Sari la conținut

Reality show cu inger (i)

articol aparut in Cultura, nr. 110 din 2008-02-21
» cultura ars combinatoria »
Autor: Cornelia Maria Savu
ea mai noua premiera a Teatrului de Comedie, in actuala stagiune, este „Dumnezeul de a doua zi“. Piesa lui Cornel Mimi Branescu a obtinut Premiul I la prima editie a Concursului de Comedie Romaneasca (festCO 2006) si, conform datelor proiectului, a fost oferita regizorului Marcel Top, si el premiant al unui alt proiect al amintitului teatru, „Comedia tine la Tineri“, pentru „urcarea“ pe scena. Ce a urmat apoi poate fi numit lucru in echipa. Doi actori cu disponibilitati remarcabile, doua personalitati puternice, carismatice si obisnuite sa „faca“ sali pline, Delia Seceleanu si Claudiu Bleont, si un maestru de scena din primul esalon al noii generatii au alcatuit, dupa cum spune Marcel Top, „un triumvirat“ Sau, cum afirma acelasi tanar regizor, parafrazandu-l pe Shakeapeare, un „love’s labour“.

E un
dezastru vesel ceea ce
comunica el
si ea,
luand in ras,
in ras scrasnit, sa ne-ntelegem, existentele lor facute praf

Spectacolul cu „Dumnezeul de a doua zi“ nu s-a nascut usor. Fireste, juriul care a premiat textul lui Cornel Mimi Branescu a fost impresionat de calitatile lui literare si s-a gandit, probabil, mai putin la teatralitatea ca atare, la cat de ofertanta e povesea pentru scena. Chiar daca am inceput sa credem „dimpotriva“, teatrul nu se naste din orice, oricat de mare ar fi liberatea si oricat de sofisticat laboratorul ei.
Cu scriitura sigura, alerta, intre inceputul abrupt („Ai avut dreptate. Foarte bine c-ai plecat“) si finalul neasteptat („Nu te poate conduce nimeni dincolo... dar e bine cand te asteapta cineva. In doi e, intotdeauna, mai usor...“), „Dumnezeul de a doua zi“ deapana cateva istorii de viata in monologurile celor doua personaje, el si ea, ziceri care se continua, se preiau si, pe alocuri, se intretaie. Felii generoase de reality show made in Romania (Romanica, asa cum i se spune pe sleau, in text) pe care el si ea le impartasesc spectatorilor, le atrag atentia asupra lor, le comenteaza, luandu-i pe privitori drept martori si chiar parteneri de discutie, incremeniti parca in fata unui urias, posibil ecran de televizor, sau razand, aplaudand complice si privind prin gaura cheii in vietile altora. In vietile celorlalti. In vietile celor doi care se supun, de buna voie, judecatii publicului. Fireste, altul, seara de seara.
E un dezastru vesel ceea ce comunica el si ea, luand in ras, in ras scrasnit, sa ne-ntelegem, existentele lor facute praf. De altii. De ingustimea si trivialitatea unei lumi de prea multa vreme in deriva. Iesita din tatani. Cu glazura grotesca si adancimi in care iubirea si credinta sunt facute arsice, pana cand nu se mai recunosc in cenusiul unificator. Personajele lui Cornel Mimi Branescu nu sunt insa „furiosii“ anilor '60. Si nu privesc inapoi cu manie, supunand societatea la interogatoriu, etalandu-i, la taraba, infirmitatile. Ei sunt posesorii unei inocente dezarmante. Perdantii din start. Ciuca batailor, fara stiinta sa-si revina din pumni, din cosmarul in care i-au aruncat cei apropiati, apartinatorii, dar si cei „(multi) care au reusit sa faca din Romania un loc detestabil!“. Si acestora din urma le dedica spectacolul Marcel Top, socotindu-i si pe ei actanti in invaluitorul, insinuantul, debordantul reality show à la Romanica.
Instinctul pentru scena si experienta in fata publicului (neiertator!) ii fac pe cei doi actori sa suplineasca lipsa de teatralitate a textului. Autozeflemisindu-se, luandu-se in raspar cu giumbuslucuri de clown (expirat), cu note sarcastice insa pe la cusaturile mastii, Claudiu Bleont joaca pe cartea ebrietatii agresive si a parodierii (din intimitate!) a show- divertismentelor si a catastroficelor stiri de la ora 17.00. E aceasta binegasita, exacta masura a rolului care propune (dar si incorseteaza in ea) o partitura disperat-razatoare, de om sfarsit, pe care doar inertia verbiajului si iluzia comunicarii a ceva important, justificativ, il mai tin in picioare.
Delia Seceleanu e o ea venit-plecata dintr-o alta lume, cu vulnerabilitatea si frumusetea unei fiinte cu iluziile pierdute, fragil-luptatoare si inocent-experimentata in viata de zi cu zi a perdantilor. O umbra, un duh dupa perdeaua care, la inceput, desparte planurile de joc, un manechin-vorbitor care, mai apoi, schimba accesorii vestimentare, dar ramane cu masca pe figura, un inger-mesager la final, cand isi scoate peruca si rosteste, extraordinar, facand publicul aproape sa uite sa mai respire, monologul de sfarsit, cel spus parca de-a dreapta lui Dumnezeu (fie el si cel de a doua zi).
Mutarea publicului pe scena si prezenta celor doi actori in fata practicabilelor (el) si printre ele (ea), intr-un spatiu ca o debara cu lucrurile vraiste (ca si existenta personajelor), cu sunetistii si luministii la vedere, prin fereastra, in cabina lor, de parca ar „trage sforile“ cuplului in deriva, coloana sonora si videoproductia lui Robert Ionescu, scenografia (minimalista) a Ancai Cernea si surprinzatorul fragment muzical din „Urban Violent“ - Travka, precum si „nunta“ grotesc-antrenanta, kitsch bogat de Romanica, de la finalul piesei intregesc un spectacol care deja a inceput sa aiba priza la public. Si in care limbajul frust (dintre blocuri, frate!) nu deranjeaza, pentru ca jocul de zile mari al actorilor si poezia continuta in punctele-cheie ale textului il imblanzesc, il plaseaza in zona „exoticului“ de cartier.