Vacarm, confuzie si alte vociferari
articol aparut in Cultura, nr. 108 din 2008-02-07» cultura politica » Corespondenta din Montreal
Autor: Constantin Stoiciu
Romania e o tara zgomotoasa, iar Bucurestiul un oras isteric, nu e nevoie sa ne-o spuna sau sa ne-o reaminteasca strainii, o stim cu totii prea bine.
Ceea ce i-a tinut pe colonizatori a fost si vacarmul natiei, aceasta sfidare galagioasa si haotica a mortii, aceasta furie de a supravietui cu orice pret.
Umblat prin centrul si nordul Europei si chiar dincolo de ocean în anumite orase si convins nu se stie cum ca nimic rau, nimic bolnavicios, nimic degradant nu mocneste sub calmul, ordinea si linistea existentei cotidiene, compatriotul cu gusturi subtiri stramba din nas la întoarcerea pe meleagurile natale galagioase si haotice. Fatalist, însa, pentru ca sangele apa nu se face, ridica si el vocea, vantura aerul si cere neîntarziat civilizatie. Cu stil, cu maniere, dar suficient de tare pentru a se face auzit în vacarmul general cel putin de catre admiratori. Compatriotul de rand care a depasit varsta chicotelilor si a urletelor juvenile în plina strada, autobuz, metrou, magazine, pretutindeni, si care nu mai pridideste sa se descurce cu toate bucuriile cazute pe cap în ultimii optsprezece ani, chiar daca nu iubeste vacarmul se simte dator sa-l întretina. E în natura lui, e aerul pur pe care-l respira si fara de care nu s-ar mai tine pe picioare, n-ar mai avea puterea sa vocifereze la cea mai marunta ocazie, la cel mai firav semn de îndoiala pentru a-si dovedi si a dovedi celor din jur ca exista si nici nu-i trece prin cap sa faca pe mortul de dragul Europei, al Americii si al compatriotilor sensibili, moralizatori si tot atat de galagiosi ca si el. Vacarmul e încrustat pentru vesnicie în genele tabacite ale romanului de-a lungul ge-neratiilor, e parfumul în care s-a nascut si a crescut si la care n-ar renunta pentru nimic în lume, caci altminteri cum ar fi recunoscut de ai sai si cum ar recunoaste ca se afla printre ai sai. Lui nu i se poate niciodata întampla ca în povestea nordicului european sau american care, ahtiat cum se stie, de exotic, înghesuit într-un microbuz unde pluteste un miros greu, irespirabil pentru plamanii sai fragili, si unde vacarmul e asurzitor, se trezeste apostrofat de o grasana transpirata: „Hei, albule, tu strangi din dinti si nu mirosi a nimic ca lumea, tu esti mort!“ Romania n-a fost niciodata colonizata, n-a apartinut nici unui imperiu, si regii straini pe care i-a avut au sfarsit prin a deveni la fel de romani ca si supusii lor. Mai în gluma, mai în serios s-ar putea, deci, spune ca ceea ce i-a tinut pe colonizatori la distanta si a domolit ardorile teritoriale ale imperiilor a fost si vacarmul natiei, aceasta sfidare galagioasa si haotica a mortii, aceasta furie de a supravietui cu orice pret si în orice împrejurari atat de greu, daca nu imposibil de înteles si de suportat de catre straini. Dupa aproape cincizeci de ani de vacarm disimulat sub soapte si comploturi subversive, vacarmul zapacitor al ultimilor optsprezece redimensioneaza, fara nicio îndoiala suportabil, viata de zi cu zi a romanului împins de istorie în plina confuzie politica, sociala, culturala si morala. Consecinta neprevazuta, individualismul, egoismul, voracitatea, imoralitatea au capatat drept deplin de cetate, solidaritatea pare sa-si piarda din ce în ce mai mult sensul atunci cand nu se manifesta în interiorul unui grup de interese si nu se traduce în contracte banoase, iar cimentul sentimental de apartenenta la o colectivitate de istorie si de destin a fost recuperat si reciclat într-o apa calaie, buna doar pentru gargara patriotica si zgomotoasa a alesilor poporului, a fortelor vii si prospere în milioane ale tarii si a trepadusilor momentului. Citeam de curand într-un cotidian care vocifereaza de cateva ori pe saptamana despre binele actual politic, social si cultural al Romaniei o vehementa imprecatie la adresa detractorilor unei institutii finantata de la buget sa poarte prestigiul – ce zic? – geniul natiei în Europa occidentala si în Statele Unite. Acolo unde conteaza, de buna seama, si unde se asteapta cu sufletul la gura recentele fructe culturale ale libertatii de expresie si ale economiei de piata neoliberale. Iluzie pe cat de veche, pe atat de tenace, capcana în care cad toate tarile mici si fudule, pierdere de timp în argutie galagioasa ce n-are nici un ecou dincolo de frontiere sau, în cel mai fericit caz, doar printre conatio-nalii nostalgici rataciti în lume si ceva amatori locali de exotism gratuit, bani în buna masura risipiti, cu atat mai mult azi, cand literatura, artele, cinematograful nu mai sunt decat o afacere care aduce sau nu profit, iar celebritatea unuia sau a altuia nu mai e decat o anexare conjuncturala la umorile de moment ale facatorilor de opinie din Occident. Ca si în urma cu 30 de ani, ignor idiosincraziile ce bantuie printre literatori. Ignor, de asemenea, de partea cui este dreptatea. De fapt, nu are nici o importanta, pentru ca adevarata disputa începuta în urma cu optsprezece ani îi confrunta în realitate pe cei care se straduiesc din rasputeri sa intre în gratiile colonizatorilor de azi (si din totdeauna) cu cei care se încapataneaza sa ramana ceea ce au fost si sunt. Vacarm, confuzie si alte vociferari, ambianta democratica s-ar zice…