Sari la conținut

Avem „legende urbane“ romanesti!

articol aparut in Cultura, nr. 43 din 2006-10-12
» cultura politica »
Autor: Mihaela Grancea
Conceptul de „legenda urbana“ are deja o anume uzanta in lumea occidentala, fiind o structura de imaginar careia i s-au dedicat volume specializate, emisiuni si multe documentare. Legendele urbane sunt o dimensiune a culturii populare occidentale, cunoscand un proces accentuat de extensie si prolificitate culturala si in alte spatii decat in cele dominate de culturile europeana si americana (vezi „Dictionnaire de mythes d'aujourd'hui“, coord. Pierre Brunnel, Paris, 1999). Multe dintre „miturile urbane“ isi au insa originea altundeva decat in spatiul urban. Se definesc, totusi, in aceasta maniera pentru a fi diferentiate de elementele de folclor, creatii rurale consumate cultural in perioada pre-industriala.
Asa cum am mai sugerat, alienatii si arieratii orasului, „ciudatii“, sunt cei pe care „normalii“ ii arata cu indexul copiilor ca pe un fel de „bau-bau“ care intervine, de undeva, din valurile unei distorsionate justitii divine, sa-i pedepseasca pe cei care incalca norma, tabuurile, masura. „Ratacitul“ este imaginea pedepsei care ii asteapta pe cei care „nu sunt cuminti“, este referinta, apocalipsa scenariului personal.
In lucrarile de specialitate, „legendele urbane“ sunt definite ca naratiuni care circula pe calea oralitatii si care, chiar daca pornesc de la cazuri reale, ca urmare a procesului de prelucrare specifica, devin altceva, adica prilejuri de exersare a moralizarii, dar si a formelor de coercitie corespondente. Cele mai multe dintre legendele urbane sunt si reflexe al teoriei conspiratiei, incercari de a explica evenimente, locuri si personaje pentru care nu exista inca date relevante, palpabile, logice (vezi explicatia care leaga distrugerea cetatii Devei, printr-o explozie de mari proportii, de drama sefului, depozitului de munitii care ar fi aruncat in aer cetatea, razbunandu-se astfel pe sotia adulterina aflata in amor cu superiorul caporalului piroman – cf. Dumitru Rus, „Legende geografice hunedorene“, Deva, 2004). Atunci, pe structurile de interpretare ancestrale, arhetipale, aflate inca in circulatie, se construieste decriptarea faptului dat.

La romani, in imaginarul mitologic domina acele explicatii menite sa exorcizeze frica. Interesul pentru cautarea altor dimensiuni, a animalului X, a supereroului este redus in cultura populara romana. Ca in orice societate care nu s-a desprins de traditionalism, atentia se concentreaza pe factorul uman sau pe locul care exprima si exemplifica teama de deviatia comportamentala, frica de raul imediat, uman si necuantificabil. Nu ma voi ocupa de acele legende eponime care se afla in circulatie culturala inca din secolul XIX, naratiuni pe care carturarii generatiei pasoptiste si postpasoptiste le-au cules din folclorul popular existent atunci, au prelucrat materialul brut si au inventat acele „legende istorice“ care trebuiau sa explice evenimentele eponime despre care documentele cunoscute in epoca ofereau prea putine informatii: fondarea de cetati, orase, ctitoriri de manastiri. Aceste legende au cunoscut o emisie editoriala remarcabila in anii comunismului, concurand „Legendele Olimpului“ (editiile Al. Mitru) in lecturile scolare obligatorii ale elevilor, au alimentat imaginarul identitar, mandria nationala, nevoile legitimitatii culturale si istorice. Nu analizez nici legendele care sunt justificate printr-o „mitologie arheologica“ imemoriala. Multe dintre legendele eponime vor sa importe traditiile de sorginte precrestina in comportamentul citadin, fara niciun fel de discenamant istoriografic si antropologic (vezi asa-zisa traditie brasoveana „La Chetre“, pe care unii etnologi o considera manifestarea uraniana a unui rit ancestral, desi poate fi o „mitologizare“ a maialului sau a altei sarbatori campenesti).

Cat de urbane sunt „legendele urbane“ romanesti despre „locurile rele“

De cele mai multe ori, daca ii intrebi pe tineri despre „miturile“ orasului lor, acestia fac apel la legende cu substrat folcloric, la date legate de geografia simbolica asa cum sunt acestea expuse mai ales „pe Internet“. Unele din „legendele urbane“ asumate de tineri ca parte a culturii definitorii, identitare sunt produsele unor combinatii stranii realizate intre mitologia „milenara“, raspandita prin manifestarile educatiei livresti sau prin vulgarizarile culturii Discovery, si cele mai recente achizitii „mitologice“, de fapt contaminari de la motive „mitologice“ de circulatie mondiala (vezi tema aligatorului deversat in WC si ajuns, la maturitate, un pericol in tenebrele metropolelor). Acest din urma aspect este animat, de ceva ani, de grupurile de curiosi, ufologi si turisti care inca viziteaza Hoia Clujului si Padurea Baciului asteptand „semne“ prin care sa-si faca simtita prezenta ielele/maiestrele si/sau OZN-urile. Prin 1997, stimulata fiind de curiozitatea comuna a perioadei, am cautat locul cu pricina, fiind dezamagita insa de padurea pipernicita, de solul „batucit“ si, mai ales, de reziduurile turistice! Contaminarile despre care am amintit anterior pot fi recunoscute si in motivul lostritei uriase (aproape locknessiene) care pandeste din Lacul Tarnita, in obsesia freudiana a labirintului, obsesie prezenta in credinta ca in marile orase, dar si sub castele, exista hrube, catacombe prin care cei urmariti se puteau face nevazuti (o varianta postcomunista a acestei reprezentari afirma ca prin acele tuneluri subterane, care s-ar intinde pe sub catedrala romano-catolica Sf. Mihail din Cluj, dar si pe sub cladirile din zona Strazilor Eroilor si Bratianu, ar fi scapat teroristii din decembrie 1989!).

Orasele cu miza turistica incearca sa valorifice orice eveniment istoric, fie si tangential, daca acesta ar imbogati, intr-un fel sau altul, patrimoniul mitologiei locale si ar lansa tinte turistice agreate de calatorii occidentali, mai ales de cei dornici sa innopteze in hanuri si hoteluri „bantuite“. Astfel, media sibiana si investitorii comerciali exploateaza „trecerile“ (inclusiv pe cele ale lui Vlad Tepes – „Dracula“) si mortile voievozilor si domnitelor din Tara Romaneasca, informatiile din cronica sibiana a lui Emil Sigerius, indeosebi inregistrarea numeroaselor executii si „arderi de vrajitoare“ din premodernitate si din secolul XVIII, evenimente care s-au desfasurat in centrul urbei (au fost executate, prin arderea pe rug, zeci de femei acuzate de vrajitorie in 1654, 1677, 1678, 1690, 1692, 1697, 1703, doi trompetisti si un servitor in 1680, precum si barbati condamnati pentru sodomie si desfrau; stalpul infamiei este inlaturat tarziu, abia in 1783). In primul deceniu postcomunist, se vorbea, in presa sibiana, chiar si despre fantoma baronului Samuel von Brukenthal care ar „bantui“ muzeul-palat pe care l-a oferit posteritatii!

Interesul pentru subiectul tratat m-a detrminat sa chestionez cativa tineri cu referire la ceea ce a ramas ca eveniment sau personaj „de marca“ in memoria colectiva a comunitatii lor urbane. Am fost asaltata cu informatii despre: case parasite (blestemate si/sau „bantuite“), percepute in maniera pasajelor stranii din prozele lui Eliade, comori ingropate, „locuri rele“ (intersectii, „lacuri blestemate“, poduri etc.), personaje alienate si devenite referinte morale negative sau prilej de exercitii colective de cruzime. De pilda, lacurile care au facut multe victime prin inec suicidal sau accidental, mai ales cele aflate in apropierea oraselor, devin locuri damnate si damnante. Astfel, se spune ca, dintr-un lac aflat langa oraselul oltenesc Bals, un sinucigas „din dragoste“ cere ca pret al razbunarii cate o victima feminina (murmurul natural al apei este confundat de localnice cu vocea tanarului sinucigas; informatia mi-a fost oferita de Bogdan Bosoteanu). Un lac insetat de victime, de fapt o balta mai extinsa, le pare bistritenilor un hau fara fund in care ar exista o asezare veche, in intregime inecata; naratiunea povestita de localnicul Florin Badea pare ca autohtonizeaza motivul „cetatii din mare“, genial exploatat de Edgar Allan Poe. Cate un „lac al vrajitoarelor“ este inregistrat de traditie in apropiere de orasele Sibiu si Brasov; acum, acestea sunt functionale doar in memoria colectiva, devenind, din instrumente ale justitiei medievale, spatii ale razbunarilor postume. Tot astfel, podurile „mitologizate“ au, de cele mai multe ori, un statut coercitiv. Daca despre „Podul Minciunilor“ din Sibiu circula naratiuni contradictorii (loc al seductiei condamnabile, dar si spatiu al probarii afirmatiilor), un podet din Dragasani pare, cel putin la nivel mental, o miniaturizare a notorietatii Podului Londrei. „Se spune ca daca treci noaptea pe podul blestemat, «te alearga Dracul», sub forma de porc, gasca, cocos, porc mistret sau capra.“ Faima podetului din Dragasani se datoreaza nevoii de sincronism cultural, dar si unui inexplicabil deces petrecut la baza podului (sursa: Panait Maria).

Oamenii „rataciti“7

Asa cum am mai sugerat, alienatii si arieratii orasului, „ciudatii“, sunt cei pe care „normalii“ ii arata cu indexul copiilor ca pe un fel de „bau-bau“ care intervine, de undeva, din valurile unei distorsionate justitii divine, sa-i pedepseasca pe cei care incalca norma, tabuurile, masura. „Ratacitul“ este imaginea pedepsei care ii asteapta pe cei care „nu sunt cuminti“, este referinta, apocalipsa scenariului personal. „Ratacitul“ nu mai are identitate civila, ci doar prenume si porecla. In Cluj, cea mai recenta aparitie de acest nivel este Gore, om al strazii, aberatia antropologizata, voiajor in tari inchipuite si exotice, autopropus candidat la „presidentia“ Romaniei (cel putin in aceasta postura era proiectat de unele afise pe care glumeti anonimi le-au lipit noaptea pe zidurile orasului). In Sibiu, in anii miscarii hippy, era celebru Müller, personaj „mignon, cu fata terna, cu ochii albastrii vesnic congestionati“, un homeless impovarat cu „vesnice pachete de carti pe care le oferea spre vanzare“. Provenit dintr-o familie din vechea elita saseasca a Sibiului, poliglot si educat, dupa o drama personala, sasul a ales un mod de viata inedit pentru comunitatea saxona a orasului. Concetatenii nu si-au putut exprima „nebunia“ lui Müller decat ca efect al damnarii pe care il poate produce „invatatura fara masura“! Personajul a murit, in plin comunism, alaturi doar de cartile lui, acoperit de ziare si cartoane, sub un pod (informator: Al. Brasoveanu). „Pandantul“ valcean al sasului din Sibiu a fost Ilie, profesorul din Dragasani: individ exemplar (cel putin un timp), cu o casa falnica, prestigiu profesional si familie, profesorul s-a lasat prada unei „iubiri nepotrivite“, si-a pierdut bunurile, a fost abandonat de familie si iubita si, in cele din urma, a innebunit, devenind „traitor la ghena“. Si totusi, spre deosebire de Müller, care a ales in mod lucid o existenta autodistructiva, Ilie se credea politist, iar „cand putea si cum putea“, in intersectiile orasului, dirija circulatia. Oricum, a lasat o mostenire, si anume expresia „vezi sa nu te indragostesti ca Ilie, ca ajungi ca el!“ (un „nebun din dragoste“ a fost si „Generalul“, un rezervist care nu s-a mai intors acasa la Craiova, ci a ramas tot in Dragasani).

in legendele urbane abunda si personajele feminine, domnisoare „cu mintile pierdute“, iubite doar de caini si pisici, profesoare care au innebunit „din cauza invataturii“ sau a brutalitatilor, poete care-si recita la nesfarsit versurile, handicapate (numite, de regula, dupa natura deficientei fizice sau mintale). Tot in Dragasani traia o fosta profesoara de limba si literatura romana, care la patruzeci de ani, „s-a pierdut“ subitamente. „Respectiva iesea pe strada cu un carton pe care il indoia ca pe un catalog, tinandu-l sub brat si le punea oamenilor intrebari din disciplina pe care o predase. In functie de raspunsuri profesoara punea notele in catalogul fictiv.“ (sursa: Spataru Emilia)

Oamenii „de succes“

Rareori oamenii de afaceri intra in panoplia de mitografii locale. In Sibiu, simbolul omului de succes a ramas Ilie Floasiu, un roman care s-a afirmat in afacerile locale din prima jumatate a secolului XX, devenind imaginea ubicuitatii si a superpotentei economice; imi explic astfel frecventa cu care si astazi in Sibiu se spune cand cuiva i se cere sa realizeze un proiect care-i depaseste competentele: „Dar ce sunt eu, Floasiu?“ Chiar daca intre timp o parte dintre propietatile sale, indeosebi imobile si magazine, au fost nationalizate si, de-a lungul deceniilor de comunism, acestea si-au schimbat adesea destinatia si destinatarii, sibienii folosesc un topos simptomatic de cate ori merg la cumparaturi la unul dintre magazinele negustorului pomenit: „Merg la Floasiu!“ Tot Sibiul l-a dat si pe „Dinca“, de fapt pe Constantin Manitiu din Poiana Sibiului, care le-a cerut autoritatilor comuniste dreptul de a cumpara un elicopter pentru a monitoriza mai eficient activitatea pastorala a ciobanilor sai (interesant este faptul ca, pe vremea copilariei mele, aceeasi naratiune nitel anticomunista circula in zona Fagarasului, personajul fiind de data aceasta un cioban din Voila, jud. Brasov!).

Daca etosul muncii parea ca-i defineste pe „oamenii de succes“ ai secolului XX, perioada postcomunista a creat noi personaje, evident pe „croiala“ tranzitiei, oamenii-hiena. Tipic este interlopul Vasile Gorun din Ramnicu Valcea, poreclit de concetateni „Vulturul“ (afirma ca are un al treilea ochi, evident nu unul spiritual!) sau „Dumnezeu“ (a avut o firma de protectie si paza, cativa locotenenti si frecventase un seminar de teologie!). Mitul intangibilitatii acestuia a fost insa spulberat de arestarea lui in 1996. Azi, desi este eliberat, „aura“ i se stinge treptat.

Caracal, Caracal, Caracal…

Am investigat si imageria Caracalului, celebru prin ziaristii postcomunisti, prin mai vechile lui minuni, dar si prin rudimentele comportamentale care, intr-o tara declarata majoritar ortodoxa, iti amintesc insa de precrestinism si Evul Mediu. Cu privire la ultimul aspect, o studenta mi-a relatat maniera in care familia ei a recurs la un ritual de devampirizare (studenta stia povestea „patrimoniala“ de la „bunica B. M.“, care, crezand ca este urmarita de tatal ei Petre, devenit strigoi dupa moarte, a cerut sprijinul comunitatii si preotului parohial; apoi, se pare ca unul dintre fiii defunctului a apelat si la primaria orasului Caracal „…si cu ceva tarie pentru curaj, ajutat si de familie, l-au dezgropat pe tatal mort, i-au scos inima si i-au ars-o dupa care l-au ingropat la loc“). Aceeasi tanara, C.B., mi-a descris o procedura asemnatoare, recent aplicata pe cadavrul tanarului M. Stancu, mort accidental si care ar fi creat dupa deces si inmormantare fenomene gen poltergeist. Convinsa de vecini, familia a acceptat deshumarea tanarului. In cosciug, s-a afirmat ulterior, acesta era asezat intr-o pozitie „neclasica“ pentru un defunct. De aceea, „un vecin mai curajos l-a impuns cu o andrea in inima si atunci s-a auzit un strigat de durere“. Dupa realizarea acestor variante „postmoderne“ de devampirizare, episoade demne de preocuparile presei care „investigheaza“ fenomenele paranormale, defunctii nu au mai bantuit. Dupa o alta relatare, un alt ritual aplicat pentru „destrigoirea“ unui om considerat periculos doar pentru ca era singuratic, a presupus infigerea a patru fuse in mormantul acestuia, noaptea, in patru colturi, arderea de canepa si presararea de mei, de la cimitir pana la casa defunctului.

Si eu care credeam ca orasul Caracal este celebru doar prin vestigiile unei pierdute culturi interbelice si prin minunile consacrante pentru urbe: locul in care „s-a rasturnat carul cu prosti“ (de fapt, in secolul XIX, la una din intrarile in Caracal, s-a rasturnat un transport cu plostile unor negustori; hatri, caracalenii, mai ales daca sunt provocati in relatie cu episodul „carului cu prosti“, nu infirma evenimentul, ci ii dau o turnura oarecum eponima: „…s-a rasturnat carul cu prosti aici, dar s-au imprastiat toti prin lume, unu nu mai este pe aici!“), puscaria de pe Strada Liberatii, cimitirul de pe Strada invierii, unitatea de pompieri care a fost mistuita de un incendiu, furtul portii de la Politie, macaraua de tip capra uitata/pastrata de locatari in mijlocul unui patrulater de blocuri, monumentul eroilor asezat cu fata la Casa Armatei in pozitie de atac, profesoara care, desi a fost casatorita de trei ori, a ramas virgina, „teoria“ pestelui care a fost pescuit chiar din hala de peste, ceasul de la gara inscriptionat cu cifre romane (mai de curand, pentru a se face diferenta intre orarul nocturn si cel diurn, cineva a marcat cu cifre arabe orele 13, 14, …, 24!). Oricum, astazi „minunile caracalene“ sunt doar „legende“, intrucat numele strazilor au fost schimbate, macaraua a fost demontata, iar monumentul eroilor a fost amplasat in alt spatiu (informator: Ion Virginia).

Urbanitatea, o iluzie?

Atunci cand evaluam aceste naratiuni, acum cand le scriu, incep sa cred ca revelatia urbanitatii (de la care unii ne revendicam cu insistenta) o ai doar in singuratatea noptii, in obscurul in care se pierd laolalta contururile si asperitatile, in ceata difuza care construieste iluzia unei geometrii urbane care pare rationala si nu cazona, relationala precum verticalitatea intunecata a copacilor care nu au fost inca taiati.