Amintiri despre Cuba, „El telón de azúcar“ („Cortina de zahar“)
articol aparut in Cultura, nr. 196 din 2008-10-23» cultura cinema »
Autor: ROZANA MIHALACHE
Dintre peliculele proiectate la cinematograful Studio în timpul „Zilelor filmului spaniol“, „El telón de azúcar“ („Cortina de zahar“) a atras atentia, fiind unul dintre cele mai puternice documentare despre Cuba din ultimii ani. Filmul e realizat de Camila Guzmán Urzúa, fiica cineastului Patricio Guzmán.
Camila s-a n&a259;scut în Chile în 1971, urmând ca doi ani mai târziu sa se mute cu parintii în Cuba revolutionara, ce semana cu un paradis în acele vremuri, sub tutela idealistului Che Guevarra, care visa sa creeze „omul nou“, si a lui Fidel Castro, cel responsabil de alfabetizarea populatiei.
Desi oamenii nu aveau chiar tot ce-si puteau dori, erau multumiti pentru ca li se ofereau educatie si servicii medicale gratuite. Însa visul lui „El Che“, împartasit de tot poporul, s-a destramat dupa caderea Zidului Berlinului, în „perioada speciala“, cum o numesc ei, când „au dat politica în schimbul petrolului“.
Camila Guzman Urzua a plecat din Cuba în anii ‘90 pentru a locui alaturi de tatal ei deja stabilit la Paris, reîntorcându-se, nostalgica, în 2007 pentru realizarea acestui documentar.
Si-a chemat fosti colegi de scoala, raspânditi si ei prin toata Europa, prin Canada si chiar prin… China si a vorbit, alaturi de ei, în fata camerei despre „vremurile bune“, cele de înflorire a comunismului, si despre idealurile comune. În contrast cu discursurile lor care le faceau ochii sa straluceasca de bucuria amintirilor, erau difuzate frânturi sau marturii din Cuba de azi, Cuba lamentabil de saracacioasa, ai carei oameni (cei care nu s-au resemnat) împartasesc un singur vis: plecarea din tara.
Totul la persoana întâi
Într-o viziune subiectiva asupra Cubei revolutionare, tinerii se plâng de delasarea populatiei, de materialismul care i-a cuprins pe toti si de faptul ca nu au putut sa construiasca „o societate noua, corecta“ si chiar „un capitalism cum a realizat Fidel“.
Desigur ca nemailocuind pe „insula“ îti poti permite sa critici dolarizarea economiei si decaderea politica si sociala, dar cei mai în vârsta, care înca îsi duc viata în Cuba, nu au puterea sa-si plânga nenorocirile, multumindu-se doar sa dea din cap, cu ochi goi si sa spuna ca ei nu îsi vor parasi niciodata patria, ca au îmbratisat destinul.
Cubanezii primesc carne de peste si pui o data pe saptamâna, dar în general traiesc din troc – fiecare fura de la locul de munca si schimba între ei diverse produse.
Primul film al Camilei Guzman Urzua este mai mult decât subiectiv – autobiografic, realizat numai din frânturi de amintiri „convenabile“, istoria politica fiind si ea prezentata la „persoana întâi“.
Trecutul si prezentul, cât si realitatea versus pusa fata în fata cu experientele personale se îmbina reusit în documentar, iesind la iveala adevaruri generale, dincolo de slaba fictiune regizorala.
Folosindu-se de fotografii si introducând flash-back-uri cu momente din copilaria si adolescenta personajelor, locuri dragi, oamenii dragi, Camila Guzman Urzua a facut un film bun si pentru arhiva personala, în caz ca si-ar fi dorit doar o reuniune cu prietenii, dar a reusit si o exceptionala ilustrare a realitatii cubaneze de ieri si de azi, prin ochii unor oameni diferiti, mai mult sau mai putin tristi, mai mult sau mai putin împacati cu situatia din „insula“.
Gata pentru lupta
Din punctul de vedere al imaginii si chiar al montajului „El telón de azúcar“ lasa de dorit, însa, de ce nu, putem privi aceste scapari pe un fapt intentionat, pentru a întari si mai mult starea de saracie si de nefericire surprinse pe pelicula.
Documentarul, în care regizoarea se foloseste de propria voce si de cele ale prietenilor ei pentru a nara, este o declaratie a dorintelor neîmplinite din adolescenta personajelor, ramasa captiva în Cuba, a frustrariilor personale, a remuscarilor. Printre rânduri, printre pauzele de vorbire ramâne un adevar nespus: naratorii se simteau vinovati într-un fel pentru ca nu au facut mai mult.
Si, în ciuda faptului ca au gustat libertatea din Franta, Spania, Elvetia, Canada s.a., îsi permit sa-si declare dragostea si nostalgia nemarginita pentru „capitalismul“ lui Fidel, îsi permit sa fie recunoscatori pentru copilaria frumoasa traita într-o tara comunista, îsi permit sa-l aiba ca idol pe „El Che“, eroul caruia îi dedicau imnuri la gradinita.
Desi documentarul se încheie fara a lasa o urma de speranta cum ca „insula“ mai are si un viitor, pe lânga trecutul si prezentul surprinse pe pelicula, Camila si prietenii ei dau impresia ca la primul îndemn ar fi dispusi sa lupte. Pentru ce? Nici ei nu stiu exact. Dar asa au fost învatati…