Poetry in Progress
articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29» cultura cultura literara »
Autor: RITA CHIRIAN
Exista o arta a ratarii. Si, ca peste tot, grade, sistem, evolutie, ierarhie. Iar domeniile în care poti sa aplici sunt infinite, ceea ce înseamna ca ratarea – dar si fratele ei mai mic si ingrat, rateul – este din ce în ce mai frecventata, ca o marchiza decadenta, toleranta, care primeste la orice ora, chiar când se gaseste înca în asternut, nepudrata, asudata si cu scufie de noapte. Si, fiindca nimic nu e mai cast si mai coruptibil decât imaginea propriului nume pe coperta unei carti – care va sa zica, a face literatura -, se prea poate ca primul drum, halucinant, e drept, sa fie la ea. Primeste marchiza?„manastur story“ (Editura Vinea, 2007) este volumul de debut al lui Andrei Dobos. El este nascut în 1984, la Turda, student la Litere, redactor al „Echinox“-ului, ceea ce ofera câteva indicii consistente asupra optiunii lui de a scrie (si) poezie. Adica, acel fel de obligativitate fatala careia (mai) niciun student în Litere nu i se poate sustrage. Dar despre „manastur story“ se pot spune mult mai multe lucruri: shortcut estudiantin, fotografie de grup cu fundal clujean, jurnal de vânatoare erotica; volumul lui Andrei Dobos este coerent, egal si captivant în masura în care poate fi si violarea corespondentei private. Zic asta fiindca poezia pe care o arboreaza nonsalant în „manastur story“ îti da sentimentul ca tragi cu ochiul în însemnarile personale ale autorului, ca ai cauta în neorânduiala sertarului si nici macar n-ai gasi vreo inscriptie cu desavârsire incriminatoare: la o prima privire, e o culegere de marturisiri ad-hoc, de transcrieri plate ale realului, de cvasiextaze amoroase, de cautari priapice si de verbiaj tranzitiv, impresie generala de neelaborare, de renuntare suverana si de adjudecare necritica a oricarui imbold liricoid. Ansamblul sta sub girul unui motto atotcuprinzator, o apologie a determinismului infailibil (din Gosala), care el singur face ceva mai mult decât întreaga carte: o substanta hard cu care se tamponeaza un picior de lemn biografist. Cartea debuteaza cu un poem care promite o incursiune tandra, „îndragostita“ într-un Manastur electrizat de „forfota dementiala a smecherilor“. Textul reuseste sa (se) comunice, dincolo de structura (horribile dictu!) relaxat-optzecista; sufera însa de o oarecare redundanta, de elemente parazitare, altoite în imagini violent contrastante: „aici ma simt un soldatoi în pantaloni scurti,/ care este decapitat ora de ora, zi dupa zi,/ al carui cap se rostogoleste, mânjind cu sânge gros strazile miscatoare./ strazile miscatoare, vibratia din dâra fiecarei ticalosenii, abia perceptibila./ se rostogoleste, alandala, spre suprafata moale a butucului.“ („capul acestuia rostogolindu-se pe suprafata moale a butucului“). Un fragment ca acesta, care se coaguleaza finalmente, în pofida celor câteva inerente ecarturi tehnice, face proba ca lui Andrei Dobos i se potrivesc mai bine respiratia ampla, spatiile largi. De aceea, admitem ca textele situate valoric (ceva ori mult) mai jos sunt reminiscente ale unor bucati ample, asupra carora s-a exercitat o „ameliorare“ de tip Frankenstein. Câteva dintre mostrele de catastrophic failure sunt în „poeme simple“ (simptomatic, „poemul simplu 1.“, ceva mai amplu, este cel mai apropiat de poezie): tertinele, decupate/ îmbinate incomprehensibil, plaseaza cititorul într-un spatiu culinar-angoasant („galeria de hârtie a zilei/ captusita cu felii de ou fiert,/ pe care o bat de la un capat la altul“ – 3.), unde, la douazeci de ani, autoscopia descopera adevarati monstruleti poetici „cu inima învârtosata“ si de o „paroasa neimportanta“; propria mefienta proiecteaza un individ „trezit din somn si parca fatat/ pe cearsaful galben“, care – deplin nonsens! – „linistit si organizat/ <se rostogoleste> greoi“. Pe lânga aceeasi repetitie obstinata (si futila) a anumitor structuri („în multime totul este altfel/ poti sa te fofilezi fara/ sa se uite nimeni la tine/ mai nu stiu cum/ sau nu stiu cum“ sau succesiunea de cauze existential-vomitive din „poemul simplu 5.“) se singularizeaza si imagini penetrante, grotesti: „vocea interzisa tiuie insuportabil pe toate strazile./ (...) caci asa vad eu: libertatea precum limba unei vaci, moartea ca o raceala.“.Zâmbetul instant(aneu) din fotografia de grup începe sa se largeasca în poemul „Întâmplari de pe strada Petuniei“, când facem cunostinta cu Lobontiu (care tine mortis sa fumeze „o treaba maronie“ si careia, spre iritarea tuturor, „ÎI DÃ FOC“ – „(Poem cu Lobontiu la colt de strada)“ si care, mai încolo, în „(Un bouquet de pervenches)“, are o voce care „TÂSNESTE“), cu „maladiv-frumoasa carmen“, cu „derevlean si cristina, prietenii lui lobontiu“; sunt creaturi abrutizate, indolente, eterate, care pulseaza agonic. Lumii absurde i se distruge dramul de coeziune în dezarticularea rizibila din „(lobontiu si minunatele sinapse demoniace)“: „ha ha ha/ ca nu vom vorbi/ despre lobontiu ci/ despre – ha ha ha –/ carmen care se/ flutura/ scutura/ si dimineata/ poarta niste/ pantaloni de pijama misto/ asa nu-stiu-cum/ plinuto-delicati cu picatele/ si ne ameninta –/ pe mine si pe filip si pe derevlean/ care stam ca – ha ha ha – boii/ lânga cafele –/ ne ameninta/ cu bluzita de la pijama/ care cica/ ar fi mulata si cumva/ plinuto-copilareasco-fatala“ etc. Instanta critica cade pe gânduri (erata: hahaie). Lesturi de exaltari adolescentine, „smecherii“ foarte neaose, platitudini si „autenticisme“ ne sunt livrate în „alte poeme simple“: „tipele pudice“ au „funduletul pervers“ si promit, dincolo de „abisul de comunicare“, „nesfârsite nopti de desfrâu“, iar când „topai<e> prin oras ca un cangur“, beatitudinea este asimilata gestului de a pune „mâna pe fundul/ tuturor bunoacelor care-mi ies în cale.“, încheind apoteotic prima parte a „Story-ului“.Textele mai ample (unele, poeme în proza) din cea de-a doua parte a volumului reliefeaza un discurs liric ceva mai elaborat, cu o constructie mai riguroasa, „fotografii“ largi. Bineînteles, Andrei Dobos nu omite sa reactualizeze depresiunile pe care le-am traversat („ma nedumereste un taun/ pe care îl vad seara, la fereastra/ legat cu cabluri groase/ si electrocutat“ – „gângania“), dar, de asta data, fisura se iveste (si) pe alta latura: în melanjul de puerilitate, grotesc & concupiscenta. Totusi, prezenta unor fragmente (normalizatoare si de bun-simt) precum cele doua „manastur story“, poemele care dau titlul volumului, se constituie – integral – în promisiune a unei voci distincte, evoluate. Cu certitudine, Dobos nu reuseste înca sa-si moduleze cu acuratete tonalitatea si nu s-a desprins de zona vorace a interferentelor (de exemplu, textele minimaliste respira aerul rarefiat al lui Dan Sociu, „balatel“ creste pe un filon komartinian etc.), însa, salvator, se întrevede o posibilitate de emancipare. Volumul de debut al lui Andrei Dobos nu este, în cea mai mare parte, decât text impulsiv, imatur, ebosa a unei poezii care n-a avut rabdare. Ceea ce conteaza este, nota bene, renuntarea la seria sinonimica poetry in progress – autenticitate – valoare.