Scurta reverie în Gara de Nord
articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29» cultura editorial » editorial
Autor: ANGELA MARTIN
La 138 de ani de la inaugurare si la 135 de la racordarea sa la Calea Ferata, Gara de Nord din Bucuresti, monument istoric si principala poarta feroviara a României, contrazice flagrant intentiile proiectului initial, semanând pe zi ce trece tot mai putin cu Gare du Nord din Paris, dupa modelul careia a fost construita. Daca l-a avut cu adevarat cândva, asa cum s-a dorit odata, azi „aerul“ ei nu mai e deloc frantuzesc. Împartasind întru totul soarta Capitalei, gara bucuresteana a acumulat împreuna cu semnele timpurilor si inertia (atât de româneasca) a succesivelor administratii autohtone. Ca nu e somptuoasa, vie si primitoare, precum cea pariziana sau precum nenumarate alte gari din lume, ar fi ultimul lucru ce i s-ar putea reprosa. O oarecare igienizare a incintei s-a produs, ce-i drept (de-o vreme), o limpezire a fluxului de calatori, ce nu se mai împleticeste printre carucioarele îngropate sub muntii de colete si bagaje, o curatenie, sa zicem, acceptabila, o oarecare depopulare a ei de aurolaci si cersetori. Ghiseele sunt \nzestrate acum cu microfoane moderne, iar functionarele mai si zambesc de la calculator. Iluminatia normala, firmele straine „universale“ si spatiile comerciale aprovizionate cu produse standardizate, recognoscibile de catre oricine s-ar nimeri pe aici de oriunde, chioscurile ticsite de ziare si împestritate cu reviste glossy o aduc oarecum „la zi“. Îi lipsesc anvergura si suflul garilor metropolitane, arhitectura subterana si aeriana, componentele decorului interior modern, cu pasarele, scari rulante si ascensoare; apoi, frecventa aiuritoare cu care vin si pleaca trenurile, dar si acea animatie silentiosa din holuri, viermuiala calma, de acvariu, ordinea mecanica – eficienta –, din care fiecare calator se detaseaza si se prelinge parca în directia unei cai de acces, anume destinata sa-l instaleze neîntârziat pe ruta sa. Cu servicii prompte si diverse, cu abilitatile lor de a gestiona afluxuri de persoane si marfuri, dar si cu responsabilitatea de a le gazdui si proteja, asemenea gari tind sa devina ele însele orase, cu ritm propriu, intens si independent de timpul diurn sau nocturn. O multime de miscari au loc simultan – fara ca privirea trecatorului sa le înregistreze decât treptat, descoperind ca se petrec continuu, asemenea cursului unui fluid. Coordonarea acestora este ferma si totodata subtila, produs al unei exigente specifice impuse de menirea si vocatia cailor de fier. Când sunt bine organizate, iar pe deasupra si cochete, garile sunt vesele si atragatoare. Corelarea lor cu exteriorul, comunicarea si armonizarea cu vecinatatile nu le incumba, însa, exclusiv. O asemenea complicata, dar vitala inginerie reprezinta înca mai mult contributia edililor locali. Nu acesta este, din pacate, cazul garii noastre; reveriile însa nu-i servesc la nimic. Ajuns, asadar, în Bucuresti pe la 7 dimineata, si de îndata ce pune piciorul pe peronul Garii de Nord, calatorul – român sau strain – nici nu apuca sa se dezmeticeasca pentru a pricepe cât de cât ce se întâmpla în jur: se trezeste brusc, cu gândurile spulberate, asaltat din toate partile de fel si fel de taximetristi de ocazie ce-l urmaresc insistent cu servilismul lor agresiv (dar si cu propuneri de preturi fantasmagorice), pâna la iesire.
1)Daca scapa din încercuire si se tine tare, asa cum ar fi de dorit, reusind sa iasa, târându-si singur bagajul, pe oricare din cele trei laturi ale cladirii care îl varsa în strada si nu în gura de metrou din Calea Grivitei, va trai cu siguranta un moment de fericita revelatie: o salba de taxiuri, ca la comanda aliniate, iar unele, cu portierele deja deschise, îl invita sa-l conduca în oras. Uite ca totul merge bine, chiar mult mai bine decât se astepta! Dar pâna sa-si traga sufletul ca sa se bucure în tihna, îl ajung din urma valurile de calatori, unele oprindu-se galagioase chiar lânga rotile automobilelor. Nu prea întelege de ce se agita oamenii, de ce parlamenteaza atât de mult cu soferii, de ce acestia fac tot timpul „nu“ cu degetul. Refuza sa îi ia?! „Pe Calea Victoriei!“, „La Piata Romana!“, „În 1 Mai!“, se aud mai multe voci precipitate – într-un târziu, aproape implorând. Soferii le raspund, la rândul lor, rastit si raspicat: „Nu merg, e prea aproape. În Titan, daca vreti!“, „Nu! În Drumul Taberei! Ma retrag!“, „V-am mai spus, prea aproape! Poate colegu', eu numa-n Militari!“... Chiar daca soferii apreciaza altfel distanta, orice strada, în Bucuresti, e totdeauna prea departe, darmite la o ora de vârf! Asa ca speranta este „colegu“. Din singura masina, de altfel, care a mai ramas. Nu e de la Cobalcescu, nici de la Perrozzi, nici de la Cristaxi sau Meridian. Dar cine mai sta acum sa aleaga? Buna si asta, se urca la noroc. Soferul coboara, îi ia geamantanul de pe trotuar si îl asaza, amabil, în portbagajul Daciei. Pe urma revine si se trânteste multumit la volan. În timp ce rasuceste contactul se întoarce spre el, complice, dar si autoritar. „Stiti pretul, da?“ „Nu, spuneti!“ „Nouasapte kilometru“. „Nouasapte ce?“ „Nouasapte de mii.“ „Cââât?“ „Nouasapte de mii, cum ati auzit.“ „Cum sa... e paispe, saispe...“ „Pai ce, va mint? Scrie pe usa – noua virgula sapte. Sunt om cinstit, ce dracu! Altu, mai smecher, nici nu va avertiza. Va trezeati la urma ca va cere banii.“ Calatorul nostru îsi face în minte un calcul rapid: e de doua ori mai scump decât biletul lui de tren, cu care a venit de la Brasov! Se da jos revoltat, îsi ia singur geamantanul din portbagaj, felicitându-se cu voce tare ca nu s-a lasat escrocat. „Auzi, ba – striga dupa el soferul înjurând printre dinti – degeaba te ratoiesti la mine, am si aprobare de la Primarie!“ Nu-i nimic, orice experienta e buna la ceva. De pe treptele din fata garii contempla, plouat si descumpanit, haosul din jur. Nu tu pasaje de acces în subteran, care sa-l scoata undeva în strazile învecinate, nu tu pietonal, toata circulatia e data peste cap la suprafata. Se vede ca nu s-au mai facut nici parkingurile acelea despre care s-a tot vorbit. N-are ce face, va trebui s-o taie prin aglomeratie, sa gaseasca naibii vreo statie de tramvai, de autobus, ceva. Daca mai sta mult asa, pierde toata dimineata...Pâna la urma, într-un fel sau altul, omul se va descurca. Daca e român, caci românii se descurca întotdeauna. Daca e strain, îi va fi mai greu, dar e problema lui! Nu stie româneste? Cu atât mai rau pentru noi: peisajul, urban si uman, vorbeste de la sine. Va pricepe si el ca gara e vraiste, ca tara. Înainte si dupa alegeri.