Sari la conținut

Critica tortionara?

articol aparut in Cultura, nr. 114 din 2008-03-20
» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU


Furat de ceea ce el însusi numeste „jocul cu bulgarii de jar“, Dan C. Mihailescu crede ca descopera un avatar actual al anticului Zoil, parintele criticii cârcotase si defaimatoare: „critica tortionara“. Acest soi de critica arde tot ce atinge. Pustieste pe unde calca, lasând în urma nisipuri sahariene. „Înca din primavara lui 1990, când noi, neointerbelicii – declara cu nostalgie iremediabila cronicarul vietii literare din „Idei în dialog“ – ne-am napustit cu sfânta sete encomiastic-exegetica asupra generatiei '27, adversarii acesteia s-au opintit numaidecât pentru a-i oculta esentele, a-i spulbera diversitatea valorica, a neglija contextele si a-i minimaliza triumful în posteritate, totul în numele unei unice, paradoxale si reductioniste instante interogative: cum a fost posibila rinocerizarea? Respectiv atractia legionara…“ etc. etc. Într-o dispozitie neagra de tot, comparabila doar cu sindromul maniaco-depresiv al naratorului din „Grand Hotel Victoria Româna“ („sunt ametit, nervii iritati – simt enorm si vad monstruos“), cronicarul înregistreaza fulminante atacuri distrugatoare nutrite de venin si ura si, recapitulând sumar, decide ca e vorba de o „exegeza tortionara fara pereche“ exercitata pe spinarea „celor mai stralucite spirite si talente ce compun acest fenomen intelectual si artistic singular ca intensitate în cultura româna.“ Uriasa lor opera e ucisa în efigie si, conchide Dan C. Mihailescu, „totul a fost dat cu nepasare la o parte când nu aruncat, cu furie distrugatoare, la gunoi.“ Iritatia enorma a cronicarului „neointerbelic“ care vede mitologic dreapta vine din maniera polemica, necontaminata de „sfânta sete encomiastic-exegetica“, prin care câtiva tineri critici au întâmpinat cartea „Noica si Miscarea Legionara“ de Sorin Lavric: între acest episod vivace încheiat cu replica acida a lui Sorin Lavric si concluzia prapastioasa peste marginile firii („critica tortionara“!) e o disproportie neacoperita de realitate. Putine alte nume au obsedat în aceste aproape doua decenii exegeza – pro si contra – ca ale unor Mircea Eliade ori Constantin Noica: s-au scris sute, poate mii de articole si un raft de carti dedicate acestor doi corifei ai culturii române, majoritatea recuperând ce e de recuperat, aducând în circuitul public figura si operele lor capitale. Nici vorba de „critica tortionara“ (inclusiv a lui Laszlo Alexandru, pus la zid într-o maniera care aproape ca-i face cinste „tortionarului“ asezat într-o serie ce trece granita culturii române, ajungând pâna în Franta „terorii revolutionar-vendeene“!). Respectabila, pasiunea (patima) pe care Dan C. Mihailescu a contractat-o si o pune în analiza si sustinerea „interbelicului“ în ochii lui exclusiv reprezentat de generatia '27 îl modeleaza pâna la intoleranta si exclusivism. Mânios pe criticii cartii despre Noica, el scrie: „Ce sa întelegem? Ca, daca examinezi cum se cuvine în etica medicala un ciumat, un paranoic, un sifilitic sau un tuberculos, urmeaza ca te-ai molipsit, te-ai identificat cu maladiile în cauza?!“ Acuzatie retorica adusa razvratitilor ce poate fi usor întoarsa, aparând el însusi ca un medic molipsit de calitatile si bolile pacientilor sai: asemenea exemple de mare devotament profesional dus pâna la sacrificiu nu-s inexistente, din contra, ele sunt abundente mai cu seama în timpul razboaielor, revolutiilor fara capat, campaniilor militare precum si al dezastrelor naturale. Ce model mai înalt decât al medicului rapus de boala pacientului sau?! Da, poate fi adevarat ca „daca examinezi cum se cuvine în etica medicala un ciumat, un paranoic, un sifilitic sau un tuberculos“ poti ajunge sa te molipsesti mortal de respectivele maladii sau de altele. Nu e cazul cu autorul cartii luate ca pretext, dar fenomenul contaminarii exegetului de subiectul (persoana) exegezei sale nu-i deloc neobisnuit si, pâna la un punct, e chiar recomandabil si benefic: „calinescienii“ contaminati de Calinescu, „lovinescienii“ contaminati de Lovinescu, „neointerbelicii“ de Interbelic si asa mai departe. Pâna când computerele vor purcede la exegeze atingând idealul „fara ura si partinire“, ne vedem resemnati sa constatam ca ideile trec prin temperament (Lovinescu a zis-o!) si ca ele pot deveni de aceea pasiuni incendiare, asa cum s-a întâmplat chiar cu „îndracirea“ lui Noica sau, la polul opus, a lui Sartre.
Un glont pierdut
Trecând la alte subiecte, Dan C. Mihailescu scrie atasant în legatura cu expozitia pictorului Paul Gherasim intitulata „Vom muri si vom fi liberi“: „Rareori am simtit asa de puternic si cald sentimentul comuniunii, al împartasirii acelorasi idealuri, chiar daca am încercat o intensa senzatie de amar în fata identitatii martirilor din decembrie '89: elevi, studenti, muncitori, ospatari, soldati, soferi, ofiteri, jandarmi, fara niciun exponent al «meseriilor liberale» si artelor. Semn de lasitate, sau de întelepciune? De cumintenie, duplicitate, complicitate, lehamite sau frica?“ Marturisesc ca nu am înteles deloc, desi i-o respect „intensa senzatie de amar“ provocata de absenta martirului din rândul „meseriilor liberale“: mai bine un glont pierdut, decât un martir în plus.
Un spirit înalt
„Caiete critice“ publica (retipareste) trei texte despre Mircea Eliade ale acad. Alexandru Zub. Ele sunt importante prin continut, dar si prin context: primul, „O perspectiva istoriografica“, aparea în 1986 în „Vatra“ de la Tg. Mures, al doilea, „Un spirit înalt“, e preluat din „Cronica“ din 1987, al treilea, „În cautarea universului uman“, publicat în 1986 de „Opinia studenteasca“ de la Iasi. Ele spun ceva despre circulatia lui Eliade în presa româneasca a „deceniului satanic“, fireste, o circulatie partiala si controlata, ca în orice „Siberie spirituala“. Însa textele lui Alexandru Zub nu apartin unui climat înghetat, ci unui spirit înalt si independent, ca si al celui pe care îl evoca în urma unei întâlniri din 1983: „Mergeam spre Montpellier, la un congres de istoria istoriografiei, si am avut norocul sa ma pot opri câteva zile la Paris, într-un moment în care savantul se afla acolo. Cautându-l, emotionat, la telefon, mi-a raspuns chiar el, cu o voce stearsa, batrâneasca, amabila (…).


Cine a spus ca oamenii de seama trebuie sa aiba neaparat masca celebritatii lor? Cunoscând gloria de timpuriu, marturisea singur odata Eliade, s-a deprins sa n-o trateze ca pe un lucru extraordinar si sa reziste ispitelor pe care faima le antreneaza de regula. Eram surprins de tinuta degajata, sportiva, a acestui personaj venerabil, care m-astepta punctual în fata apartamentului sau, la etaj. Un batrân suplu, cu miscari înca agile, care se mira cât de tânar putea sa para autorul unor carti pe care le citise ori numai le rasfoise, cu sentimentul ca va fi fost vorba de un om mai vârstnic, unul capabil sa întârzie îndelung si laborios în cercetare.“ Discutia cu un Mircea Eliade auster „ca un calugar laic“ (cum devenise si Noica) decurge firesc, autorul „Tratatului de istorie a religiilor“ interesându-se asupra situatiei din tara, atent urmarite: „Strain de realitatile noastre n-a fost niciodata. Cu doua zile în urma îi trecuse pragul Constantin Noica, pe care îl socotea mare gânditor si un prieten caruia îi pastra o vie afectiune. Cred ca nu gresesc spunând ca ceea ce m-a frapat la el era o generozitate fara umbre unita cu un optimism robust, de sorginte filosofica… Unii au fost surprinsi de „egocentrismul“ sau, iar ecourile se resimt si în carti demne de stima. Personal, n-as spune ca m-a jenat în felul sau de a-si urmari „imaginea“ din tara, de a se interesa (lucru perfect legitim) de sansele unei editii cuprinzatoare din opera sa. Un spirit înalt, prin excelenta diurn…“. Eliade, Noica: spirite diurne, optimiste în felul lor, „egocentrici“ pentru ca mai constienti ca oricine de valoarea lor. Eruditi, subscriu amândoi devizei „înapoi la surse“, fie ca sursele sunt vechile mituri ori marii filozofi: „Cu ajutorul formelor si structurilor culturale putem regasi sursele. Suntem condamnati sa învatam si sa ne desteptam la viata spiritului prin carti.“La coada, la Mircea Eliade…
Ca ideea lui Dan C. Mihailescu, aceea cu „critica tortionara“ la adresa marilor spirite ca Eliade si Noica nu rezista la o confruntare cu realitatea de pe teren, o vadesc si cele doua remarcabile contributii din „Caiete critice“, apartinând academicienilor Eugen Simion si Alexandru Zub. Lui Eugen Simion, Eliade i-a trimis noua scrisori pe care destinatarul s-a hotarât sa le dea publicitatii: prima e din 18 mai 1971, ultima din 19 iulie 1985. În 1980, când pregatea o antologie substantiala, aparuta în 1981, sub titlul „În curte la Dionis“, Eugen Simion îi cere scriitorului o prefata, pe care acesta a si trimis-o. „În 1980, când pregateam antologia citata mai înainte – scrie Eugen Simion – statutul lui Eliade în România era, în continuare, nesigur. Nesigur politiceste. Prozatorul avea în conducerea Partidului Comunist Român un mare si incoruptibil dusman, Gogu Radulescu, un om, altminteri, cultivat si cu multe simpatii în viata culturala. Pe Eliade nu-l putea însa ierta în niciun chip pentru nu stiu ce declaratie facuta în anii '30. Am discutat într-o împrejurare oarecare acest subiect cu personajul citat mai sus si mi-am dat repede seama ca idiosincraziile sunt grele si de nereconciliat. (…) La începutul anului 1980, când pregateam antologia de proze fantastice, traia înca Marin Preda. Am cazut de acord cu el sa pornesc aceasta carte dificila si am încheiat-o dupa moartea lui, cu Magdalena Bedrosian, admirabila redactoare. Volumul masiv (670 de pagini) a aparut în 1981 cu un cuvânt înainte al autorului. A avut succes, un mare succes. Nu stiu ce tiraj a avut, dar ce pot sa spun este ca, în ziua în care volumul a fost difuzat la Libraria Eminescu de lânga Universitate, am vazut o imensa coada care se întindea pâna dupa colt, pe strada Edgar Quinet“. Asadar, în anii '80 românii nu stateau la coada doar la tacâmuri, lapte si benzina, ci ei stateau la coada si la Eliade. Scrisorile catre Eugen Simion documenteaza asupra interesului pe care Eliade îl poarta tarii natale, soartei operei lui în România si demersurilor facute de destinatar în favoarea acestei opere.