Despre minciunile oamenilor emotionati
articol aparut in Cultura, nr. 219 din 2009-04-16» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
„Suedezul“ Paul Diaconescu, autorul minunatului roman „Cartea muierilor“ (Albatros, 1998), adevarata „enciclopedie a amorului“, cum nimerit o caracteriza un cronicar al vremii – scrie în „România literara“ despre mnemofobie, boala româneasca, specific nationala în tara „Amintirilor“ lui Ion Creanga si a atâtor alte carti de memorii si jurnale ce ne-au umplut bibliotecile mai ales dupa caderea comunismului!
E un paradox plin de miez si de amaraciune în constatarea acestei frici de memorie, într-o cultura unde exercitiul memorialistic trece fara oprire, în orice caz fara grave sincope, din mâna lui Neculce în cea a genialului humulestean spre a fi preluat de „Ceahlaul literaturii române“ prin câteva capodopere ale genului între care straluceste ca perla a coroanei „Fratii Jderi“, uitata carte a multor generatii de cititori. Ar mai fi si romanul memorialistic al lui Zaharia Stancu cu apelul sau „Sa nu uiti, Darie“, dar vulnerabil de o conotatie razbunatoare... Ce s-a întâmplat cu memoria noastra, de ce s-a îmbolnavit ea de frica încât am ajuns sa ne ferim de trecut ca dracu' de tamâie?! „Am sentimentul ca pentru generatia mea, generatia celor ce si-au petrecut copilaria în primii ani de dupa razboi – scrie Paul Diaconescu – pâna si nostalgia e vinovata. Cum sa evoci, nostalgic, anii copilariei si ai adolescentei când acestia au fost anii nationalizarii, colectivizarii – cu miile si miile de arestari, anii violentei dezlantuite, de la înjuratura la tortura, de la desproprietarire la asasinat?! N-ar fi oare mai bine sa uitam, sa nu ne mai amintim, sa stergem cu buretele toate acele imagini urâte, frumoase, bune, rele care ne-au însotit de-a lungul acelor ani, anii care ne-au format – si deformat – pe noi, cei nascuti în anii '30-'40 ai secolului trecut?“ N-ar fi mai bine. Ar fi un dezastru. Partial chiar este un dezastru. Memoria noastra a suferit un lung asediu de cancerizare fortata, în esenta de aceeasi natura cu operatiile pe creier ale eroilor din romanul lui Cinghiz Aitmatov. Pe de alta parte însa, fuga de amintiri si uitarea – când nu survine pur si simplu scleroza ce ne paste pe toti! – sunt expresii naturale si sanatoase ale instinctului de conservare: altfel, amintirile ce dospesc în butoiul trecutului nostru pot ajunge la explozie si asfixie. Uitam – recunoaste Paul Diaconescu – mai ales întâmplarile nedorite, momentele neplacute, episoadele rusinoase... Ei, tocmai asta e, cu aceste episoade rusinoase ce facem, cum le „uitam“ ori cum si cu ce eforturi ni le asumam? Regimul comunist – nu chiar regimul, de fapt, ci oamenii ce-l întruchipau si, între ei, sefii mei! – m-a învatat, între multe altele, sa-mi fie frica de trecut. O cenzura irepresibila adesea confundata cu veghea luciditatii e o povara pe care, constat, o port mai departe si dupa ce am fost eliberat din „puscarie“, ca sa intru, n-aveti grija, în alta pazita cu „drepturile omului“ si „corectitudinea politica“. Sunt lucruri pe care si azi le spun doar în soapta. Presiunea cenzurii al carei curs l-am urmat si absolvit într-o jumatate de secol este înca puternica. Sunt pagini din trecut pe care si astazi le citesc cu frisoane, doar în toiul noptii, la lumina lumânarii. Ziua n-as îndrazni s-o fac fara sa-mi aplic mie însumi o vigilenta si necrutatoare cenzura a crosetelor: ca sa-mi fac curaj, copiez noaptea pe hârtie ce n-am curajul sa spun ziua cu toata gura. Dar si hârtia fâsâie si mi se pare ca hârtia ma denunta. Citesc pe furis cu sentimentul ilegalitatii cu care ascultam Europa libera!, anumite pagini din trecut. Bunaoara paginile din trecut despre legionari ori despre minoritati. E ca si cum le-as pune eu însumi, nesilit de cineva anume, între crosete: acele semne tipografice care indicau în numeroase lucrari de istorie si editii din clasici pasajele interzise, informatiile periculoase pentru puritatea ideologiei pe care o slujeam, ideile în raspar cu normele bunului de tipar practicate în regimul comunist. „Exista trecut si trecut“ – spunea, cu mare justete, Nicolae Ceausescu, însa avertizându-ne imediat si bagându-ne în cap ca trebuie sa alegem grâul de neghina, sa ne asumam si exaltam doar acel trecut bun despre care putem vorbi ca despre morti: numai de bine. Peste restul trecutului, trecutul rau si mort, sa tragem presul uitarii ca peste gunoiul din casa. Despre stramosi aveam voie sa stim doar ca fusesera „cei mai drepti si mai viteji dintre traci“, nu si betivi ori afemeiati, ca Stefan cel Mare (Stefan – cu accentul maret pe prima silaba, cum îl rosteste exploziv, sombru si regal, fata de la metrou când pornim spre statia cu numele voievodului. Ideea unirii cam straina barbosilor nostri stramosi îndepartati devenise si ea idee tutelara: doar ca sa ne tina pe toti, vii si morti, „strâns uniti în jurul partidului si secretarului sau general“. Cenzurarea drastica a trecutului asigura astfel unitatea granitica a prezentului, un prezent din ce în ce mai etern, înghitind ca un balaur întregul trecut. Cenzura aceasta, devenita a doua natura, ne-a „învatat“ sa ne fie frica de trecut, de acel trecut care, în viziunea totalitara, ne-ar desparti pe unii de altii si pe toti de unitatea de fier în jurul cui stiti. În realitate, doar trecutul ocultat, ascuns, mistificat, pus sub obroc, numai trecutul tinut în moarte clinica ne poate cu adevarat desparti, devenind o teribila arma a dezbinarii.
Trecutul, niciun fel de trecut, nu trebuie îngropat si uitat: din trecutul îngropat rasar, ca buruienile pe mormintele neîngrijite, noile „flori ale raului“. Puterea obisnuintei naste si ea monstri.
„Nu putem avea nimic împotriva faptului ca uitam, din politete, din bunavointa, din mila – spune Paul Diaconescu.
E o uitare, sa-i zicem, nevinovata, omeneasca în definitiv. Ce ne facem însa atunci când uitarea e vinovata, când uitarea e bolnava?“ Ajuns în fata acestui simptom si aflat sub presiunea unei asemenea întrebari tulburatoare demne de un Marin Preda („monser, ce-i facem cu... ?!“), „suedezul nostru crede a gasi medicamentul împotriva bolii de care sufera memoria comunismului: „medicamentul“ acesta ar fi, dupa el, „Raportul final al comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din România“ realizat sub coordonarea cunoscutului politolog Vladimir Tismaneanu: „În câte biblioteci – se întreaba Paul Diaconescu nu fara un strop de patetica îngrijorare – a ajuns masivul tom si câti oameni, mai ales tineri, au, vor avea ocazia si interesul sa-l rasfoiasca?“ Departe de mine intentia de a nega ori subaprecia semnificatia si rostul unui atare document, ramân însa mai mult decât sceptic ca oameni „mai ales tineri“ vor citi pe rupte masivul tom. Si nu pentru ca sunt bolnavi de mnemofobie, ci pentru ca respectivul document – în masura sau în proportia în care este realmente un document onest, obiectiv si autentic – nu-i facut spre a încânta si satisface gustul de lectura al maselor de cititori bolnavi ori nu de maladia semnalata. În niciun caz nu poate fi considerat un remediu, un medicament pentru cei bolnavi sau un tratament preventiv pentru inocenti. Nicio carte, niciun document, niciun tom – oricât ne-ar placea sa credem altfel – n-a schimbat cursul implacabil al istoriei si nici n-a putut-o opri sa se repete cu o fatalitate de ceasornic. Punându-si speranta vindecarii în acest chip, Paul Diaconescu se însala. si nu doar ca se însala crezând mult mai mult decât e cazul în virtutile tamaduitoare ale unui tom miraculos ca acesta. Dar el, scriitor eminent, comite o mare nedreptate si este nedrept în primul rând cu sine însusi: autorul eseului din „România literara“ a scris un minunat roman de dragoste, „Cartea muierilor“, o enciclopedie a amorului, în fine, povestea tulburatoare a unui tânar „evazionist“ îndragostit de dragoste care fuge, în diverse feluri, de o istorie ostila si, într-un context apasator, plin de cenzuri si tabuuri, îsi traieste conditia cu o superba libertate interioara, cu acea uluitoare nesimtire de animal tânar incapabil sa ramâna în cusca si supus chiar si atunci când viata e pe punctul de a-l pune la podea. „Cartea muierilor de Paul Diaconescu este si romanul unui profil de epoca, o carte ce se citeste – daca e deschisa – pe nerasuflate, documentul literar psihologic si sociologic în care personajul principal e „dubla constiinta“ a unei generatii, cu cinismul distribuirii de sarcini între o „constiinta de serviciu“ buna pentru defilare si alta, de rezerva, secreta, de uz strict personal, dar care, în multe cazuri, neîntrebuintata, a sfârsit prin a fi înghitita de cealalta, de „constiinta de serviciu“. Oricât de neplacut, asa au stat lucrurile în realitate, în istoria noastra si, cum vedem, în exceptionalul roman al lui Paul Diaconescu. Roman caruia, punându-l în concurenta „neloiala“ cu respectivul raport tamaduitor, Paul Diaconescu, parinte ingrat, îi face o imensa nedreptate.
Caci niciun Raport din lumea aceasta nu-si poate aroga decât cu tupeu si obraznicie calitatea de medicament al bolii respective, mnemofobia de care vorbeste Paul Diaconescu. Raportul va ramâne îngropat în arhiva, el va putea ajunge sub ochii istoricilor care-i vor stabili calitatea si procentul de adevar. El nu e un panaceu. Nu vindeca, nu face nici rau, nici bine, e un instrument de lucru si atâta tot. Sa nu-i supraevaluam puterea si, mai ales, sa nu-i atribuim, cu marea noastra capacitate de iluzionare si mitizare, virtuti paranormale. Pâna ce se va scrie Istoria, ne ramâne literatura epocii respective, bogata, diversa si în mare masura valoroasa. Paul Diaconescu constata însa ca „nu avem înca romanul, romanele de aceeasi cuprindere si profunzime ca ale lui Soljenitîn si Grossman.“ Cum sa reprosam literatului român ca nu-i Shakespeare sau Tolstoi?! Exista destule carti si romane bune, valide existential, etic si estetic despre viata în România comunista. Jurnalele si cartile de memorii apar dupa '90 într-un ritm ametitor. Câteva sunt capodopere. În privinta virtutilor tamaduitoare si valorii de adevar ale faimosului Raport, recomand autorilor lui si eventualilor cititori sa revada eseul lui Nicolae Iorga „Adevar si greseala în scrierea istoriei“, lectie de deschidere la Universitatea din Bucuresti din noiembrie 1935. Plina de idei si sugestii de mare actualitate pentru noile generatii de istorici, e recomandabil ca lectia lui Iorga sa se citeasca având în dreapta Raportul Tismaneanu. Voi da, spre exemplificare, doar doua citate din eseul marelui istoric. Primul, despre relativitatea cunostintelor si informatiilor dintr-un document istoric: „Între mintea omeneasca si obiectul pe care-l are înainte, este legatura ca de la o unitate absoluta la alta unitate absoluta? Dar nu este adevarat: fara sa ne dam seama, mintea noastre se gândeste si la alte lucruri. Se poate întâmpla ca subconstientul sa lucreze în acelasi timp când lucreaza constientul nostru; se poate întâmpla ca subconstientul sa fie astâmparat, se poate sa fie si tumultuos, dintr-un motiv sau alt motiv pe care nu ni-l putem explica. Se poate întâmpla ca un zgomot din strada, o coloare care atrage privirea, o raza de lumina electrica intrata pe fereastra si cazând înaintea dumitale, o bataie la usa sa distraga atentia când lucrai pentru a fixa un fapt istoric, si rezultatul? Rezultatul desigur ca se va resimti. Nu are deci cineva oricând toata mintea lui. Sunt oameni care n-o au niciodata...“ Câte „batai la usa“ le-or fi distras atentia lucratorilor la Raport? Al doilea citat darâma încrederea pe care ne-o inspira un document: „În domeniul documentelor chiar, ce reprezinta un document? Actele publice nu sunt facute pentru a-ti spune adevarul, ci pentru a sustine un interes si, chiar când sunt facute pentru a sustinea un interes, ele s-au scris într-o anumita atmosfera de interese, de care nu poate scapa cine a redactat. Se zice ca s-a întâmplat un anume lucru într-o anumita zi, dar poate ca un motiv a facut pe scriitor sa puna alta data decât cea adevarata. Documentul îl iei cum este, iar în fundul lui sta vicleanul care a fabricat piesa si face haz pe socoteala dumitale. Ti se prezinta o povestire, dar ce este povestirea scrisa imediat dupa fapt? Si întâi, cine cunoaste perfect un fapt? Iar, al doilea, faptul acesta daca se consemneaza îndata ce s-a întâmplat, scriitorul, chiar si daca n-a fost actor, ci numai martor, e grozav de emotionat si cele mai multe minciuni le spun oamenii emotionati. Daca este contemporan, e influentat de ceea ce s-a petrecut, de toata pasiunea acelora cari au fost de fata si astfel domina, natural, interesele si pasiunile pe care le reprezinta el. Dar daca vine mai târziu? Au trecut alte lucruri si anumite amintiri s-au sters“. Dupa atâtea întrebari si imponderabile câte face Iorga sa pluteasca în jurul documentului istoric, cred ca ne putem întreba macar atâta: cât de emotionati au fost lucratorii la un document ca Raportul comisiei Tismaneanu? Apropo de amintiri, de zeita Mnemosine si de fobia descrisa de Paul Diaconescu, am impresia ca nu Raportul, ci splendida lui „Carte a muierilor“ poate fi asimilata cu un excelent depozit viu de amintiri din timpul comunismului, mai adevarate decât orice alt document istoric emanat de la un larg colectiv de autori atât de diferit emotionabili si deranjati de atâtea „batai la usa“ câte vor fi auzit în timpul lucrului lor...