Sari la conținut

Tendentionism, impresionism, estetism

articol aparut in Cultura, nr. 110 din 2008-02-21
» cultura »
Autor: Adrian Jicu
Nevoia de obiectivitate

Recent aparuta „Utopie negativa in literatura romana“ (Bucuresti, Editura „Cartea Romaneasca, 2008) a lui Bogdan Cretu a starnit deja reactii in presa culturala, cronicarii grabindu-se a-i veni in intampinare. Interesul este explicabil tinand cont de numele autorului, cunoscut datorita articolelor raspandite prin revistele din tara. Interesant este insa ca se contureaza doua directii de receptare: una favorabila (mergand de la aprecieri juste la elogii) si alta rezervata, care pune in balanta reusitele si nereusitele, ingrosandu-le mai ales pe cele din urma, existente si ele, asa cum vom vedea in continuare.
In ce masura talentul este necesar in critica las pe altii sa decida.
Cert este ca Bogdan Cretu il are cu asupra masura, lucru evident si in „Utopia
negativa…“, presarata cu
formulari
memorabile.

Deocamdata sa adaug faptul ca, din pacate, in cronicile sus pomenite, am avut sentimentul unor abordari subiective, fie intr-un sens, fie in celalalt. Cosmin Ciotlos (vezi articolul „Cronicari moldoveni“, in „Romania literara“, nr. 3/18 ianuarie 2008) face vizibile eforturi de a evidentia reusitele volumului, alunecand intr-o retorica pe alocuri umflata, care sta sa plesneasca aidoma baloanelor de sapun: „un stilist intre critici“, „le semneaza din iradiantul Iasi“, „personalitatea autorului e – aici v dominanta“, „acest ingenios studiu dedicat antiutopiei“, „va garantez, e pe deplin credibila si izbutita“ etc., etc. Sunt si cateva rezerve, rostite cu jumatate de gura, insa tonul dominant este laudativ. Insa nu o analiza a cronicii lui Cosmin Ciotlos mi-am propus, ci doar sa punctez cateva derapaje de la ceea ce cred ca ar trebui sa fie o cronica literara.
De cealalta parte s-ar situa articolul lui Andrei Terian, „Stiinta vesela“, din „Cultura“ (nr. 108 din 7 februarie 2008). Intr-un stil mai echilibrat (si, deci, mai credibil) criticul sibian supune cartea prezentata unui rechizitoriu sever, sesizandu-i punctele slabe, dar si certele calitati. Mi se pare, in orice caz, o abordare mai potrivita. Iar din punctul acesta de vedere Andrei Terian stie prea bine ce are de facut. In schimb, am avut senzatia ca, pe ici, pe colo (daca vreti, prin punctele esentiale), el il ciupeste pe Bogdan Cretu, dintr-o perfect motivata psihologic rivalitate. Iata cateva mostre in care cronicarul isi incordeaza muschii spre a-si dovedi superioritatea: „Bogdan Cretu se grabeste sa incheie…“, „asta e ceea ce nu intelege Bogdan Cretu“, „Nimeni nu i-ar fi pretins autorului sa umple sute de pagini cu rezumate inutile“, „Ce pacat ca Bogdan Cretu nu-si aduce aminte de aceste cuvinte inaltatoare“, „schimba brusc macazul“, „lui Bogdan Cretu ii lipseste atat ambitia originalitatii, cat si mijloacele de a o realiza“ etc. Dincolo de exagerari, se ascund de multe ori (s-o recunoastem) observatii pertinente…
Un nou impresionism?

Revenind la „Utopia negativa in literatura romana“, trebuie precizat de la bun inceput ca ea se refuza in mod ostentativ canoanelor. Optiune riscanta in cazul unei teme careia nu te poti rezuma sa-i prezinti formele de manifestare fara sa-i conturezi cu precizie profilul teoretic. Vocatia constructiei ii lipseste criticului iesean, desi ea ar fi prins bine unui asemenea demers. Nu reiese, spre exemplu, de nicaieri in mod clar daca utopia, respectiv antiutopia, sunt specii literare, tipuri de discurs sau forme fictionale de sine statatoare, cum, de altfel, nu am regasit necesarele distinctii intre instrumentarul cu care ele opereaza. De asemenea, pe langa problemele ridicate (si in parte solutionate) in subcapitolul „Incercari de a defini utopia“, cel putin una s-ar fi cuvenit lamurita: care este relatia intre ironie, parodie sau pamflet si in ce masura contribuie ele la conturarea unui mod utopic/ antiutopic. Spre surprinderea mea, autorul arde etapele, rezuma in fuga acceptiunile termenului, lasa in aer unele ipoteze si trece grabit la aplicatiile critice. Dupa rapida ochire teoretica, materialul cartii este compartimentat intr-o structura tripartita, cronologica („preistoria genului“, „zodia pamfletului“ si „supapa subiectiva“ din perioada totalitarismului). De aici incolo stilul e savuros, niciodata lenes, iar critica lui Bogdan Cretu place. Mana cronicarului literar aluneca sprinten, cartile alese sunt comentate cu usurinta, paginile devin atractive. El profeseaza, in definitiv, un soi de impresionism critic, delectabil prin sprinteneala gandirii, prin acuitatea judecatilor si prin savoarea formularilor.
Critica cu tendinta
In schimb, in mod cu totul neasteptat pentru mine, cand vine vorba a cantari afirmatiile teoretice ale altora, Bogdan Cretu da dovada de o stranie orbire, judecand subiectiv, dupa criterii incompatibile criticii. Maestrii sai, Elvira Sorohan (indrumatoarea tezei de doctorat) si Mircea Anghelescu (semnatarul catorva randuri apreciative pe coperta a IV-a), au intotdeauna dreptate, fiind cu evlavie citati, in vreme ce altii, de care probabil nu il leaga nimic, au parte de un tratament aspru, uneori meritat, alteori nu. Or, in critica literara n-ai mama si n-ai tata. Nu-i loc de prietesug ori de respect (in sensul primatului acestuia asupra adevarului). Ceea ce ma uimeste este tocmai subiectivitatea autorului, pe care il stiam unul dintre impartialii si, implicit, unul dintre credibilii cronicari ai tinerei generatii. Bogdan Cretu (si cred ca este vorba despre acel Bogdan Cretu nelimpezit, de dinainte de 2006, anul sustinerii tezei de doctorat) da dovada de tendentionism, ceea ce nu-i sade bine, stirbindu-i din autoritate.
I se poate, de asemenea, reprosa lui Bogdan Cretu alunecarea in propria cursa. Scriind despre utopia negativa in literatura romana, el nu-si poate reprima tentatia narcisiaca de a se indragosti de sine (recte, de subiectul ales). Astfel, se constata, in volumul de fata, tendinta de a asimila antiutopiei texte care nu se preteaza neaparat la asemenea interpretari. Sa luam cazul ceva mai cunoscut al „Tiganiadei“, unde autorul isi propune sa demonstreze ca avem de-a face cu „o discreditare a utopiei“. Lucru, de altfel, adevarat, insa numai pana la un punct. Ca parodia este instrumentul principal de lucru al lui Budai-Deleanu a aratat-o intr-o lucrare temeinica („Retorica parodiei“) si Daniela Petrosel. Insa nu stiu daca intre parodie si antiutopie se poate pune automat semnul egalitatii… Cred mai degraba ca nu. Scriitorul ardelean parodiaza intr-adevar retorica gaunoasa a utopiilor iluministe, dar asta nu-l transforma implicit intr-un antiutopist. Nu tot ce nu e alb, e neaparat negru… De altfel, nu cred in posibilitatea ca un autor sa fie utopist si antiutopist in acelasi timp. Cat despre partea finala a cartii, chiar daca intitulata „In siajul utopiei“, interpretarea unor texte contemporane prin grila antiutopiei mi se pare fortata. Ele sunt bagate intr-un pat al lui Procust si ajustate in functie de problematica volumului.
Estetism critic
In ce masura talentul este necesar in critica las pe altii sa decida. Cert este ca Bogdan Cretu il are cu asupra masura, lucru evident si in „Utopia negativa…“, presarata cu formulari memorabile. Titlurile de (sub)capitole stau marturie in acest sens: „Poncife ale utopiei negative“, „Magarii de ieri si de azi“, „Demiurgul cel rau“, „Fictiunea ca arhiva a memoriei“, „Ereticul imblanzit“, „In siajul antiutopiei“ etc. Rezumand teoriile despre utopie, criticul sintetizeaza inspirat: „Utopia este, mai intai de toate, un mod de a percepe realitatea, de a o influenta, o forma mentis care, de cele mai multe ori sau in cele mai vizibile, cunoscute ipostaze, se concretizeaza sub forma unui text literar.“ Rolul utopiei (mai exact al partii literare) ar fi persuasiv si nu estetic: „… ceea ce tine de litera(tu)ritate in utopie s-ar putea sa nu fie decat simplu flirt cu cititorul, simplu mijloc, retoric aproape, de a sadi mai bine mesajul in constiinta publicului.“ Demarcatia intre utopie si antiutopie tine – potrivit autorului – de referentul pe care cele doua si-l aleg: „Diferenta este ca utopia descrie o lume-model, pe care o opune celei reale, pe cand antiutopia imagineaza sau (atentie!) radiografiaza o lume pe dos, aflata la antipodul perfectiunii (f)rigide a primeia.“ Subtila si distinctia intre antiutopia romaneasca si cea europeana: „…daca celebrele titluri occidentale au atras atentia si starnesc si astazi admiratia cititorilor, prin asa-zisul har prevestitor, cele romanesti sunt, dat fiind esecul utopiei comuniste puse in practica aici jumatate de secol, simple radiografieri ale unei realitati constrangatoare.“
„Utopia negativa…“ place si prin spirtul polemic in care e construita. Fie ca justificat, fie ca gratuit, Bogdan Cretu simte nevoia de a iesi din tipare, de a nu primi de-a gata teorii sau judecati anterioare fara a le trece prin filtrul personal. Uneori ii iese, alteori nu. Spre deosebire de alti istorici literari, pe autorul lui „Guliver in Tara Minciunilor“ il incondeiaza cu precizie: „Ion Eremia devine, astfel, personaj al propriei antiutopii, victima a unui regim pe care il radiografiase la modul satiric, alegoric…“ In schimb, exagereaza in cazul lui Octavian Paler, despre care sustine ca „manifesta o slabiciune bolnavicioasa pentru confesiune, pe care o practica in cele mai subtile forme ale sale.“ Cum de altfel exagereaza si in cazul poemelor Ruxandrei Novac. Pe George Achim pare a-si fi propus dinadins sa-l contreze, fiindca ii contrazice mai mereu afirmatiile. Un altul, Sorin Antohi, este pur si simplu redus la statutul de compilator: „conspecteaza constiincios pe Karl Mannheim“.
Sprinter, iar nu maratonist
L-am apreciat si il apreciez pe Bogdan Cretu, in care vad unul dintre cei mai inzestrati critici ai tinerei generatii. Nu intamplator am sustinut nominalizarea lui la premiul pentru critica al revistei „Ateneu“, pe care l-a si primit in 2007. Cu precizarea ca el nu e facut pentru mari constructii teoretice, pentru chestiuni de estetica ori teorie literara, ci pentru cronica de actualitate. Pe terenul criticii aplicate e dintre cei mai buni. Stau marturie, in volumul de fata, dexteritatea cu care el opereaza cu autori si texte apartinand unor epoci diferite, cat si capacitatea lui de a surprinde trasaturile definitorii ale operei pe care o supune discutiei. Partea a treia a „Istoriei ieroglifice“, spre exemplu, este situata printre intaile incercari europene de utopii negative: „Episodul discutat aici este, in literatura noastra, printre cele dintai incercari de dislocare a unui model narativ constituit, luand-o, astfel, inaintea epocii, gasindu-si, poate, egal, din aceasta perspectiva, in romanul lui Laurence Sterne, „Tristram Shandy“.“ Si mai aproape de noi, caracterizarile sunt la fel de reliefate, confirmandu-i inzestrarea pentru critica. Astfel, „Din Tara Magarilor. Insemnari“, de Stefan Zeletin, ar fi nu o antiutopie intentionata, ci, „o demistificare a utopiei nationaliste, a idilei samanatoriste, in voga atunci.“ „Lobocoagularea prefrontala“ este sistematizata intr-o judecata rubiconda: „…reprezinta un perfect pretext de distopie, un bruion care, dezvoltat, ar fi putut da nastere unui roman de calibrul titlurilor-etalon ale genului.“ Si cand vine vorba de personaje, Bogdan Cretu isi pastreaza stiinta intuirii esentelor: „Artur al lui Matei Visniec este un perfect etalon al unei lumi antiutopice, care a ajuns astfel tocmai gratie unei oarbe increderi in stralucirea promisiunilor utopiei initiale.“ Un ultim exemplu. Cartea analizata este, de aceasta data, asezata pe calapod din start si apoi disecata pe indelete. Bogdan Cretu dramaluieste textul, simtindu-i esenta, iar apoi se asterne pe scris: „“Christina Domestica si vanatorii de suflete“, romanul de mare succes al lui Petru Cimpoesu, poate fi citit, fara prea mare incordare, ca o antiutopie iesita de sub auspiciile sumbre ale totalitarismului, care isi indreapta indexul nu catre o societate totalitara, ci catre una consumista, dand in vileag ideologiile noi, inca nesesizate ca atare.“
Chiar daca nu a respectat rigorile unui demers academic si nici nu a zabovit suficient asupra aspectelor teoretice, cartea isi pastreaza valabilitatea. Numai ca ea vine din zonele speculatiei critice si mai putin din cele ale documentarii. In termeni sportivi, Bogdan Cretu este un sprinter si nici intr-un caz un maratonist. Insa in conditiile actuale, tinand cont ca rabdarea cititorului scade constant, cred ca autorul va avea parte de succes. Un succes pe care, cel putin pe acest palier al criticii, il merita pe deplin.