Povara trecutului si morala prezentului

articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29
» cultura cultura literara » Texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU

Din excelentul comentariu al colegului nostru, criticul Mihai Iovanel, despre volumul „Decojind ceapa“ al lui Gunter Grass, editat recent si în româneste la Polirom (traducere din limba germana – Victor Scoradet), aflu ca, dupa aparitia cartii, un gazetar de la „Der Spiegel“ a atacat întreaga generatie a marelui scriitor, ca fiind schizofrenica si marcata iremediabil de ideologia si regimul nazist, iar, pe deasupra, lasa, neînstare a-si recunoaste rusinea si vina! Ma mir ca nu a cerut si condamnarea la moarte a celor din blestemata generatie care nu s-au învrednicit – nu-i asa?! – sa se spovedeasca la tribunalul de nimeni si nimic legitimat al unor ziaristi justitiari – multi, câta frunza, câta iarba – de tipul celui de la „Der Spiegel“. În treacat fie spus, ca unul ce sunt în deplina cunostinta de cauza, nu-i mai iau demult în seama pe ziaristii care nu reusesc sa-si stapâneasca ura fata de marii intelectuali si, îndeosebi, fata de scriitori si artisti, propunându-ne, în schimb, ca model „golul lor istoric“, vorba Poetului, si, mai ales, moral. Îi mâna în lupta, de fapt, propriile lor complexe de inferiorioritate, propria lor sterilitate si, înainte de toate, propria lor imoralitate, toate potentate de obsedantul, profitabilul rating. De aceea, nu am ezitat sa-i numesc, ori de câte ori a fost cazul, tarabagii. Chiar daca unii o fac pe sume mari...

Sunt însa atent si mâhnit atunci când scriitorii însisi, ca sa ma refer numai la ei, îi discrimineaza pe criterii ideologice, politice pe înaintasii sau pe contemporanii lor. Nu mai departe, zilele trecute, întâlnindu-ma într-o librarie din Iasi cu un cunoscut poet si venind vorba chiar despre „Decojind ceapa“, la afirmatia mea ca este o capodopera a prozei lui Gunter Grass, poetul mi-a replicat: „Da, dar asta-i de stânga, de aceea a luat si Premiul Nobel!“

Sa fi gresit oare Ralea, psihologul, când conchidea sententios: omul inteligent nu confunda punctele de vedere?! Nu cred. Si totusi, iata, realitatea pare sa-l contrazica...

Cu o sinceritate socanta, autorul „Tobei de tinichea“ marturiseste: „...povara, eticheta si stigmatul le pot furniza eu singur. Ca membru în Tineretul Hitlerist, am fost, desigur, un tânar nazist. Credincios pâna la capat“. Parcurgând, însa, autobiografia lui Gunter Grass, nu atât spovedania sa (tardiva!) – care a facut atâta vâlva în lumea mare, nu doar culturala si artistica, ci si politica – m-a interesat, cât traiectoria unui destin exceptional. E uimitor, îndeosebi pentru un român, sa constate ca un intelectual, un creator, precum Gunter Grass, nu a ratat, în fond, nici o experienta dintre multele, nu putine terifiante, pe care le-a trait, valorificându-le în opera si în actiunile sale de dincolo de masa de scris. Cartea este spectacolul complex, mai degraba tragic, al devenirii, al convertirii unei biografii într-un Destin (cu majuscula). Avem, în „Decojind ceapa“, romanul victoriei unui învins care, pentru a învinge, a învatat mai întâi, cum spune undeva, sa esueze! Inclusiv scrierea acestui volum autobiografic, de altfel greu de definit, date fiind, între altele, constructia romanesca, analiza psihologica, procesele de constiinta si metaforele (ceapa, chihlimbarul care „conserva ceea ce ar trebui sa fie demult digerat“), ce-i confera o originalitate de netagaduit, a însemnat, înainte de toate, o confruntare cu sine dura („...acum când decojesc ceapa, tacerea mea îmi vuieste în urechi“).

Gunter Grass pare sa împarta biografiile – poate prea transant – în doua categorii: gresite si corecte. E limpede ca înclina sa o considere pe a sa mai mult gresita, oricum aflata sub semnul unui start cum nu se poate mai prost si mai invalidant, când, minor fiind, cu o copilarie fracturata ( „Odata cu începutul razboiului, copilaria mea se sfârsise“), atras de uniforma si de deviza „Tineretul trebuie sa fie condus de tineret“ (un slogan care suna a tinichea, azi ca si ieri, dar care în anumite momente ale istoriei s-a dovedit mai mult decât mobilizator), intra cu elan în organizatia tineretului hitlerist („tâncii“, „micii cercetasi“), ajungând apoi tunar-tanchist al Waffen SS, în padurile Boemiei. „Istoria se ascundea în spatele ei însesi si se transforma cât ai clipi în legenda“, rememoreaza prozatorul. Si, e de observat, nimic nu patrunde mai adânc si mai insidios în sufletul unui adolescent, al unui tânar, decât legendele, miturile, din pacate si cele false, cultivate de diversi papagali, cu precadere în momente-limita ale istoriei, în „revolutii“, în epoci de tranzitie. Dar, dincolo de toate acestea, are dreptate autorul si eroul octogenar al acestei carti când scrie: „Nimic nu ne ofera informatii despre ceea ce se petrece în mintea unui baiat de cincisprezece ani care vrea de bunavoie sa se duca neaparat acolo unde se lupta si – lucru pe care l-ar putea banui sau chiar cunoaste din carti – unde moartea face ravagii. Banuielile se perinda una dupa alta: sa fi fost asaltul unor torente afective ce dadeau pe dinafara, cheful de a actiona de capul meu, dorinta de a creste mai repede, de a ajunge adult, barbat între barbati?“

Tanchist, miner, prizonier într-un lagar american, cioplitor de pietre funerare, dar si sculptor-artist sau pictor mai mult decât promitator, poet, prozator, adolescentul si apoi tânarul Gunter Grass traverseaza într-adevar „repede“ multe etape, dintre care unele dramatice în plan intelectual si afectiv. Între cele decisive, în primul rând privind optiunea politica, se detaseaza perioada mineritului („Viitorul e-n lignit“ – era o deviza în fata dezastrului provocat de razboi). Asista în acel mediu muncitoresc la înfruntarea extremelor, cea fascista cu stânga radicala. Balanta (Gunter Grass este nascut în Zodia Balantei) se înclina, în ceea ce-l priveste, spre stânga, spre social-democratie, influentat de discursul contaminant al unui miner pe nume Schumacher:

„Dupa ani de închisoare în perioada nazista, se transformase într-un ascet. Un sfânt stâlpnic se facea auzit. El chema la înnoirea natiunii. Din ruine trebuia sa se nasca, dupa viata lui severa, o Germanie sociala si democrata. Fiecare cuvânt era o lovitura de baros de fier. Împotriva vointei mele – caci, de fapt, strigatele ma faceau sa iau distanta – tovarasul Schumacher m-a convins“.

În fine, într-o vreme când „se celebra supravietuirea“, traieste ani de zile într-un camin de batrâni din Dusseldorf Rath, administrat de franciscani, unde i se înfatiseaza întreaga priveliste a decrepitudinii fiintei umane, o mica lume crepusculara vegheata de un calugar, personaj coborât parca din veacuri demult apuse. Aici, hranindu-se cu nelipsitul terci de gris cu lapte, la care se adaugau doua felii de pâine intermediara, un bot de margarina si magiunul de prune, existenta era totusi suportabila fata de a majoritatii germanilor în a caror tara „nu numai casele erau transformate în ruine“, dar si „fiecaruia îi lipsea câte cineva“. Evocarea anilor petrecuti în caminul de batrâni este o pagina de mare literatura, încalzita de umorul, chiar daca trist, al unei bizare misiuni: programul de iesire cu o capra, pe numele ei Genoveva, la pascut, sub ochii curiosi ai numerosilor vizitatori ai caminului si tinta a ironiilor surorilor medicale iesite si ele sa se plimbe în grupuri vesele, distrându-se copios si umilitor pe seama „accesoriului tragi-comic al unei capre recalcitrante cu ugeru-n vânt“, si „a celei mai ridicole perechi cu putinta...“. Ar fi absurd sa le fi pretins cineva acelor tinere femei, la farmecele carora râvnea, fara sperante, tânarul barbat, de a fi avut intuitia ca nefericitul însotitor al naravasului, dar utilului patruped va deveni scriitorul Nobel, atât de celebru nu numai în tara lor.

Dupa multe decenii,decojind ceapa memoriei, care, „tocata strat cu strat, declanseaza lacrimi ce tulbura privirea“, achitându-si o datorie veche, din tineretea sa, autorul retraieste un început de drum si un parcurs mult mai rascolitor decât marturisirea unei erori generate de o iluzie: „În general, desfasurarea cronologica a povestii mele ma strânge ca un corset. O, de-as putea acum sa vâslesc înapoi si sa acostez pe una din plajele de la Marea Baltica pe care, copil fiind, însailam cetati de nisip ud... O, de-as mai sedea o data la fereastra podului si de-as putea sa citesc, pierdut de mine însumi, ca niciodata dupa aceea... Sau sa ma ciucesc o data sub pânza de cort (în lagar – n. mea) cu camaradul meu Joseph (actualul Papa) si sa jucam viitorul la zaruri, atunci când acesta parea înca proaspat si imaculat... Joseph a avut zarul cel mai mare... Asa se face ca eu am ajuns, din pacate, doar scriitor, el, însa...“.

Nu e usor, povestindu-ti viata, cu atât mai mult cu cât o faci de pe culmea celebritatii, sa trebuiasca sa revezi mizeria postbelica – „haita noilor îmbogatiti“ care „se umfla în pene, exhibându-si bogatia“, sau sa ti se releve, înca o data, adevarul crud ca, de obicei, intelectualii „esueaza în propriul lor orgoliu“. Nu e usor, apoi, scriind, sa retraiesti drama propriei tale familii care, atunci când „au venit rusii“, a fost, practic, strivita (mama scriitorului, violata de soldatii sovietici, salvându-si de la un astfel de cosmar fiica). Secventele, numeroase, în care octogenarul o evoca pe mama sa, moarta în 1954, careia îi datoreaza tot, inclusiv cariera artistica, literara, („...si dupa moartea ei mi se uita peste umar si zice „Taie asta, e urât“ – , dar eu nu o ascult decât rareori si, când o ascult, e prea târziu...“) sunt cele mai rascolitoare. Doua fiinte care s-au nemurit reciproc.

Ceea ce ridica „Decojind ceapa“ deasupra multor scrieri de acest gen, fie ele si de mare valoare literara, sunt deopotriva arta dar si atitudinea autorului. Memorialistul povesteste când la persoana întâi, când la persoana a III-a,cu o detasare si o maiestrie de care numai maestrii genului epic sunt capabili. Gunter Grass nu condamna si nu apara pe nimeni, de vreme ce, cum lasa sa se înteleaga, de cea mai mare tragedie a omenirii, violul universal care a fost Al Doilea Razboi Mondial, toti sunt, toti suntem mai mult sau mai putin vinovati. Vina tragica, ar spune o mare poeta si eseista de azi. Supravietuitorii cataclismului nu pot încremeni însa în ea. Viata trebuie sa continue. Si nu mergând cu spatele înainte si cu fata spre trecut. Este lectia acelei mame, victima tragica a razboiului, pe care i-o da celui ce cândva era „micul ei Peer Gynt“. Oricum, „trecutul trebuie lasat sa se odihneasca“, apoi poate fi scrisa si cartea marturisitoare. Cât timp trebuie lasat sa se odihneasca? Greu de spus. De pilda, pâna în ziua vizitei la Dachau: „A trecut ceva timp pâna când am priceput în salturi si am recunoscut ezitant ca, fara sa stiu sau, mai exact, fara sa vreau sa stiu, luasem parte la o crima care, cu anii, nu a devenit mai putin grava, nu vrea sa se prescrie, de care înca mai sufar ca de o boala“.

Acest volum din „Decojind coaja“ cuprinde povestea vietii lui Gunter Grass pâna în 1959, anul aparitiei romanului „Toba de tinichea“, care i-a adus celebritatea. El se încheie cu aceste propozitii: „Asa am trait de atunci înainte, de la pagina la pagina si între o carte si alta. Timp în care mi-am pastrat bogatia de personaje dinauntru. Dar, ca sa vorbesc despre asta, nu e destula ceapa si nici chef destul“, dupa ce în cursul captivantei sale naratiuni observase: „Incomplete fiind, (povestile) trebuie sa fie inventate cu si mai multa substanta. Niciodata nu sunt terminate. Tot timpul asteapta prilejuri de a fi continuate sau povestite invers“.

E de prisos a mai spune ca nu doar povestile asteapta, ci si noi, cititorii, asteptam, mereu însetati de povesti adevarate sau inventate, scrise de prozatori de forta si anvergura lui Gunter Grass. De aceea, nu putem decât spera în revenirea „chefului“ si în continuarea povestirii.

Nu cred ca aceasta carte înseamna „moartea unei institutii morale“, cum a afirmat Michael Jurgs, biograful lui Gunter Grass. Sunt cuvinte mari, cuvinte grele, nedrepte, rostite asazicând în stare de soc. Cred mai degraba ca „Decojind ceapa“ este o lectura de profunda meditatie care, între altele, sfideaza aberanta „corectitudine politica“. O carte-eveniment. Inclusiv în plan moral.

---