Sari la conținut

Allegria

articol aparut in Cultura, nr. 179 din 2008-06-26
» cultura cultura urbana » Barca lui Noe
Autor: MARIA ELLIS
Am stat cu totii în fata usii Teatrului Foarte Mic, dupa spectacol, pret de zece minute. Streasina îngusta nu putea acoperi prea bine un om de ploaie, daramite zece, dar dupa întunericul din sala ne-a luat putin sa ne obisnuim din nou cu lumea de afara. Ne zgâiam încântati si parca putin mirati la lumina strasnic de stralucitoare, de dupa-amiaza, mai mult alba decât galbena, venita din soarele de primavara târzie ce ar fi trebuit, dupa socoteli, sa fie mai slab. Picaturile de apa cadeau de sus ca niste bile de sticla. Eram un grup pestrit, cu oameni adunati din multe colturi ale lumii, dar mai ales din America si poate din cauza asta dupa-amiaza mi se parea a fi din „Fiesta“ lui Hemingway, cu americani veniti în Europa în Lumea Veche ca sa traiasca un alt soi de aventura decât cea pe care o cauta emigrantii în lumea lor, cea noua. O aventura la sfârsitul careia primesc drept premiu oameni, nu pamânt sau aur.

Bucurestiul, cel vechi, cu Piata Rosetti într-o parte si cladirea Universitatii de cealalta, parea sa ne accepte pe toti fara judecata, ba chiar cu bucurie. Nu ne astepta bulevardul Champs Elysées, ci Magheru. Nu urma sa mergem în Montmartre si nu cautam cluburi de jazz, sau vreun local cu pictori faimosi. Asteptam sa plecam înspre Laptaria lui Enache, numele în sine fiind greu de tradus si de explicat, ca de ce se numeste laptarie si ca cine era Enache, ca daca avea motoare (atunci de ce i-au spus terasei „La Motoare“?), dar ca ce cool, sympa sau fain ca se afla pe acoperisul Teatrului National.

– Mergem? zice unul, în engleza, ca sa înteleaga toata lumea. Parea ca doreste mai degraba sa se plimbe putin prin ploaie.

– Hai sa mai stam, raspunde altul, în româna. O sa ne faca fleasca.

N-a fost nevoie de traducere. A înteles toata lumea.

Ma gândeam sa-i întreb daca le-a placut piesa, dar am lasat întrebarea pentru mai târziu, pentru terasa, când aveam sa stam la mesele cu banci ca în sala de sport, bând bere la draft, ieftina, din pahare de plastic. Ma gândeam sa-i întreb daca stiau si ei tot atât de putine lucruri despre Sri Lanka (subiectul spectacolului) ca si mine. Capitala? Cineva? Raspundeti pentru doua puncte – sau înca o bere. Mi-am adus aminte de oamenii care se enerveaza fiindca lumea încurca Budapesta cu Bucurestiul…

– Ti-a fost greu sa joci în engleza? o întreb pe una dintre actrite, românca. Da vag din cap, ca si cum întrebarea ar fi irelevanta.

Ne mai uitam putin la ploaie si încep sa am impresia ca urma sa plecam cu totii la Pamplona, sa vedem coridele sau sa pescuim.

– Eu ma duc, zice Dan, chitaristul american. O sa mi se ude chitara. Trebuie sa o duc la masina. Ne întâlnim pe terasa.

Odata cu el pleaca si Cristina, autoarea piesei, o fata de 26 de ani, al carei tata român a plecat de foarte multa vreme în America, atât de multa si atât de dureroasa, încât pret de treizeci de ani a refuzat sa vorbeasca limba sau sa aiba vreun contact cu tara. Se razbuna pe el copiii lui americani. Vor sa-si cunoasca jumatate din radacini (mama lor e americanca) si vin sa învete limba de la altii si sa gaseasca ei partile bune pe care el nu si le aminteste sau refuza sa le vada. În piesa Cristinei un barbat din Sri Lanka, ai carui parinti au emigrat la Londra când el era foarte mic, se întoarce în tara natala sa aiba grija de o proprietate si sa-si cunoasca rudele pe care le stie doar din scrisori.

– Parca s-a mai oprit. Va încumetati? le spun celorlalti. Vreo doi dintre ei o pornisera deja prin baltoace.

Alaiul s-a pus în miscare. Ploaia s-a oprit treptat. A încetat cu totul pe când treceam prin dreptul intrarii Teatrului National si al afisului enorm cu fata lui Caramitru în rolul lui Richard al III-lea.

Am asteptat pe rând la lift. Ne-am despartit în doua grupuri, dar ambele au primit (stiu asta sigur) povestea doamnei cu goblenul, care a fost data la televizor si despre care s-a facut si film.

Sus era plin ochi de oameni de douazeci de ani, adunati ciorchine, în ciuda ploii, pe la mese. Ne-am gasit si noi doua pe care le-am unit.
Le-am sters cu un fular de la Oxford pe care-l avea unul dintre englezi si ne-am asezat. A venit în curând si berea si-apoi am vorbit. Cine mai stie ce… sau în ce limba.

Pe ceilalti actori, dintr-o trupa pe care n-o cunosteam si despre care nici macar nu auzisem,
i-am vazut târziu, când soarele statea sa apuna. Începusera sa înconjoare cu banda rosie un patrat cu latura cât latimea terasei, în dreptul scenei si a unei jumatati a barului – partea cu micii. Mergeau, alergau, sareau si se-nvârteau în spatiul acela pe care începusera sa si-l faca al lor, iar eu începusem sa simt cum locul dinauntrul benzii rosii capata un trup al lui, ca înauntrul unei biserici, sau al unei scoli, sau al oricarui alt loc în care oamenii fac ceva anume, în mod repetat. Erau înfasurati în cearsafuri albe, cu fetele vopsite cu o mâzga alb-cenusie, cu ochii înconjurati de linii trase cu negru. Aratau ca un trib de africani pregâtindu-se de un ritual.

– Cine-s astia? întreb o amica, românca.

– Habar n-am, raspunde. Ne uitam toti curiosi la ei, printre povestile pe care le depanam despre locurile din lume prin care am fost si din care venim.

Le-a luat mult timp sa pregateasca spectacolul. Poate o ora. I-am si pierdut la un moment dat. Nu-i mai bagam în seama. Nu de alta, dar nu poate nimeni sa astepte un timp lung fara sa-si piarda din entuziasm. Am vazut cu coltul ochiului ca lânga peretele barului s-au asezat muzicantii: un violoncelist si o fata cu un acordeon.



Când s-a lasat cu totul noaptea au început. Au aprins focul într-o urna larga, cocotata pe trei picioare de fier. Au luat si-au aprins în cupe de fier, atârnate de lanturi, ce semanau cu cristelnitele de la biserica. Au pus si în capat de suliti. Apoi au început sa le învârteasca.

La început s-au miscat lent, cu grija, parca vrând sa-si delimiteze nu doar spatiul, ci si perimetrul propriului corp. Apoi, din ce în ce mai repede, acordeonul a început sa sufle greu, pufaindu-si obrajii, parca spunând violoncelului „Mai repede! Mai repede! Oamenii astia duc foc!“      

De undeva de pe scena, dincolo de peretele de oameni adunati si peste care nu vedeam, a început sa se auda o voce de fata, clara si melodioasa, fara nimic din asprimea matura si adânca a femeii care cânta originalul.



Allegria

Come un lampo di vita


Muzica din Cirque du Soleil, canadienii de peste ocean, transportau multimea de oameni de la Bucuresti, de pe terasa lui Enache.

În patratul luminat de focurile celorlalti actori dansa o femeie cu ochii pictati. Se transformase. Nu mai avea tara sau limba. Putea fi oriunde în lume si-ar fi înteles-o oricine.



Allegria

Come un pazzo gridar


Allegria… cânta un menestrel. Un barbat slab si costeliv, cu ochi de salbatic, învârtea ritmic o sulita cu capetele arzând, cu genunchii si coatele îndoite, ca un cocostârc ciudat. Ochii multimii se întorsesera înspre foc, hipnotizati, fara granite, fara oprelisti si fara judecati.



Allegria

Come un assalto di gioia



– Va bucurati ca am venit? îi întreb.

Dau din cap cu un zâmbet cald.

– Si eu ma bucur, zic si ma întorc la foc.