Sari la conținut

Cei sapte stalpi ai Adevarului

articol aparut in Cultura, nr. 108 din 2008-02-07
» cultura polemica »
Autor: Mihai Iovanel
Ii multumesc lui Sorin Lavric pentru cuvintele frumoase spuse despre „Cultura“. Il asigur, daca mai este cazul, ca va gasi spatiu in paginile acestei reviste ori de cate ori textele lui vor fi considerate nepublicabile (periculoase) de „Idei in dialog“, „22“, „Romania literara“ sau alte reviste cu care se dovedeste, astfel, ca lucreaza sub auspicii nu foarte fericite. Credem, inainte de orice altceva, in dreptul la exprimare: dincolo de ideile si umorile care ne despart sau ne apropie, premisa oricarui mediu intelectual valid este complexitatea, iar aceasta complexitate ideala nu poate fi produsa de politici redactionale restrictive ori de cenzura.

Ii multumesc lui Sorin Lavric si pentru cuvintele cu care ma cadoriseste: „nivel atat de jos sub raportul luciditatii ideologice“, „suvoi de acuze obtuze“, „tesatura dilacerata a domnului Iovanel“, „tabula rasa“¸ „diletant coleric“, „ratoiala de lautar ingamfat“, „prostut“, „panoplia de aberatii“, „handicapul unei malformatii interioare“. De ce ii multumesc? Pentru ca toate aceste adjective si substantive nu sunt in chestie. Sunt sigur ca exprima destul de fidel parerea lui Sorin Lavric despre mine, dar nu eu sunt in chestie: in chestie era cronica pe care am scris-o la volumul lui Lavric. Dandu-mi un raspuns, tot ce a reusit Lavric sa faca a fost sa gaseasca adjectivele si substantivele de mai sus. Pe scurt: mi-a zis-o, dar nu mi-a raspuns. Erau mai multe cai pe care sa-mi raspunda. Incerc sa suplinesc lipsa de fantezie a lui Lavric. Putea sa ma atace epistemologic, lovind principiul prin care activam veritatea unei cercetari istorice. „In spatiul academic, adevarul este un algoritm de cercetare“, iata ce spuneam eu si ce putea distruge Lavric, daca ar fi putut. Sau putea sa imi accepte prima viteza a principiului si sa ma atace taxinomic, respingand incadrarea cartii lui la istorii romantate/neacademice. Sau sa arate ca si istoriile romantate sunt purtatoare de adevar. Sau sa arate ca totul e o cearta de cuvinte, ca distinctia mea intre o istorie romantata si una academica este falsa si ca, de fapt, cartile se impart in carti bune si carti proaste. Sau ar fi putut sa imi arate ca datele antisemite vehiculate de el si incriminate de mine sunt truisme ale istoriei noastre, presupozitii tacite de felul „soarele rasare de la rasarit“, dupa care mi-ar fi turnat in sila o bibliografie de minim 20 de titluri strivitoare de autoritate. Sau putea sa ma atace moral, cautandu-mi la dosar si descoperind in familia mea (1) un frate al bunicii dinspre tata care a fost un vag legionar inainte sa treaca la comunisti si (2) un unchi prin alianta care a fost membru supleant al CC – aratand, astfel, ca nu am indreptatirea sa discut probleme de istorie recenta inainte de a suporta o autentica operatie de metanoia. (Era, ce-i drept, calea cea mai slaba). Nimic din toate acestea. Lavric cauta sa ma jigneasca, dar nu se apara. Sau Lavric se apara jignindu-ma. Dar, in mod surprinzator si nu prea, nu face gestul elementar de a spune: simpatiile mele legionare sunt nule, iar daca Iovanel a vazut asa ceva in cartea mea se datoreaza fie unei inabilitati ale mele (fapt improbabil), fie unei obtuzitati din partea lui Iovanel (lucru probabil), de natura fie morala (caz in care este de rea-credinta/ ticalos), fie intelectuala (caz in care este prost/ prostut). Lavric nu spune nimic de felul acesta. Spune doar ca „Miscarea Legionara este un capitol incheiat ce tine de istoria secolului XX“, de parca l-ar fi banuit cineva ca are de gand sa candideze in 2008 pe listele Garzii de Fier sau de parca cineva care se extaziaza de Hitler si-ar propune automat sa il cloneze. Altfel spus: „fascismul e mort, dar evreii sunt niste ticalosi“. Cred in adevarul probat, nu in adevarul revelat. Daca Lavric imi arata pe texte ca am gresit interpretandu-i, sa zic, paginile despre relatia dintre filozofia lui Noica si Legiune, as fi avut un motiv sa il cred cand spune ca domnul Iovanel este asa si pe dincolo. Din pacate, tacand pe acest subiect, Lavric ma confirma pe mine si il infirma pe Bogdan Duca („o mostra transanta a ceea ce inseamna sa spui lucrurilor pe nume“, nu?). Sau daca Lavric imi arata ca felul in care am incadrat teoretic literatura academica este gresit... Dar tot ce spune Lavric este ca nu a avut nici o intentie sa scrie o carte in regim academic. Din aproximarile cu care tatoneaza sintagma („Cei care aleg forma aseptica, anchilozata si blindata cu note de subsol a scriiturii academice recurg la un truc ieftin: ei stiu ca adaposul cel mai nimerit pentru cei care nu pot scrie decit in limbaj de lemn este morga academica.“), sunt mari sanse ca Lavric sa nu cunoasca despre ce vorba. Probabil, pentru d-sa, singurul fel de lucrare lizibila e acela intocmit dupa metoda romantata a Ioanei Parvulescu (pentru care interbelicul e o suma de chilotei cu dantele si o aritmetica intre cateva secvente accidentale, grupate arbitrar, ridicate la rangul de propozitie si regula). N-are rost sa-l conving ca se mai poate si altfel. Dar il pot trimite la monografia exemplara „Mircea Eliade“ a lui Florin Turcanu, cu care, de altfel, a fost comparat deja de entuziastul Dan C. Mihailescu (mare amator, printre altele, de teorii privind „evreimea mondiala“). In schimb, Lavric combate pe o pagina A4 marxismul sus-semnatului, punandu-ma sa aleg intre a fi ignorant, oportunist sau resentimentar. Oricat mi-ar placea sa ii raspund aici, marxismul meu nu e in chestie. Spuneam asta foarte limpede la sfarsitul articolului. Daca Lavric nu a inteles si simte nevoia sa consume 1400 de semne pe acest subiect, nu are decat. De altfel, ii atrag atentia ca nu are ca proba pentru marxismul meu decat autodenuntul la care ma pretam – ironic contextual – in cronica scrisa la cartea lui. In loc de „marxist“, ii puteam spune lui Lavric ca sunt „ozenist“. M-ar fi crezut? Mi-ar fi explicat in cateva mii de semne ca sunt oportunist, pentru ca vreau sa ma pun bine cu extraterestrii? Probabil. Lavric nu a demonstrat ca antisemitismul legionarilor a fost o inventie comunista; dimpotriva. Nu a aratat ca crimele legionarilor au fost o falsificare istorica ulterioara. S-a emotionat, ca narator, la fiecare intrare in scena a lui Codreanu. A prezentat faptele incorect, dintr-un singur punct de vedere. Nu s-a sfiit sa avanseze in mod fantezist ipoteze nedocumentate. Nu s-a sfiit sa faca victimele egal vinovate cu cei care le-au chinuit („dramele si vinile protagonistilor au fost impartite in mod egal“). A incercat, ce-i drept, sa arate, intr-un paragraf aiuritor, ca o parte din crime au fost facute la instigarea si cu complicitatea regelui, dar a facut-o intr-un mod strident invalid (am explicat pe larg mecanismul in cronica mea: presupun ca a inteles, din moment ce nu-mi ataca argumentul). Toate lucrurile pe care Lavric le vinde drept „secvente hiperbolice“, „falsuri … intretinute decenii de-ar randul de istoricii romani si de intelectualii care repetau papagaliceste, cu ravna oportunista, niste clisee cu ajutorul carora se pastrau pe linia de plutire sociala“ (respectiv: „abatorul, echipele mortii, Codreanu fluturand pistolul in Parlamentul Romaniei, Legiunea ca agentura hitlerista sau ca organizatie terorista de tip fascist, legionarii priviti ca pionierii sadici care introdusesera violenta pe scena politica romaneasca“), toate acestea sunt documentate anecdotic de Lavric in cartea lui. Cu exceptia „abatorului“, de care nu sufla nici un cuvant, Lavric nu neaga hiperbolele de mai sus, ci le confirma. Adevarul pe care Lavric pretinde ca il aduce nu priveste nivelul anecdotic, ci partea de interpretare. Adica: Legiunea a fost pozitiva in context. Acesta este adevarul pe care Lavric crede ca l-a descoperit. Cum l-a descoperit? Discutand cu sapte oameni care, fiecare „cu subiectivismele si obsesiile sale, mi-au desfasurat in fata ochilor pelicula netaiata a filmului interbelic“. Sapte surse ultra-subiective, reprezentand o singura parte, i-au fost de ajuns lui Sorin Lavric pentru a reconstitui „adevarul“ unei epoci! Asta spune mult despre nivelul intelectual al autorului si despre buna sa credinta metodologica: orice antropolog i-ar rade in nas. I-as putea produce lui Sorin Lavric sapte oameni care sa sustina ca pe vremea comunismului a fost perfect. Sau l-as putea trimite la 20 de insi care au auzit voci. Sau la 40 care a fost rapiti la ceruri. Nu o fac: cine stie, poate Lavric s-ar apuca sa scrie carti dupa aceea... Surprinzator pentru un absolvent de filozofie e si felul grosolan in care se agata de pretentiile de adevar absolut, nenegociabil: „pelicula netaiata a filmului interbelic“, „am indraznit sa spun adevarul“, „Ce supara in carte sunt adevarurile pe care le spun“. Sau bomboana de pe coliva: „in privinta detaliului istoric pot sa gresesc – o data, un nume de persoana sau o localitate –, dar in privinta adevarului nu pot sa gresesc. Acesta e adevarul lui Noica si al perioadei interbelice. Acesta e filmul intreg, chit ca ne place sau nu sa-l vizionam.“ Lavric e suficient de las pentru a nu-si expune „adevarul“ intr-o fraza decisiva: „Legiunea a fost o miscare spirituala pozitiva atat in context, cat si retrospectiv“. Asta apropo de „Vremea fricii a trecut, Cristina Balinte“. („Nu simti cum te cuprinde frigul si intunerecul?“ – ar fi putut continua). Atunci de ce simte nevoia sa citeasca „intre peretii casei“ acele „sute de titluri de literatura clandestina, din acelea carora nu le face nimeni recenzii“? Daca vremea fricii a trecut, de cine ii e frica? De cine se ascunde, si de ce se ascunde pentru a citi acele titluri „clandestine“? Cine-l impiedica sa le recenzeze? Presupozitiile active in replica lui Lavric tin de cea mai limpede teorie a conspiratiei. Inferez: sa promovezi „adevarul“ despre legionari este nu descalificant, ci periculos (probabil din cauza retelelor iudeo-masonice care controleaza Pamantul, asa cum controlau Romania inainte sa apara Miscarea). Aceasta frica paranoica lasa dare in defensiva lui Sorin Lavric (ofensiva reala fiind ca si inexistenta). Facand o incercare de a-mi servi o corectie, ca bonus la rabdarea de a-i fi umarit jignirile limitate, Lavric se ataca singur: „Nu legionarii au creat antisemitismul, ci antisemitismul i-a creat pe legionari. Mentalitatea era endemica in epoca, iar legionarii nu au facut decat sa dea o nota radicala acestei stari de spirit. Asta spun in carte si, in ochii domnului Iovanel, remarca aceasta suna a justificare si disculpare a legionarilor.“ In contextul vizat, ma refeream la modul in care prezinta Lavric antisemitismul epocii: desfasurandu-i pe larg intemeierea istorica si ratiunile de existenta. Fara distanta, fara contextualizare. Or, e evident ca din moment ce antisemitismul este, pentru Sorin Lavric, intemeiat istoric, Legiunea este disculpata. QED. Incercand sa ma combata, Lavric se lezeaza cu levorverul. Rationamentul pe care il comite este urmatorul: Legiunea este buna. Dar Legiunea este antisemita la modul esential (a reprezentat o forma radicala a antisemitismului). Deci, antisemitismul ei este justificat. Antisemitismul ei radical era justificat. S. cl. Imi pare rau, dar nu cred ca in afara de un schimb de amabilitati cu privire la „Cultura“ avem cu adevarat ce ne spune. Sorin Lavric detine un adevar fictiv. As putea continua sa explic de ce cred eu ca se insala, dar n-ar avea rost. Sorin Lavric este un monoman inconsolabil, ca orice fanatic prizonier al adevarului unic. Nu-i doresc decat sa stea incordat pe adevarul sau. Cine stie, poate intr-o zi chiar va scoate pui.