Tragic resuscitat, catharsis implicit
articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29» cultura cultura spectacolului » Adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Stiam dintotdeauna ca „Regele Lear“ e cea mai buna, cea mai complexa, cea mai plina de semnificatii piesa a lui Shakespeare. Teoretic vorbind, stiam. Practic, nu asistasem decât la spectacole în care viziunea regizorala lua, hotarât, caimacul. Textul nu se ridica nici macar la nivel de pretext de updatare, ramânând doar cârja pentru o propunere regizorala (cu legatura mai mare sau mai mica, oricum arbitrara, cu ce avea de spus piesa, cu trama ei de „Sarea-n bucate“).
Rezultau spectacole provocatoare, incitante, demne de tot interesul. Pâna la montarea lui Bocsárdi László de la Teatrul „Tamási Áron“ din Sfântu Gheorghe, invitata în cadrul Festivalului National de Teatru, lipsita de efecte regizorale sau artificii vizuale! Aici, directorul de scena se retrage în spatele textului pentru a lasa, pur si simplu, sa transpara semnificatiile, organic, prin intermediul actoriei migalos lucrate. Si, astfel, intentiile lui Shakespeare devin coplesitoare nu numai teoretic vorbind. Presupun ca e prima data, în ultimele doua decenii, când pe scena româneasca se vede un „Rege Lear“ în care regizorul trateaza cu smerenie nenumaratele si luxuriantele semnificatii shakespeariene. A nu se întelege ca e o montare-muzeu, fosilizata, cu teatru numai de text, unde actorul declama iar spectatorul se anesteziaza vazând cu ochii. Nu. Doar ca semnele care fac rapelul la realitatile de azi sunt subtile si camuflate discret de regizor. Shakespeare redevine „contemporanul nostru“ pe nesimtite. Nici o aparitie de pe scena nu e datata. Vestimentatia (Dobre Kóthay Judit) e universala, culminând cu sirul de barbati în costume negre, civile, matrice stilistica recurenta în multe dintre spectacolele lui Bocsárdi László (v. „Othello“, de exemplu). Când nu sunt întru totul actualizate, costumele, o mixtura de multe epoci diferite, se sustrag datarii, cum e cazul hainelor lui Edmund sau al rochiei de secol XX purtate de Cordelia. Pe scurt, personajele sunt îmbracate în costume impersonale care nu localizeaza si nu istoricizeaza. Racordarea la o epoca, inclusiv cea de azi, e deliberat expulzata de viziunea regizorului: adevarurile sunt generale, permanente, se actualizeaza în fiecare epoca istorica si în fiecare biografie – atrage atentia Bocsárdi László, din spatele rascunoscutelor situatii shakespeariene. Chiar muzica lui Garbarek, folosita în cele mai multe spectacole ale regizorului din ultimii ani, e acum înlocuita de Könczei Árpád cu una care se sustrage, din nou, oricarei datari. O fraza muzicala reiterativa, melodioasa patrunde dincolo de straturile constiente ale receptarii ca sa permanentizeze si sa permeabilizeze mesajul. Decorul, asijderea: în conventia acceptata, o simpla bucata din scânduri e folosita ca fundal pentru majoritatea scenelor. Voit îngustat, spatiul conceput de Bartha József se mareste în secventele-nucleu pentru a lasa loc labirintului de verdeata sau custilor compulsiv repetate, ocupând lubric, cu nuduri barbatesti puse la pastrare, tot orizontul, în momentele în care universul mental si axiologic al lui Lear se ciopârteste. Simplitatea accesoriilor, a decorului, costumelor, luminilor, culminând cu superclasicul heblu pentru a departaja scenele, plaseaza constructul voit în umbra textului. Ca regizorul poate oricând scoate din poigné o portie zdravana de magie scenica plasmuind realitate teatrala cât ai zice peste o dovedeste scrierea scrisorii de catre una dintre fiice, care ridica o trapa luminata, scoate o foaie de hârtie si pixul începe sa scârtâie (!) grabit pe ea. Într-o secunda, actualizarea-i gata. În „Regele Lear“, viclesugul regizoral sta în a întrepatrunde, într-o magma imposibil de deconstruit, semnele epocii noastre cu cele shakespeariene si cu cele de te miri când. O pasta subliminala care face ca realitatea de pe scena sa fie în intregime credibila. Însa orice viclesug e ieftin în lipsa structurarii meticuloase a universului scenic. Nu e cazul: ca toti marii nostri regizori, Bocsárdi László învârte pe degete articulatiile interioare ale artefactului teatral. Spectacolul are fluenta, iar spectatorul nu are timp sa se trezeasca. Ceea ce da montarii sens, unitate si rotunjime e Bufonul (ma grabesc sa adaug: în exceptionala interpretare a lui Fülöp Erzsébet). Alaturi de Lear, el e centrul de greutate semantica. Daca Lear (vital, masculin, convins în fiecare moment de justetea faptelor sale în interpretarea lui Nemes Levente), prada orgoliului, e „prins“ în mreaja circumstantelor, Bufonul îsi pastreaza intangibila functia shakespeariana: continator de adevaruri. Nu le exprima, nu le etaleaza, nu le deprinde. În el adevarurile exista; în discursul sau, rasar natural. Bocsárdi László îi perie boarea de superficialitate si gratuitatile din montarile obisnuite. Aici, Bufonul e o femeie ambisex, pipernicita si vulnerabila. Sceptic, dar nu cinic. Stie din capul locului ca binele nu are nici o sansa de redemptiune în fata nedreptatii si a raului si totusi asta îl doare. Pe chipul împietrita a lui Fülöp Erzsébet, cu ochi mari si tristi, s-a cuibarit toata amaraciunea. Pe el sta scris ca ticalosia îi va învinge etern pe cei buni si onesti, ca acestia vor ramâne neputinciosi în fata dedesubturilor, intrigilor si nascocelilor unor venali primitiv interesati de putere, bani, sex. Jocul lui Pálffi Tibor (ca întotdeauna, extrem de expresiv), D. Albu Annamaria, Gajzago Zsuzsa si Dioszegi Attila face transparente forfota si neîncetata alergatura dupa scopuri rudimentare. Doar ca instrumentele prin care sa si le atinga înselându-si adversarii sunt la ei pe veci. Ceilalti au bunatate si gramezi de vulnerabilitate. Perdanti din start. Sansele lor nu se ridica nici pâna la 1% – se citeste în atitudinea Bufonului. Orice încercare de a restabili dreptatea se vede retezata fara drept de apel. Pe fata neputincioasa a lui Fülöp Erzsébet s-au întiparit toate aceste axiome. Scena finala, când bate cuiele în sicriul lui Lear si al Cordeliei (Kicsid Gizella, cu performanta de a juca profunzimea si gratia în acelasi timp), coborâti în pamânt alaturi, si arunca peste ele, plin de naduf, trandafirul nobletii, generozitatii, inocentei condamnate la handicap sub specia aeternitas, e coperta semantica închisa de regizor. Esenta tragica invadeaza, astfel, tot universul. Nu exista nici o contrapondere în afara de o farâmitura de ludic. Jocul e singurul paliativ (ca în scena când fata cea mare începe sa se poarte urât cu fostul rege). Dar, constient ca ludicul e doar forma incipienta a nebuniei salvatoare de realitate, Bufonul nu-si cruta regele nici acum. În rest, defileaza ipostazele normalitatii, recte ale credulitatii: o suita neîntrerupta de aparente în care omul se autoproiecteaza în control, dar se dovdeste fie jucaria hazardului, fie a minciunii în lumea care se cladeste pe trufie si nimicuri si asa se si risipeste. Lumea aceasta, pare sa accentueze Bocsárdi László, e xerox dupa a noastra. Farâmitata de puzderia de interese, nici vreun reper general acceptat, nici dreptatea, nici binele comun nu vor avea forta sa o unifice. Cu atât mai putin schelete palide ca iubirea de aproape. Singurul care stie ca Dumnezeu e mort în toate palierele eticului, Bufonul, e cel a carui amaraciune nu are limite. Traim de câteva decenii cu certitudinea ca tragicul nu mai exista în teatru. Nu mai departe de catalogul acestui festival, un alt mare regizor, Alexandru Dabija, o reafirma explicit: „Stiam ca omul modern nu mai are acces la tragic. Spectacolul („Capra sau Cine e Sylvia?“, n.n.) ne-a ajutat sa ne linistim. Asa e!“. Sfârsitul productiei „Regele Lear“ de la Sfântu Gheorghe reuseste sa-l contrazica. Iar în acest caz, chiar si catharsis-ul redevine posibil.