Despre spunerea pe nume
articol aparut in Cultura, nr. 88 din 2007-09-06» cultura ideilor »
Autor: David Ilina
Intr-un interviu recent, un profesionist incontestabil al radioului si televiziunii (e vorba de venerabilul Mihai Mustata), aprecia (cu indreptatire) ca cele mai multe posturi private aparute la noi in aceste domenii in ultimii 10-15 ani sunt departe de standardele in materie. Dincolo de insuportabila sporovaiala si improvizatia grosiera ce copiaza clisee din mass media occidentale, multi dintre tinerii realizatori sau prezentatori se „destrabaleaza“, folosesc un limbaj ciudat si practica un stil care tradeaza o totala lipsa de respect fata de ascultatori sau telespectatori. Acest lucru se face simtit chiar din modul lor de adresare. Tutuiala, impardonabila frivolitate practicata in spatiul public, e la ordinea zilei.
Cuvantul poate sa si ascunda, sa deghizeze si chiar sa mistifice, nu doar sa scoata din ascundere. In ordine ontologica poate sa si degradeze, nu doar sa instituie. E aici o ambivalenta ce joaca un rol dramatic in trasarea si retrasarea conturului lumii, alimentand inevitabil deruta omului insetat de certitudine. Oricum, scoaterea din ascundere (o ascundere vinovata sau nu) are de-a face cu adevarul iar acesta cu ordinea.
Acest dezmat al tutuielii, aceasta universala tragere de bracinar arata ca am intrat (si noi) in era unei joviale camaraderii care anuleaza artificiala distanta dintre oameni, dizolva orice ierarhie, suprima moftul politetei si curtoaziei. De fapt, fenomenul acesta este un simptom al unui proces mult mai amplu ce pare sa caracterizeze civilizatia actuala: patosul egalitarist si incercarea disperata de a recastiga un fel de naturalete ca semn si garant al unei fiintari autentice. Obsesia proximitatii, cuplata cu cea a instantaneitatii, ca si cu cea a scurtaturii, ce prolifereaza in toate mediile, in publicitate si consum, in arta si educatie, in finante si politica, sunt expresii elocvente ale pomenitului proces. (S-ar putea spune: sunt liniile de forta ale globalizarii). Sa amintim inca una: obsesia de a spune lucrurilor pe nume. In legatura cu aceasta din urma ma voi opri doar la cateva aspecte, revelatoare – cred – pentru conditia omului de azi (si de maine?).
Privita mai in profunzime, nu ca pe o simpla inclinatie subiectiva, spunerea pe nume a lucrurilor apare ca o tehnica de luare in stapanire a unor forte ascunse, de stabilire sau restabilire, in legatura cu ele, a unei ordini controlabile. Lumea ne este data prin intermediul limbii. Fara logosul ordonator, lumea nu e lume (cosmos), ci haos. A da nume lucrurilor, ceea ce insemna a le smulge din neantul anonimatului, adica a le face sa existe, era pentru cei din vechime apanajul zeilor si exprima puterea acestora asupra lumii. In „Phaidros“, Socrate afirma: „Desigur, o putere supraomeneasca oarecare a dat lucrurilor primele lor nume“. Nu era vorba doar de un apelativ inscris intr-un repertoriu. Limbajul indeplinea mai curand o functie magica. Prin numele lor, lucrurile nu erau doar evocate, ci invocate, convocate. Ratacirea, caderea in eroare sau in pacat pot veni de la uitarea sau incurcarea numelor, dupa cum inducerea in eroare cu scopul de a manipula sau de a subjuga se foloseste adesea de procedeul redenumirii si de iscusinta de a duce cu vorba. Prin urmare, cuvantul poate sa si ascunda, sa deghizeze si chiar sa mistifice, nu doar sa scoata din ascundere. In ordine ontologica poate sa si degradeze, nu doar sa instituie. E aici o ambivalenta ce joaca un rol dramatic in trasarea si retrasarea conturului lumii, alimentand inevitabil deruta omului insetat de certitudine. Oricum, scoaterea din ascundere (o ascundere vinovata sau nu) are de-a face cu adevarul iar acesta cu ordinea. De aceea, a spune lucrurilor pe nume are mai ales semnificatia unei chemari la onestitate si adevar. Sa nu ne abatem de la realitate, sa recunoastem starile de fapt oricat de neplacute sau inconvenabile ar fi ele, acum sau ulterior. Sa lasam deoparte orice interese sau considerente personale, inevitabil subiective si egoiste, avand in vedere doar exigenta adevarului, ce coincide de aceasta data si cu cea a dreptatii. Sa facem dreptate adevarului, formula succinta care evidentiaza si intentia morala prezenta aici. In acest inteles al ei, spunerea pe nume a lucrurilor este parte a culturii si se petrece doar in hotarele unei culturi determinate. Ea are neindoielnic o functie emancipatoare si raspunde nazuintei omului de a se pastra in acord cu lumea si cu sine. Desigur, fiecare epoca, fiecare noua organizare a cunoasterii, a tehnicii si a puterii in sanul societatii modifica tabla „adevarurilor“ demne de aparat, de spus sau de impus. Istoria ne-a invatat ca sta in esenta oricarei puteri de a oculta, de a ascunde, de a evita sa spuna tuturor lucrurilor pe nume. Montaigne nota in acest sens in ale sale „Eseuri“ ca „principilor nu le plac vorbele raspicate“. In fine, e aici o discutie mai ampla despre relativitatea adevarului, despre relatia lui cu viata si cu puterea, o tema sensibila si de mare complexitate, care trebuie lasata momentan deoparte. Important este ca de fiecare data exista sau se presupune ca exista o aspiratie directionala, aceea a accederii la adevar, fie el si relativ.
In prezent, spunerea pe nume a lucrurilor a capatat infatisari nu atat noi, cat acute si grotesti. Astfel, rasfoind „Aventurile intime ale unei prostituate de lux bucurestene“, descopar la pag. 133: „farmecul Oanei nu sta in lenjeria ei intima, ci in gura ei mare, care spune multor lucruri pe nume cu atata naturalete cum nu cred ca am mai vazut vreodata la o vedeta de-a noastra de televiziune“. Prin urmare, nu e vorba despre curajoasa si impetuoasa spunere pe nume a lucrurilor (si ea discutabila, dupa opinia unora) din Raportul Tismaneanu; nici despre sobra spunere pe nume (facuta deja de altii?) din teoria lui Neagu Djuvara cum ca primii voievozi ai Tarilor Romane erau de origine cumana. In citatul de mai inainte se face vorbire despre o cu totul alta varianta a reabilitarii adevarului (s-o numim mahalagista sau obraznica), operatiune complexa, care presupune nu numai dotarea cu o gura mare si o vanoasa naturalete, ci si dezbracarea de caracter, ridicarea poalelor in cap concomitent cu cea a vocii. Darea in vileag, zicerea de la obraz, spunerea pe fata, desertarea sacului sunt in acest caz strategiile eficiente. Succesul consta in lasarea cu gura cascata a preopinentului dat de gol, facut de ras sau/ si de rusine. Dar nimic nu intrece in parsivenie si nu ne umple de dezgust mai mult decat spunerea pe nume despre morti, despre cei care, oricum, nu se mai pot apara, caci le-a fost data inchiderea definitiva a gurii.
In forma ei cea mai agresiva, aceasta varianta de spunere a lucrurilor pe nume consta in negarea brutala a decentei, a vorbirii alese, ingrijite, in numele libertatii de exprimare, al spontaneitatii, „naturaletii“, „firescului“. Tot mai des se face uz de o exprimare „simpla“, directa, „la firul ierbii“, fara ocolisuri. Nu numai prin ganguri obscure, in discoteci, spelunci de tot soiul, dar chiar si in locuri publice, concepute ca spatii ale unei vieti civilizate, se face tot mai des auzit jargonul marginalilor, tarfelor si proxenetilor, al traficantilor si consumatorilor de droguri, al sutilor, in general al acelora care cred ca viata nu trebuie protejata si curtata, ci violata. Un limbaj taios ca o custure ruginita varata intre coaste, contondent ca un box aplicat cu precizie in ficati, naucitor ca un pumn luat in plina figura de la un MM Stoica sau de la vreun alt mai mare al zilei. Tinerii, cu deosebire, sunt foarte activi in masacrarea si vulgarizarea limbii pana la cote insuportabile. Ei sunt astazi „mitraliorii limbii“, cu sprijinul logistic al noilor mijloace electronice de comunicare, in contextul unei crize fara precedent a sistemului de educatie. Stilul short, suierarea cuvintelor printre dintii inclestati face vorbirea lor aproape ininteligibila.
Acelasi limbaj obscen, de o vulgaritate extrema se intalneste si intr-o zona insemnata a literaturii cu pretentii. Desigur, tine de libertatea de creatie proprie literaturii, artei in general, de a explora diferitele medii sociale, tipologii umane, implicit registrele lor lexicale, vadit excentrice, licentioase. Cine nu suporta limbajul porcos, spurcat, „tare“ din romanele „Trainspotting“, „Jeg“ sau „Porno“ ale lui Irvine Welsh (lista autorilor din aceeasi categorie e foarte lunga), respectiv nu are apetit pentru „o exorcizare, un exercitiu impotriva pudorii“, sa nu citeasca. Dar e complet gresita opinia traducatoarei Andra Matzal care sustine ca indignarea unora in fata textelor de acest fel este nejustificata, ca ar fi expresia ipocriziei, a unei penibile pudibonderii: „De ce sa fie lumea oripilata? Trebuie sa fim cat mai naturali, sa scriem cu niste cuvinte pe care le folosim tot timpul… Atata vreme cat vorbim foarte spurcat nu stiu de ce ne e teama de o limba spurcata pe care sa o scriem“. Ba, sa avem pardon! Sunt suficient de multi cei care nu obisnuiesc sa foloseasca limba „spurcata“, care nu inteleg sa-si creasca pruncii in hamacul limbajului „porcos“, care resping si descurajeaza obscenitatile, exprimarea vulgara, indiferent din partea cui ar veni. A fi „natural“, a da dovada de „naturalete“ – aceasta este ideea fundamentala! Natura, plasata la antipodul culturii, ar fi altarul de inchinaciune, locul privilegiat de unde putem spune lucrurilor pe nume. Las pe alta data demontarea acestei jalnice iluzii.