Sunetul pietrei si al metalului
articol aparut in Cultura, nr. 90 din 2007-09-27» cultura vizuala »
Autor: Victoria Anghelescu
Bronz, marmura, lemn. Din aceste materiale construieste sculptorul Dumitru Radu o lume extravaganta, formata din personaje – instrumente muzicale sau apartinand unor timpuri imemoriale. Aparent amuzante, lucrarile sale propun insa un discurs profund asupra conditiei umane, asupra insertiei noastre in universul inconjurator.
Piesele de mari dimensiuni, in bronz sau alama, cu socluri de marmura, piatra sau lemn ce devin parte integranta a lucrarii, sunt gandite in planuri divergente, purtatoare de miscare si nu rareori de neliniste. Fie ca apar dintr-o trompeta, fie ca poarta pe fiinta lor instrumentul muzical, oamenii lui Dumitru Radu sunt imagini ale diferitelor modalitati de a percepe si, mai ales, de a reactiona la impactul cu lumea. Formele fruste par abia iesite din somn sau din neant, alternanta polisarii cu suprafetele rugoase sugereaza stari de spirit diferite si ofera, in plan strict plastic o necesara ritmare a suprafetelor.
Cand nu sunt parte a unor instrumente muzicale, personajele minuscule se confrunta cu ascensiuni imposibile pe „peretele“ de metal. Sunt prinse uneori in magma acestuia, din care se reliefeaza partial, ajung alteori in partea de sus a zidului-crater-instrument de suflat in pozitii oblice, in echilibru aparent precar. Verticalitatea zidului este miscata de linia oblica a personajului, de curba instrumentului. Suprafata joaca in diferentierile de tratare a patinei, capatand o „cromatica“ de reala picturalitate.
Alaturi de personajele -instrumente, formand intr-unul dintre ansamblurile expuse acum la Casa Luxemburg, Orchestra, apar figuri amintind de plastica neolitica, corpuri masive, de forma trapezoidala, cu capete minuscule si picioarele infipte solid in soclul de marmura. Entitati ale unei umanitati in evolutie, sau ale unei monumentalitati fara legatura cu dimensiunile lucrarii.
Dumitru Radu isi concepe, de obicei, creatiile in cicluri. In interiorul fiecaruia, piesele produc mesaje complexe, sunt purtatoarele fie ale ludicului, ca in suita de arlechini, fie ale sacrului, ca in Protectie divina, Ruga, Catedrala sau Inger, fie ale unei umanitati bantuite de conditia ei, ca in Stari, Ascensiune sau Tronuri.
Toreadorul, sculptat in piatra de la Fuente Palmera din Spania, pentru ca multe lucrari ale sculptorului se afla in strainatate, este in acelasi timp toreador, taur si mantie, unite intr-un bloc compact in care jocul de verticale si orizontale este menit sa sugereze miscarea coridei.Un trup uman cu cap de trompeta este intitulat Melancolia unui interpret. Pasaj, nume dat mai multor lucrari, poate insemna, in acelasi timp, trecere si pasaj muzical. Si daca imensul Inger din Muzeul Florean din Carbunari intinde peste lume aripile lui de marmura, iar Catedrala de la Rillieux-la-Pape din Franta pare sa se revendice, cu structurile sale de alama si abanos, de la tonurile grave si calde ale orgii, Vehiculand sperante, sculptura in metal din Calarasi, cu ritmurile sale vertiginoase, cu oblica structurii ascendente, cu combinarea de forme geometrice diferite – dreptunghi, cerc, sfera – si agitata divergenta a planurilor, pare sa se inscrie si ea in lumea de nazuinti pe care o descoperim la Dumitru Radu.
Octavian Barbosa il definea pe artist ca un „melancolic al bucuriei“, ale carui personaje, chiar daca nu zboara, par gata oricand sa o faca. Intr-adevar, formele construite cu stiinta de sculptor, cu pasiune pentru volum si inscrierea lui in spatiu, pastreaza, chiar la acelea de mari dimensiuni, o fluiditate, o aerare, o dinamica amintind de lumea baroca prin fastul si prin continua „spargere“ a tiparelor, atat in repertoriul de forme, in ingemanarea continua dintre obiect si antropomorf, cat si in plasarea lor in spatiu dupa o logica semnificanta a miscarii.
Absolvent al Institutului „Ion Andreescu“ din Cluj, Dumitru Radu ramane fidel rigorii meseriei, dovedindu-se unul dintre creatorii destul de prolifici ai vremii noastre. Cu un numar important de aparitii in public, atat in expozitii de grup, cat si personale, este, de asemenea, autorul unor monumente de for public plasate in diferite orase ale tarii si in strainatate. Am amintit deja doua lucrari aflate in Spania si in Franta. Negrestii Oasului sunt vegheati acum de impunatoarea Protectie divina, terminata in vara acestui an. Pasaj strajuieste Hotelul Lebada din Bucuresti, doua lucrari cu acelasi titlu, Ascensiune, se inalta la Ankara si la Fukuoka, ludicul si sugestivul Tron pentru Don Quijote se afla la Nueva Cartegna din Spania. Si lista ar putea continua cu Coreea, Elvetia, Olanda, tari in care lucrarile sale se afla si in colectii particulare.
Debutand relativ tarziu cu o personala, abia in 1995, va primi, intr-un interval scurt premii nationale si internationale, drept recunoastere a artei sale, a profundei ei originalitati. In catalogul expozitiei de la Muzeul din Ramnicu Valcea, zona din care si-a tras seva si artistul, descoperim un citat dintr-un articol semnat de criticul de arta Gheorghe Vida in 1999, citat care isi pastreaza neatinsa valabilitatea dupa aproape zece ani: „Aplecat cu obstinatie asupra unor motive si actionand in interiorul unui repertoriu formal, care sa-i apartina in exclusivitate (este vorba in esenta de articularea instrumentelor de suflat cu insolite atribute antropomorfe), acest desavarsit „bronzier“, cum este Dumitru Radu, continua sa dezvolte, intr-un mod indraznet, contrastul dintre aspecte, ireconciliabile aparent, adica netezimi stralucitoare, intrerupte de o asprime accidentala, nascandu-se astfel o tensiune benefica in ce priveste ansamblul, de particulara gracilitate, situata la intretaierea energica a liniilor de forta divergente.(…) Constructia in suite contrapunctice a lucrarilor sale configureaza un fel de areopaguri orchestrale, intruchipand metaforic umanitatea torturata de la sfarsitul acestui mileniu.“
Ar mai trebui adaugat poate ca aceasta umanitate se incarca, in opera lui Dumitru Radu, cu frumusetea zglobie a jocului si cu speranta sacrului.