Sari la conținut

Laudam, iarasi, recolte inexistente

articol aparut in Cultura, nr. 196 din 2008-10-23
» cultura cultura sportului »
Autor: CORNEL DINU
A venit si Franta sa ne reîntâlneasca. Doar la caderea noptii, cu numai 24 de ore înaintea fluierului de început. Au vizitat a doua zi peluza din Constanta, au trecut si pe lânga port si, cu siguranta si-au dat seama ca sunt prea putine asemanari cu Marsilia lor. Doar macaralele si vapoarele trase la mal.

Îmi aduc aminte ca prin 1992, zglobiul Bernarde Tapie, venit cu echipa sa, „Olimpique Marseille“, la Bucuresti, în Cupa Campionilor, era chiar interesat sa faca afaceri în România. Minte agera, bine pregatit din punct de vedere financiar, facuse avere în Franta, de vreo 15 ani, prin rentabilizarea societatilor falimentare. Învatase în America si a cunoscut succesul imediat cu santierele navale de la Toulon. La începutul lui 1993 si-a trimis expertul principal, inginerul Jean Michel Loo. Da, chiar asa îl chema si era francez get-beget din tata în strabunici. Eu, fiind parca vaccinat contra afacerilor, l-am primit la Bucuresti si l-am lasat sa lucreze cu prietenul meu ca un tata, inginerul Emil Metta. Dintr-o familie a elitelor macedonene si al carui frate, „nea Mitica“, era comerciant de plastice la Paris. Doctor în Drept, fusese consulul României la Roma pâna în 1948 si a ales sa ramâna în Occident. Altfel, cu siguranta, ar fi avut soarta lui Madgearu. „Nea Mitica“ mi-a fost si el ca un tata, nelipsind de la nici un joc al nationalei sau al lui Dinamo, în strainatate, dupa 1966. Emil, inginerul din România era un mare expert în construirea fabricilor de industrie alimentara. Le realizase prin toata tara, îl cunostea si îl respecta toata lumea, de la prim secretari, pâna la ministrii de atunci. Iar Stefan Andrei primea mereu de la nea Mitica vrafuri de carti vechi, dar si aparitii de ultima ora. Citea pe atunci cu nesat si intelectualitatea nationala, cu functii importante în statul dictatorial comunist...

În fine, cei doi ingineri s-au întâlnit cu cine trebuia, au prezentat planuri concrete de modernizare a portului nostru, dupa modelul reusit de la Marsilia, dar si alte afaceri tentante. Pe banii lor, bineînteles, ca investitii reale. Dar nu s-a realizat nimic. Un vice-prim-ministru de atunci, venise cu un unchi necunoscut de nimeni de prin Australia, cu resedinta în România, într-o garsoniera!, si a blocat totul. Asa era în acei ani, dar si mai rau este acum... Interminabila noastra tranzitie continua. Am încercat sa scuz Dobrogea în fata francezilor, argumentând ca, în 1900, 70% din populatie era musulmana, deci greu de patruns. Si ca acum este zona cea mai diversa în natiile care o locuiesc, cu rezistenta la tot ce vine de afara. Având impresia ca se pot descurca, numai ei, în toate. Francezul a zâmbit, s-a facut ca-mi da dreptate dar a si gasit imediat riposta. „Pai, atunci, Cornel, ce sa mai zicem de Marsilia noastra, unde este un veritabil turn Babel de semintii?“.

Si Franta lui Domenech s-a prezentat în Marsilia noastra de la Marea Neagra cu un cocktail de culoare si nationalitati. Dupa acelasi pastel al ultimelor decenii. Nimic surprinzator, ba din contra. Dovedind ca au ajuns, într-adevar, o tara de culoare, asa cum a ramas premonitia unuia dintre cei mai mari tembeli ai ultimei conflagratii mondiale. Dar ca se-nteleg foarte bine cu totii, fiind o singura si productiva tara.

Astfel s-a prezentat nationala franceza si la Constanta, dovedind ca au priceperea si cultura necesara sa iasa repede si din crizele fotbalistice. Chiar daca sunt departe de distributia completa de la sfârsitul deceniului trecut. Acum, au fost nevoiti sa improvizeze stoperii. Evoluând cu Abidal, din fundas lateral la Barcelona, si surprinzatorul aruncat în ultimul moment în lupta, Boumsong. Acolo era cu adevarat o pâine de mâncat, daca apelam si noi, asa cum ar fi fost normal, la doua vârfuri. Numai ca selectionerul nostru nu cunoaste acest sistem, în care, paradoxal, a evoluat ca jucator acceptabil în „Steaua“ lui Jenei si... Valentin Ceausescu. Si mijlocul francez are probleme majore de mobilitate defensiva, în componenta Toulalan-Diarra. Dar numai atunci când joci pe lânga ei repede si îi marchezi de aproape când se construieste prin ei. Noi, însa, ne-am baricadat iarasi în propriii 40 de metri, cu exceptia primelor 15-20 de minute. Când si numai cu trei atacanti am facut pressing pe cei patru aparatori ai lor, în faza incipienta de posesie a acestora. Dar numai atât, reusind sa si conducem cu doua goluri. Ambele, atâta timp cât ne-am propus (daca si aceasta indicatie ar putea fi certa) sa ocupam propria lor jumatate de teren. Si imediat ne-am retras la ancestrala noastra aparare a bataturii. Ocupând mai mult static parcelele de pamânt din fata lui Lobont, Tames si Goian. Netinând cont ca, de vreo treizeci de ani, echipele care se respecta folosesc „jucatori volanti“. Capabili de a se retrage în zonele laterale si de acolo, primind balonul, sa semene panica în orice defensiva, prin sarjele ce le declanseaza. Ca si prin pasele filtrante ce sunt capabili sa le realizeze pe vârfuri. Cazul lui Ribéry si Gourcouff. Noi, nu numai ca n-am stat pe lânga ei atunci când dinamica lor a fost pusa în valoare, dar nici n-am strâns în „scara“, dupa principiul zonal în care se zice, doar, ca evoluam si noi. Ca sa nu mai spun ca având doua goluri avantaj, cazute din ceruri, ca sa nu mai avem probleme de aparare trebuia sa evoluam în modul strâns, dar în terenul lor. Când vrei ca apa sa nu ajunga la etajul trei, adica la atacantii adversi, te asezi în asa fel încât sa o opresti la etajul unu (apararea lor) sau macar la doi–mijlocul advers. Asta ne spuneau acum patruzeci de ani, si ne asezau ca atare, Traian Ionescu si profesorul Angelo Niculescu, la Dinamo. Ca sa nu mai spun ca scoala româneasca de fotbal a presupus, atunci când a impresionat în lume, stiinta de a pasa repede si sigur, în echipa. În asa fel încât mingea sa fie cât mai mult „la noi“ si cât  mai putin „la ei“. Atunci nici nu obosesti, pentru ca ai bucuria jocului! Ceea ce nu s-a întâmplat acum la Constanta, când doar încercam sa luam urma „cocosilor galici“ prin teren. Iar faptul ca, în repriza a doua, n-am mai avut nici macar o clipa de amenintare a buturilor lui Mandanda, iar ei sase situatii clare pe Lobont, anuleaza orice pretentie ca am jucat bine si ca rezultatul este multumitor.

S-a reconfirmat, din pacate, ca ramânem departe de spiritul si dinamica actuala a fotbalului din lume. Si, ceea ce este si mai dureros, de dorinta a milioane de pasionati ai fotbalului de la noi, care accepta sa si pierzi, dar sa te vada ca joci dupa o partitura completa. Adica pasând si finalizând premeditat în terenul adversarilor. Ne-am câstigat, sau a venit peste noi, acest drept la demnitate comportamentala si în fotbal.

Numai ca selectionerul practica si impune la nationala, în continuare, învoiala colectiva de a ne fura din hambar. Laudând apoi falsa recolta, nici macar adunata.