O întrebare pentru Kjell Espmark
articol aparut in Cultura, nr. 196 din 2008-10-23» cultura cultura dialogului » Accent
Autor: Angela Martin , Kjell Espmark
Poet, eseist, prozator, dramaturg.
Membru al Academiei Suedeze si al Comitetului Nobel pentru Literaturã. Între 1998 si 2005 – presedinte al Comitetului Nobel pentru Literaturã.
Angela Martin: Ati fost vreodata tentat sa scrieti o autobiografie? Ce dificultati credeti ca ati fi întâmpinat în realizarea unui astfel de proiect?Kjell Espmark: N-as putea spune ca am fost vreodata tentat sa scriu o autobiografie. Genul „Confessions“ m-a atras la fel de putin ca discursul unui politician care-si apara opinii sau actiuni din trecut. De altfel, m-a amuzat mai ales omul de stat englez care si-a intitulat memoriile „Old Men Forget“. Lipsa mea de preocupare în aceasta privinta are de-a face cu faptul ca, asa cum am scris într-un poem, „n-am risipit nicicând un moment cu întrebarea: Cine sunt eu?“ N-am suportat niciodata oglinzile. Ceea ce ma preocupa este problematica memoriei.Iata, daca-mi dati voie, un exemplu. Prima mea amintire este despre un incendiu violent luminând noaptea. O casa vecina e cuprinsa de flacari. Mama ma tine în brate si amândoi urmarim drama cu sufletul la gura, prin geamul ferestrei. Nu pot avea mai mult de doi ani, dar experienta este destul de intensa pentru a lasa o amprenta durabila. Imaginea are un singur cusur – e inregistrata de la distanta. Ma vad pe mine însumi sprijinit de bratul mamei, în cadrul ferestrei pe care se profileaza casa în flacari, cu focul rosiatic luminându-ne chipurile. În spatele acestui tablou se afla probabil o traire reala, dar ea a fost denaturata. Amintirea minte. Interesant este modul în care minte o amintire, si de ce. Poate ca minciuna însasi cuprinde un adevar mai important decât acea scena pasagera. Poate ca tocmai elementele adaugate dau forta acelei amintiri.André Malraux îsi numeste scrierile retrospective „Antimémoires“, pentru ca acestea „raspund la o întrebare pe care «Memoriile» nu o pun, neraspunzând, ca atare, la întrebarile pe care «Memoriile» le pun îndeobste“; dar le numeste astfel si pentru ca, în ele, de cele mai multe ori, în raport cu întâmplarile tragice, se simte „o prezenta fugara, ca atunci când o pisica se strecoara pe lânga tine în întuneric“.O chestiune pe care memoriile prefera sa o ocoleasca este insuficienta memoriei si manipularile ei ascunse. Sunt sceptic în privinta procentului de adevar din amintirile mele. Ceea ce ma captiveaza la mica mea magazie de amintiri sunt inexplicabilele drepturi pe care si le aroga. Amintirile noastre radiaza o încarcatura mitica greu de patruns, divulga tocmai o „prezenta fugara“. Întrebarile care ma preocupa – si pe lânga care memoriile trec nestânjenite – sunt urmatoarele: De ce tocmai aceste imagini? De ce aceasta distorsiune a scenei? Ce elemente s-au furisat în amintire si de ce? Spre deosebire de psihanalisti, eu unul nu sunt în cautarea unor experiente din copilarie reprimate. Dimpotriva, ceea ce vreau sa aflu este ce a facut viata mea de mai târziu cu amintirile, cum au fost ele remodelate retroactiv de experientele, valorile si strategiile ulterioare, în functie de nevoile si intentiile acestora, lasându-si astfel fara sa vrea propria amprenta asupra acelor imagini. Sunt pur si simplu fascinat de modul în care circumstantele vietii noastre se folosesc de materialul amintirilor pentru a crea mituri, dând astfel, retroactiv, o directie, o structura si un continut mai adânc unei vieti care a mers instinctiv înainte. Imaginea mamei si a fiului este un astfel de punct de convergenta. Ma vad singur pe bratul mamei – fratele meu mai mic, preferatul familiei, înca nu exista. Numai ca, mama, în primul rând, spre deosebire de imaginea înspaimântatoare de dincolo de fereastra, e linistita si stapâna pe sine. Înca nu e acel bulgare de disperare, cum va ajunge sa fie dupa divort, când o vor îneca lacrimile, reprosurile si amenintarile ca îsi va „lua câmpii“ si ne va abandona, pe mine si pe fratele meu. Memoria a strecurat în imagine minciuna sigurantei.În realitate, femeia din dreptul ferestrei este neajutorata si vulnerabila. În pântece poarta deja al doilea copil – stângaciul ei scut împotriva abandonului. Pozitia trupului ei tradeaza faptul ca a fost abandonata în copilarie, e pe cale de a fi abandonata în casnicie si se asteapta sa fie abandonata pentru tot restul vietii. Trecutul ei, casnicia destramata, copilaria mea vulnerabila si viata mea de mai târziu, toate se reflecta în imaginea mamei cu copilul la fereastra. Cu alte cuvinte, ceea ce încerc sa aflu nu este cine sunt eu sau cum a decurs viata mea, ci cum se servesc experientele si nevoile noastre de amintiri pentru a da vietii o structura si un sens. Daca ar fi sa scriu o carte despre viata mea, ea s-ar intitula „Amintirile mint“ si m-as opri asupra copilariei, când amintirile pastreaza amprenta a ceea ce va urma, luându-si aura mitica din ceea ce stiu ca se va întâmpla.