Poezie dupa Auschwitz
articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29» cultura cultura literara »
Autor: ANDREI TERIAN
Nu-i chiar atât de eclectic cel de-al doilea volum al lui Gabriel H. Decuble pe cât se lauda poetul. E drept ca toate cele trei sectiuni ale cartii sunt orientate într-un sens centripet; însa ciclurile însele au o coerenta aproape programatica. Si, apoi, chiar si compozitia aparent eterogena a volumului lasa sa se întrevada o anume unitate de ansamblu. Caci, ca si cartea de debut („Epistole... si alte poeme“, 2001), „eclectica“ respira tot aerul de familie al „Club 8“-ului iesean, de care o leaga aliajul inedit de cinism si candoare, profan(iz)area Kulturii prin desantarea acesteia în contexte prozaice, rafinamentul intertextual si trairea privata a livrescului.Fireste, livrescul nu poate fi acceptat aici fara câteva nuantari si cel dintâi care a protestat împotriva unei asemenea categorisiri brutale a fost poetul însusi, care, într-un interviu acordat lui Mihai Vakulovski (în „Tiuk“, nr. 8/2005), distingea trei tipuri ale fenomenului: un livresc „pur retoric si snob“, ca „tezaur de imagini si miteme la care poti apela in caz de urgenta“; „un livresc existential“, care te face sa retraiesti „o situatie deja descrisa în literatura“; si „un livresc concrescut pe fiinta autorului, care vine din întâlnirile miraculoase cu alti autori, din lecturile cu adevarat formatoare“. Fapt deloc surprinzator, Gabriel H. Decuble îsi asaza propriile poeme între ultimele doua categorii amintite: „eu pretind a ma fi tinut departe de livrescul retoric si snob, iar daca poeziile mele au atâtea trimiteri savante este pentru ca, pentru mine, cultura este viata curata – o traiesc zi de zi. Nu ma pot abtine sa o somatizez atât de acut.“Anxietatea impotenteiSi totusi, în realitate lucrurile sunt ceva mai complicate, iar complicatiile se observa înca din primul ciclu al volumului („pasari, nepasari“), caruia i se pot anexa si cele doua ample bucati de deschidere („goiul ales“ si „o aratare. apocalipsa dupa 2000“) – în fapt, cele mai bune piese ale cartii. Gabriel H. Decuble nu-i doar un poet crescut în cultura, ci unul crescut de-a dreptul din cultura – si, fatalmente, intoxicat de ea, astfel încât, în compensatie, nu se poate abtine sa mai scape câte-un „sanatos“ (dar tot livresc...) „quid pubula mea“. Asta cu toate ca, la drept vorbind, pe autorul „eclecticii“ îl exaspereaza nu excesul de literatura, ci tocmai neputinta ei de a da seama despre delirul istoriei. De altfel, aceasta e tema poemului „goiul ales“, care începe cu un pamflet împotriva estetismului („generatia mea n-a mâncat holocaust pe pâine/ nu stie ce-a fost la bug la odessa la iasi/ dar generatia mea vrea sa scrie frumos/ vrea poezie si proza cum vrea alcool si tutun/ bulbuleatar has cocaina sau opiu/ vrea voluptati estetizante trairi autentice/ n-a învatat umilinta la scoala de partid/ nu si-a bagat degetu-n cur ca sa vada/ dincotro bate vântul“) si continua amestecând cliseele culturale cu aluziile private (pe un ton identic sunt trasi la raspundere René Girard sau Sartre). Cu alte cuvinte, dilema poetului nu e daca se mai poate scrie poezie dupa Dante, Baudelaire sau Pound, ci daca – reluând celebra formula a lui Adorno – se mai poate scrie poezie dupa Auschwitz. Ãsta-i oful cel mare al lui Gabriel H. Decuble: nu anxietatea influentei, ci anxietatea impotentei, constiinta ca, indiferent ce-ar face, poezia nu va schimba niciodata nimic pe lume: „caci tot ce fac nu pretuieste un zlot/ asa ca ma cazn sa fac rau tot ce fac/ si tot ce-am facut rau sa duc la perfectiune/ arborez politica lui oricum sinonim cu totuna/ când orice om cu capul pe umeri stie ca/ dupa auschwitz nu se mai poate scrie nimic// nimic din ce nu m-ar face sa rosesc ca traiesc/ nimic din ce m-ar putea face sa uit ca milioane/ de oameni de om au murit putea sa fie si unul/ de-ajuns ar fi fost ca sa simt indicibila greata/ fata de ceea ce-si spune mai mult ca nimicul/ fiinta“.Prin urmare, „eclectica“ e livresca doar în punctul de plecare, marturisind, în fond, o profesiune de credinta anti-livresca, în care foamea de literatura duce inevitabil la greata de literatura. E o poezie a epuizarii si a blazarii, în care citatul autoritar e invocat tocmai pentru a i se arata lipsa de autoritate; dar e, în acelasi timp, o poezie în care chiar aceasta zbatere între omonimii, calambururi si resemnificari indica o gravitate latenta, pe care nicio conventie nu o poate anula: „înfricosat am ridicat privirea spre cer/ si am zarit gardianul cetatii divine/ tinând în mâna o legatura de chei/ care de care mai zornaitoare/ din care o alese tocmai pe cea de paispe/ si ma strânse la loc/ cât sa duc mai departe/ aceasta existenta doldora de sens/ dar ma strânse încet dureros de încet/ ca sa-mi refaca plânsul acum merge tataie/ poti sa dai drumul la robinet si/ pe masura ce ma strângea/ îmi soptea la ureche/ va veni antihristul si nu se va întâmpla nimic/ va veni antihristul si nu se va întâmpla nimic/ va veni antihristul si nu se va întâmpla nimic“ („o aratare. apocalipsa dupa 2000“).Ce (nu) se vedeFormula, nu si atitudinea se schimba în celelalte doua cicluri ale „eclecticii“, în care conventiile sunt ilustrate în aceeasi masura în care sunt persiflate. Astfel, „poetologie apofatica“ este o suita de dialoguri sarcastice asupra conditiei poetului, în care sunt ridiculizate atât prejudecatile cititorilor, cât si iluziile autorilor: „mama omida: duh al poetului, de esti printre noi, arata-te!/ eu: !?/ mama omida: îti vad aureola neciobita de vremi radiind peste semeni.../ eu: !?/ mama omida: îti vad trupul hieratic înnegrind hârtia tirajelor.../ eu: !?/ mama omida: copiii te învata la scoala, nu te poti sustrage.../ eu: !?/ mama omida: firme de advertising te citeaza copios.../ eu: !?/ mama omida: epitaful tau a ajuns sloganul unui producator de pantofi.../ eu: !?/ mama omida: stim ca esti nemuritor, oricât au încercat avangardistii secolului 22 sa te nimiceasca.../ eu: !?/ mama omida: sa stearga memoria numelui tau.../ eu: !?/ mama omida: frisonul ce-l simt nu e închipuire, e dat de lectura versului tau.../ eu: !?/ mama omida: raspunde odata!/ eu: !?/ mama omida: domnu’ istoric si critic literar, coane, mai pune o suta, ca nu raspunde...“ („intermort“).Numai ca poemul citat indica deopotriva principala limita a poeziei lui Gabriel H. Decuble: problema ei nu sunt conventiile care se vad, ci tocmai conventiile care nu se vad. Dar care este si ele. De pilda, oricât de ingenioase si amuzante, textele din „poetologie apofatica“ se instaleaza pe un teren deja arat, semanat si recoltat de catre O. Nimigean înca de la începutul anilor ’90. Asta ca sa nu mai vorbesc de faptul ca simpaticele remake-uri folclorice din cel de-al treilea ciclu al volumului („româneasca“) se asaza pe o lunga lista de asteptare canonica, în care figureaza nu numai Nimigean si Brumaru, dar si Eminescu si Arghezi. E drept, Gabriel H. Decuble reuseste uneori sa mixeze inocenta si licentiozitatea într-o maniera care nu i-ar face de râs pe niciunul din cei citati mai sus: „I-am luat urma printre trestii/ si-ajungând-o i-am spus chestii/ sfinte, ca în zi de hram,/ din Antim, din Varlaam,/ si când m-a privit eu am.../ – Spune, bade, nu ne fierbe!/ Stam aici ca flori în jerbe/ si ne usca vorba-ti lunga:/ tavalit-ai fata-n lunca?“ („româneasca“, 2). Însa aceste cresteri de intensitate sunt contracarate de segmente în care poezia îsi pierde ritmul („Cu frunza aceea eu cânt/ începutul unui gând,/ iar gândul se face mistrie/ între pietrele din glie.“ – „româneasca“, 5), fapt defel blamabil în sine, însa lipsit de circumstante atenuante în momentul când avem de-a face cu o formula care mizeaza în buna masura pe torsiunile prozodice.Nu încape discutie ca Gabriel H. Decuble e un foarte bun poet. Ce-i lipseste, deocamdata, nu este putinta, ci doar vointa de a-si scoate mai bine în evidenta propria originalitate.