii, o atitudine mai mult decât salubra. Daca da ea roade e strict problema autorului. Incluziunea este cu adevarat o problema a tuturor, expunându-i public, cu o anume cruzime, pe cei avizati. Acestia ar trebui protejati de stânjeneala exemplificarii, nefiind din vina lor convocati. Inconsecventa analitica (inegala, uneori luxurianta, alteori simplificatoare) da si deliciul acestui segment. Capriciul, fragmentarismul, hedonismul critic, frivolitatea chiar, fac farmecul spectacolului de gust si intuitie (corecte au ba). Nu întotdeauna calinescian în interogarea operei, prin sentintele lapidare sau lapidante, Nicolae Manolescu pare a se revendica uneori mai degraba din directia unui Al. Piru. Dar tocmai simpatica inconsecventa, cea a foiletonistului, da farmec textului si-i insufla viata de must care fierbe. Deviza „Am principii de fier. Daca ele nu va sunt pe plac, mai am si altele“, poate fi si a lui Nicolae Manolescu. A fost asumata însa de Marx. Groucho Marx.