Pe drum. La Berlin
articol aparut in Cultura, nr. 88 din 2007-09-06» cultura antropologica »
Autor: Cecilia Victor
Fiecare zi in care iti oferi exact ceea ce iti place e o samanta plantata pentru fericirea sperata a zilelor ce urmeaza. Acum, la exact o luna de la plimbarea prin Alexandria americana, ma hranesc inca, subtil si subconstient, ca printr-un pai nevazut, un canal vibrant si vital, cu nectarul fericirii. Inteleg mai bine rolul fotografiilor in viata oamenilor. Este mijlocul vizual prin care ne alimentam din momentele fericite ale trecutului. Cum fac acum, mangaindu-mi ranile cosmarului de azi-noapte. Intr-un fel, cel mai bun prieten al meu este acest suflet rational, pastrator vigilent al tuturor impresiilor si trairilor mele. Tot el are cosmaruri, sub povara gandurilor si trairilor negative ale zilei, a certurilor si resentimentelor, a dorintelor neintelese, a placerilor.
Trezindu-ma, primesc o amintire-cadou: puntea autocarului supraetajat care ma purta prin Berlin acum trei luni si o miscare precisa: aplecarea ritmica in fata crengilor mai indraznete de copac pe care edilii nu le taiasera, spre incantarea turistilor de pe marele bulevard Kurfurstendamm. Imi plec capul, ramanand surprinsa de propria-mi umilinta in fata copacilor, a crengilor lungi si gratioase. Nemtii au intr-adevar un respect nesfarsit fata de natura; nu departe, salbaticul parc Tiergarten, in inima orasului, cu aleile sale de pietris, cu vegetatie bogata, cu o estetica nerafinata inadins si rafinata intru simplitate –, o cautare estetica a naturalului si a spiritului practic. Ku'damm se intinde pe 3,5 kilometri afisand o fermecatoare diversitate de vitrine celebre, galerii si cafenele, cinematografe, nesfarsit de placute.
Vad biserici si monumente cunoscute din filme si fotografii – marturia altora despre fericire sau drama. Spre deosebire de naturalul arhitecturii gradinilor, tendinta arhitecturii cladirilor si a artei de restaurare este de soca, dar cu o toleranta morala profunda. Imaginea bisericii memoriale a Kaizerului Wilhelm, bombardata de aliati in 1943, cu turnul clopotnitei ei ca o carie, imi uimise copilaria din ilustratele primite de la prieteni emigrati, pe care ni le transmiteam, copíi, din mana in mana, colectionari de imagini interzise din Vest. Ansamblul e un straniu hibrid ce te indeamna sa-l privesti cu ingaduinta si simpatie, un simbol istoric, povestit arhitectural. In curtea bisericii construite in 1895, distrusa de englezi in 1943, nerenovata intentionat in anii ’50, ci completata cu un turn hexagonal si o biserica octaedrala unde se tin azi slujbe, ambele din placi beton in cadre metalice in forma de stup, cu vitralii albastre. Am vazut in Bucuresti o poveste nu mai putin curajoasa, cea a fostului sediu al Directiei V a Securitatii din Piata Revolutiei; o cladire din caramida, ciuruita de gloantele din 1989, ai carei pereti exteriori au ramas intacti, dar in al carei corp a crescut azi un turn din sticla verde. O imagine prin care timpul a fost inghetat benefic in intervale de istorie, spre reamintire. Localizarea in timp a restaurat memoria colectiva.
Entuziasmul calatoriei la Berlin si fericirea au fost atat de puternice, incat mi-au dat senzatia ca mai fusesem acolo. Fericirea are aceasta calitate de a te face cetatean sincron al lumii intregi, peregrin in orice colt al lumii, ocrotit de o vointa nevazuta, ghidat si indrumat. Gasesc acum usa din labirintul matasos si verde, ca o iarba de iunie, al adolescentei mele tarzii si al subconstientului sau. Intrezaresc luminita, pasesc pe pod.
Explorari. La Londra.
Stau in fata vanzatoarei englezoaice, o privesc perplex, tinand cele cateva fructe in mana. Curand imi vine randul sa platesc in magazinul de 3/3 metri, unde totul e impecabil randuit. E prima mea zi la Londra, anul 1991. Desi studiasem engleza din clasele primare, iar aici venisem cu o bursa de la BBC, nasii mediatici ai limbii engleze, simteam ca a plati in acel magazin, singura in acea dupa-amiaza, in acel cartier, era un act explorator. Primul contact real cu o lume necunoscuta si cu firescul ei nestudiat. Ori poate studiat intr-atat, incat devenise natural; britanicii, aveam sa aflu, gandesc ca autenticitatea si claritatea unei idei sunt slabite de emotii, care limiteaza expansiunea ratiunii; strunite, emotiile intregesc argumentele, estetizandu-le.
In spatele meu se formase o virtuala coada educativa: erau acolo, prima mea profesoara de engleza, doamna Z., care m-a invatat sa iau in serios pronuntia lui „th“, in neghicitele lui circumstante, sa intonez shakespearian modeste dialoguri de manual, alti profesori care s-au aplecat asupra englezei mele cu feluritele lor accente, indemnandu-ma sa nu filosofez prea mult asupra genului in lumea unisex a articolelor englezesti, the woman si the man aveau dintr-o data ceva in comun, ori asupra existentialismului uniform si neconjugat al lui I live-you live-he, she, it lives, mai apoi sa elaborez gratuit asupra unor subiecte ploioase sau senine, de dragul conversatiei despre vreme, sa controlez echilibrul dintre pronuntie, gramatica si sens. In aceasta ordine aveam sa le descopar mult mai tarziu, dar incepand chiar cu acea zi fatidica, cand mai important decat orice era propriul meu curaj.
Iata-ma deci aici, incercand sa cumpar niste fructe, intr-un magazin englezesc real, desi niciunul din cei aflati teoretic in spatele meu nu-mi putea sopti nimic expresiv. In fata vanzatoarei sobre, privirea mea implora pentru o conversatie muta, bazata pe semne universale, ca aceea din agora bucuresteana de unde aterizasem in acea dimineata, unde gestica si mimica faciala intense, interjectiile si vocalele graitoare, privirea dinadins tronau deasupra cuvintelor. Dar perfida vanzatoare albiona fu oarba si imperturbabila: „How may I help you?“. Cat de neevident putea fi motivul prezentei mele acolo in fata ei? Dupa atati ani, in care-i citisem cu ochii inchisi si inima deschisa pe toti marii scriitori ai natiunii ei (dar ce-o interesa pe ea?), eram impinsa in desertul fara puncte de referinte si sprijin, alunecos si necreat, al conversatiei directe. „I would like to buy these plums, please“, soptesc privind pierduta la cantarul electronic; eram in ’91, iar tara mea era a galantarelor cu greutati in kilograme si subdiviziuni. Nu termin bine fraza insa, ca si zaresc limanul, un zambet prietenos ii aparu in coltul buzelor: aveam, prin urmare, nevoie doar de sprijin emotional, nu eram doar o bizara est-europeana care nu suporta contactul vizual. Mult dupa aceea aveam sa realizez ca acest contact vizual, zambetul amabil si exprimarea indirecta erau principii ale comunicarii anglo-saxone; e de neconceput sa ignori privirea celuilalt in public sau sa nu-i zambesti impersonal cand ii vorbesti, asa cum e de neconceput sa nu-ti franezi mania verbala sau fizica, folosind un eufemism si afisand macar un aer demn.
Totusi, cine facuse vorbirea in locul meu? Care din profesorii mei autohtoni se indurase sa articuleze? Vocea mea fusese straina, dar modulata, nestrangulata, mesajul inteligibil. Ies tremurand, in mine se luptasera toate verbele modale si sintaxele de politete cunoscute, in lupta pentru fraza ideala; alunecam inca printre nesfarsite formule de despartire, you have a nice day, cheers, bye-bye, take care. Urc in fuga, mesmerizata de propria-mi forta, dealul ce duce la King’s College, in campusul de langa parcul Hampstead. Acest parc avea sa-mi arate o fata a naturii pe care n-o mai vazusem de mult in cenusiul Bucuresti: copacii traiau in comuniune cu asfaltul, iazurile cu caramida, precum meridianul Greenwich cu intreaga lume.
In treacat, incerc cu o privire sa inteleg pe unde aveam sa introduc cartea postala pe care voiam s-o expediez mamei, in ciudatul hexagon rosu si negru, masiva cutie postala victoriana in care ar fi incaput, dupa capul meu, chiar si un pachet intreg. Parea o soba cu horn din povesti cu vrajitoare, care te inghit cu totul daca nu spui repede care usa e cea potrivita. Dar nimic nu mai conta acum, eram exploratoare, un faraon ce visa sa cladeasca piramide de speranta in vest. Pe atunci, de pe Carpati abia se topea gheata ultimului regim totalitar si ea avea sa inunde mult timp campiile tarii, carand cu ea aluviunile pamantii ale trecutului. Prunele cumparate au ramas timp de o luna in geamul campusului in care-am locuit, ca marturie a cuceririi mele emotionale in tara sonetelor lui Shakespeare. Le-am ghicit doar aroma dincolo de pielita lor vinetie. Ar fi avut gustul lumii noi. Dar lumina de septembrie patrunde acum piramidal prin geamul mic al avionului cu care ma intorc acasa. Calatoria mea abia daca-ncepuse.
Fragmente din „Calatorii de la etajul 95 in sus“