Freud pe dos? O replica mai mult ca oricând conservatoare
articol aparut in Cultura, nr. 182 din 2008-07-17» cultura cultura polemica »
Autor: Lucian Delescu
Motto Pe cei ce nu-i lasi sa moara nu te lasa sa traiesti.
Mult prea putine lucuri îi poate convinge pe idolatrii psihanalizei ca teoria lor nu se sprijina pe principiile cauzalitatii si, mai ales, nu pe bun-simt cartezian. Prevad aici o reactie de ordin „spiritual“ dublata de un argument desprins din deja afirmatia: „dl. Delescu arunca la cosul de gunoi sute, mii si milioane de termeni prin care se trateaza suferinta umana etc. etc“, ca sa-mi citez furiosul oponent, Dorin-Liviu Bîtfoi, ardent, neiertator cititor al eseurilor mele publicate acum aproape un an în revista „Cultura“, la care a revenit pe blogul domniei sale... Ohoho, zei din cer, adevarata crima...
Acest cel de-al treilea articol cu privire la extensia interpretativa nepermisa a psihanalizei în sânul stiintelor umane nu este totusi rodul noptilor nedormite la auzul dezastrului ce l-as fi creat înlauntrul cercurilor concentrice de dezbatere psihanalitica din România (dupa spusele lui Bîtfoi). – nici revelatia avuta în urma vreunei subite întelegeri a cât de conservator voi fi fiind fata de beneficiile eliberarii mentalitatilor din România, în urma utilizarii pe scara industriala a psihanalizei. Non, mesdames et messieurs, non, pas du tout... Cred ca, din pacate, în România s-a adoptat o libertate individuala mimetica ce, foarte probabil, va parcurge drumul facut de altii pentru a ajunge, din nou, foarte probabil, la aceleasi concluzii (sau poate nu?). Ceea ce devine totusi interesant în furia partial (re)dezlantuita a lui Dorin-Liviu Bîtfoi este argumentul „ontologic“ – nu produs în fond –, ci pe care se sprijina dintr-un reflex absolut.. psihanalitic. Am sa elaborez o foarte succinta critica a acestui argument întâlnit cam peste tot acolo unde domneste spiritul zis „intuitionist“, fals religios sau „demiurgiile artistice“ care, dupa mine, intra toate în categoria unui mizerabilism urban predictibil. Degeba voi invoca aici pretentios argumentul lui Kant ca, de vreme ce conditiile epistemologice nu au fost pe deplin satisfacute (criticii mei sunt probabil mult prea literari sa înteleaga la ce ma refer), nici o (psi)analiza nu poate fi întocmita cu referire la probleme ce tin de domeniul general al teoriei cunoasterii sau fenomenologiei. Cu privire la fenomenologie ma opun tuturor celor care au îmbratisat deriva onto-teologica heideggeriana si post-heideggeriana care îmi da mie enorm de multa bataie de cap încercând sa explic (informal) ca fenomenologia nu e teologie, nu e mistica si ca între proiectul analitic si proiectul fenomenologic de tip husserlian exista compatibilitati mai numeroase decat incompatibilitatile zarite miop de unii si altii. Si mai da bataie de cap si altora ce vor sa scoata anumite concepte din limbajul greoi-heideggerian care le-a tras la fund. Cu aceasta ultima afirmatie mi-i ridic în cap si pe cei ce sondeaza de zor spiritul lui Dumnezeu utilizând tehnici fenomenologice, cum mi i-am ridicat si pe cei ce cred în eliberarea spiritului prin practici psihanalitice. Însa nu ma opun aici terapeutilor seriosi, cum nu ma opun unor descoperiri pe care psihanaliza le-a facut cam târziu si doar în cadru clinic. Dezbaterea de fata, precum si cele precedente, se refera la extensii interpretative din cadrul filosofiei culturii sau filosofiei în genere. Cei considerati nerigurosi nu sunt cei care combina varii strategii analitice, ci aceia care se încred prea mult în transparenta unor teorii. Or, nu pot sa nu zaresc în replica unora ca dl. Bîtfoi mai mult decat un penibil argument „ontologic“. Desi recunosc, din nou, ca acesta nu a produs vreun argument si nici macar nu a discutat tema impusa de mine,cu toate ca mi-a reprosat ulterior, dupa ce publicasem în premiera cele doua eseuri, ca nu respect cadrul discutiei. Ma întreb cine, cronologic vorbind, a impus cadrul discutiei daca nu tocmai eu, prin urmare el fiind cel ce trebuia sa respecte ordinea lucrurilor.
Psihanaliza, ni se spune, este menita sa usureze suferinta oamenilor. Iata un exemplu de argument „ontologic“ de tip aproape „religios“, care dovedeste cel putin o mare piosenie cu privire la maretul rol al psihanalizei. Vad aici o noua dogma pe cale sa se instaleze, aceea a psihanalistului salvator de suflete, ca si cum nu era de ajuns graba B.O.R. de a planta biserici în toate colturile tarii, indiferent de dorinta unora sau de cerintele de urbanism. Însa ceea ce leaga intim „apostolii“ sacrului – rezultat al deceniilor de lipsa de sacru etc., etc. –, pentru a urma ironic teoria poate mult prea „heideggeriana“ a lui
M. Eliade, de apostolii psihanalizei de tip Bîtfoi, este cupola de zinc sau de tabla... Dupa ce s-au batut, au strâns bani si au promis eternitatea, salvarea sufletului etc., iata ca s-au împotmolit la constructia cupolei, elementul cel mai important si dovada adevaratei maiestrii ingineresti. La fel si psihanalistul român – în persoana domnului Bîtfoi –, se trezeste ca dupa ce s-a abonat pe la mai toate revistele si a spart banii Universitatii sau institutiei prin „Occident“ (un alt concept „intuitionist“ folosit în masa de cei pro sau contra Occidentului), nu a realizat faptul ca biroul sau se afla doar într-o scara de bloc si nu pe strazile din Viena sau Paris. Este aici, evident, vorba de un mizerabilism „ontologic“, care nu ar fi atât de preganant, daca din filosofia recenta a Occidentului s-ar fi înteles canonul masurii si nu canonul Occidentului în genere si orice va fi fiind acesta în termeni socio-istorici si economici. Nu zaresc în manifestarea psihanalistului (cel putin nu a domnului Bîtfoi) masura, pentru a nu spune un bun-simt elementar. Cu atât mai putin nu ajung la ideea ca dânsul ar întelege natura dezbaterilor intelectuale: acestea nu sunt întocmite dupa regula „direct selling“, unde ar avea voie si domnul Bâtfoi sa-si îndeplineasca multitudinea de frustrari în urma prozelitismului psihanalitc, ci dupa regula schimbului de argumente plecând de la acelasi palier. Prin urmare, psihanaliza unora este cladita pe aceleasi considerente pe care altii îsi construiesc pâna la cupola bisericile. Dar ceea ce ma surprinde cu adevarat este, conform dedesubturilor „argumentului bîtfoian“, lipsa de întelegere ca psihanaliza în România, asa cum e vânduta, are ca efect, în mintea plina de reclame a tinerilor, exact efectul opus. În loc sa-i echilibreze, îi aduce în stare de visare avansata, tocmai pentru ca psihanaliza vine mult prea târziu sa mai elibereze ceva. Ceea ce avem nevoie acum nu este o revolutie eliberatoare în urma careia se plimba demiurgii pe Bd. Magheru, acuzând deznadejdi penibile, ci o revolutie conservatoare... Ceea ce se poate reprosa psihanalistului român (întruchipat aici de dl. Bîtfoi) este graba cu care-si publica rezultatele în reviste si faptul de a fi complet orb la aceea ca pustii din incinta scolilor elementare au descoperit celularul si pornografia de mult. Iar banditismul preluat din filmele de duzina si principiul conform caruia totul e relativ au ajuns demult la ei. Psihanalistul ortodox nu mai are vreo relevanta în România, unde domneste pretutideni o stare de eliberare absolut anarhica si unde agentiile de plasare a locurilor de munca în strainatate au devenit mai dese decât cabinetele medicale. Domnul Bîtfoi este îngrijorat de presupusul conservatorism al românilor. Eu sunt îngrijorat de înmultirea site-urilor de dating, de plecarea româncelor la „studii“ si de cifrele alarmante ale imigratiei românesti puse pe capatuire. Ce a mai ramas de eliberat în România? Am vaga impresie ca cei care vorbesc în numele României, îndeobste politicieni corupti, preoti corupti si mai nou psihanalisti naivi, au încurcat borcanele. Prin urmare, nu eu îl citesc pe dos pe Freud, cum spune acelasi domn Bîtfoi, ci el confunda epoca, pentru ca între timpurile conservatoare din Viena lui Freud si „eliberarea“ spiritual-anarhica a României, unde probabil se gândeste dl. Bîtfoi sa-si implementeze psihanaliza, e o diferenta esentiala. Probabil aici, domnul Bâtfoi, ca alti câtiva intelectuali plimbati doua zile prin Occident, e la fel de mândru de descoperirea personala a psihanalizei, cum sunt unii scriitori mândri de autostrazile construite în Statele Unite, care îsi declina astfel identitatea de homo faber-economicus fara a sti macar ce contract semneaza...
Toate acestea formeaza baza „credintelor“ pe care îsi fundeaza încrederea în psihanaliza domnul Bîtfoi. Însa, orbit mai mult de rolul psihanalizei si, psihanalitc vorbind, de cum sa construiasca o cariera profitabila (iata cum putem folosi aici psihanaliza pentru a destitui sau murdari numele cuiva, precum o face dl. Bîtfoi când îmi sugereaza sa întretin mai des relatii sexuale pentru a-l întelege mai bine pe Freud), uita cu totul de problemele de etica ce poate nu mai sunt la moda...
Cum bine se vede, psihanaliza pe întelesul copiilor poate aduce cu sine nenumarate si stranii interpretari, precum multe acuze nefondate, insulte, calomnii, ceea ce ma face sa ma gândesc la tehnicile „psihanalitice“ ale fostului aparat represiv.
Acum eu nu tin sa-i confisc domnului Bîtfoi toate jucariile aratându-i absurditatile la care poate duce aplicarea psihanalizei pe întelesul sau, însa ce oare altceva pot deduce din seria de enormitati pe care mi le imputa extrem de arogant? Caci prin afirmatia ce mi-o balanseaza de pe blogul dânsului (blogul fiind o alta scuza tehno-nastrusnica a celor ce nu au facut studii serioase, dar care au decis ca au ceva de spus nepublicabil ailleurs) nu pot întelege decât ca dânsul a devenit reprezentantul tuturor psihanalistilor din România, altfel de ce si-ar fi facut afirmatiile pe ton profesoral cu privire la eseurile mele. La fel de bine, ar trebui sa replic si profetului number 2, Valentin Protopopescu, pe care-l apuca jalea citindu-ma, culmea, în revista „Cultura“, unde credea dânsul ca spiritul de dezbatere psihanalitica se plimba în largul sau. Domnului Protopescu nu-i pot oferi însa decât bratul fotoliului meu, unde sa plângem amândoi de dor si jale (sau toti trei, dânsul, eu si bratul fotoliului meu sau, din nou, toti trei, el, dl Bîtfoi si bratul fotoliului, eventual si eu, daca mai e loc).
Prin urmare, ce mai poate elibera psihanaliza în felul acesta în România si ce mai poate trata într-o societate ce pare sa aiba nevoie mai degraba de baston... Totul e liber. Oare chiar nu vede niciunul dintre acesti distinsi psihanalisti? Oare chiar nu înteleg ei nivelul discutiei si faptul ca nu mai e nevoie de popularizare a psihanalizei în acest fel? Un singur lucru ar ramâne de facut, anume sa polemizez cu mine însumi tocmai pentru a demonstra de la ce nivel si care anume ar fi fisurile eseurilor mele. La ce bun, însa, de vreme ce lucrul pierdut aici nu este marketabilitatea psihanalizei în România domnului Bîtfoi, singurul aspect de care se îngrijoreaza cu adevarat Monsieur Bîtfoi et Monsieur Protopopescu, ci o dezbatere de idei.
P.S. Daca e nevoie, voi reveni cu alt eseu pe tema aceasta peste un an. Pâna atunci domnul Bîtfoi are tot timpul sa-si umple blogul cu lecturi si dovezi indestructibile la adresa psihanalizei si foarte probabil sa ramâna la nivelul acelorasi neîntelegeri tematice... Non Multa, Sed Multam, mylord...