Arta lui Oravitzan: invitatie si provocare
articol aparut in Cultura, nr. 88 din 2007-09-06» cultura vizuala »
Autor: Radu Preda
Expozitia lui Silviu Oravitzan in spatiile cu totul speciale ale manastirii augustiniene ce se bucura, nu fara motiv, de supranumele „Escorialul austriac“ este o invitatie la frumusetea meditativa. Ea se constituie nu mai putin intr-o provocare lansata unei epoci a uratului si superficialitatii, a kitsch-ului si relativismului. Invitatia-provocare vine din partea unui artist constient ca, in profunzime, coerenta ideilor si convingerilor, a principiilor si atitudinilor, a deciziilor si alegerilor, a trairilor si fidelitatilor nu poate fi separata de coerenta vazului si impresiei, a formelor si proportiilor spatiului public sau privat, a modului prin aici este anticipat dincolo.
In ceea ce priveste lumea romaneasca post-comunista, invitatia aceasta provocatoare este cat se poate de utila atata vreme cat suntem in continuare prizonierii griurilor, a imitatiilor jalnice, a lipsei de perspectiva si personalitate, a prostului gust insotit de tot atata absenta a bunului simt. Una dintre marile tristeti care te cuprinde parcurgand Romania de azi este, la nivel vizual, tocmai aceasta ruptura violenta intre liniile si formele de odinioara, muzeificate si clasate drept arta populara, taraneasca, si ceea ce, cu bani multi, dar minte putina, se produce acum. Daca ar fi sa alcatuim un album despre Romania, lasand la o parte bisericile si manastirile istorice sau casele si obiectele taranesti autentice, am avea parte de o descoperire infioratoare: cu exceptia peisajului care ne situeaza undeva prin Europa continentala, Romania ar putea fi oriunde, din Mongolia in America Latina. Altfel spus, nu avem o identitate vizuala, o pecete vizibila ca atare. Si aceasta in ciuda faptului ca suntem preocupati pana la obsesie, la nivelul discursului politic, mai ales, dar nu numai, de imagine!
Silviu Oravitzan este un artist pe cat de discret, in ceea ce priveste imaginea sau gradul de publicitate, pe atat de convingator in ceea ce priveste viziunea sau gradul de profunzime. Tocmai pentru ca lumea artistica, de la noi sau de oriunde, este un spatiu in care se duce, asemeni celui spiritual, un adevarat razboi nevazut. Daca doreste sa aiba acces la adevaratele expresii ale frumosului, artistul trebuie sa reziste, asemeni monahului sau oricarui crestin constient de drumul sau duhovnicesc si de ispitele colaterale ale acestuia, potopului de mode, orgoliilor, vorbelor desarte, invidiilor, concurentelor, laudatorilor si detractorilor in egala masura. Pe scurt: sa reziste tuturor acelor pacate prin cultivarea carora este intunecat ochiul mintii, este afumata fereastra inimii si slabanogita mana ce tine penelul, dalta sau foita de aur.
Cautarile lui Oravitzan au fost – in mod neprogramatic –, dovada a autenticitatii ca lasare in voia unei alte calauze decat inchipuita originalitate – marcate de dorinta identificarii izvoarelor de inspiratie acolo unde ele sunt cele mai la indemana: sub cupola ecleziala. Fara sa isi propuna asadar acest lucru, arta lui a fost, de la bun inceput, un intens dialog intre cult si cultura si a anticipat, ca toate inspiratiile reale, momentul de azi. Daca de la Renastere incoace, arta a fost scoasa din ce in ce mai mult din contextul originar, religios, ajungandu-se, tragic succes, ca omul sa fie el insusi scos din propria umanitate, iata ca a venit momentul reinsertiei, libera si constienta, asumata pana la capat, a expresiei artistice in spatiul credintei. Este miza grava a efortului unor artisti precum Silviu Oravitzan sau Marko Rupnik. Intalnirea celor doi, nepremeditata de nici unul dintre ei, in acelasi spatiu al bisericii ortodoxe „Schimbarea la Fata“ din Cluj, acolo unde primul a realizat iconostasul, in vreme ce al doilea pregateste mozaicurile, dovedeste ca post-modernitatii ii pot fi smulse momente de gratie. Chiar biografiile celor doi artisti sunt, in oglinda, exemple cat se poate de sugestive pentru modul in care, plecand din puncte aparent autonome, daca nu separate, se poate ajunge in centrul unei regasiri de sine prin si pentru celalalt. Astfel, in timp ce Oravitzan vine din arta spre religios, Rupnik vine din religie spre arta. In plus, acestia, unul ortodox si altul catolic, isi pun talentul dat de Dumnezeu in slujba unui ecumenism al frumusetii divine.
Nu este deloc o intamplare sau un capriciu al artistului faptul ca tema principala a intregii arte oravitzene este lumina. Insa nu orice lumina, ci mai ales cea pe care o primim de sus. Cum se manifesta Dumnezeu in creatie daca nu prin lumina? Fiat lux! este porunca si chemare. Omul, incununarea creatiei, este destinatarul acestei lumini deoarece el se vede pe sine si isi intelege vocatia numai prin lumina, asa cum, simetric, rataceste fata de sine si fata de ceilalti persistand in intuneric. Asa se explica de ce miezul tare al invataturii ortodoxe despre om si mantuirea acestuia este reprezentat de viziunea luminilor sau a energiilor necreate, formulata normativ de catre Sfantul Grigorie Palama. Arta lui Silviu Oravitzan nu isi propune nimic altceva decat sa ilustreze intr-o inepuizabila bogatie de forme ale aceluiasi model lumina spirituala pe care este chemat omul sa o vada. Lumina lumii fiind Hristos, nu este, iarasi, deloc o intamplare ca lumina la Oravitzan este purtatoare de cruce. Lumina-cruce devine, in acest chip, axa in jurul careia se recompune lumea, asa cum in jurul unei lumanari aprinse se desprind treptat contururile camerei. Lumina in-lumineaza lumea.
Plasata la portile Vienei, orasul muzeelor prin excelenta, expozitia LUX LUMEN este in egala masura si o provocare adresata unei epoci a inflatiei de concepte care incearca sa camufleze saracia trairii. Incapabil de a inmulti cu folos talantul pe care l-a pierdut odata cu credinta in Cel care l-a daruit, artistul modern devine, prin abuz, propriul exeget. Vorbaria de jur imprejurul obiectului sau operei de arta tine loc de coerenta interioara. In loc ca arta sa induca mesajul, acesta este dedus din multitudinea mesajelor secundare. Asa se explica varietatea formelor de exprimare a neputintei, succesiunea razanta a experimentelor, reduse la suma tehnicilor utilizate, care vor sa tina locul experientelor de viata. Ceea ce face Silviu Oravitzan este bine si frumos, placut Sfintilor si oamenilor, pentru ca nu copiaza pe nimeni, nu se insereaza intr-un curent, nu se opinteste sa fie in pas cu ceasul dereglat al lumii. Noutatea artei oravitzene vine tocmai din vechimea surselor ei de inspiratie, traduse pe mintea si sufletul omului de azi. Cu alte cuvinte, arta aceasta are o puternica trasatura patristica: este o noutate veche, este o proiectie-amintire, o readucere aminte sau, pentru a folosi un concept freudian, o vindecare prin rememorare.