„That’s America for Me“
articol aparut in Cultura, nr. 88 din 2007-09-06» cultura ars combinatoria »
Autor: Cornelia Maria Savu
Interesant, bine speculat e faptul ca aceste personaje nu sunt fanatici sustinatori ai candidatului Bobby si ca nu-l asteapta (cum, credem, gresit s-a spus) ca pe un salvator.
Cu doi ani inainte de implinirea a patru decenii de cand senatorul Robert Francis Kennedy, candidat la functia de presedinte al SUA, a fost asasinat la Los Angeles, Emilio Estevez a realizat, ca regizor si scenarist, filmul „Bobby“ (2006). La sfarsitul saptamanii trecute, pelicula a putut fi vazuta, in premiera, si in cinematografele romanesti. Este vorba, din cate stim, despre al patrulea lung metraj avandu-l la „pupitrul de comanda“ pe Emilio Estevez, actor de profesie, dar mai putin cunoscut decat tatal sau, Martin Sheen, ori fratele sau, Charlie Sheen. Un film care nu e nici documentar, nici biografic, nici dezvaluirea, pentru marele ecran, a vreunei conspiratii care a frant, la 42 de ani, viata unui posibil presedinte american. Si, trebuie spus din capul locului, nici un film care face gaura in cer in productia cinematografica de ultima ora de peste Ocean. Cu toate acestea, el starneste interesul pentru ca repune in discutie „imaginea“, din care America a facut (aproape) o gnoza, livrarea ei catre public si manipularea pe care o presupune, din ce in ce mai rafinata, mai sofisticata si mai inlocuitoare de adevar. In filmul lui Emilio Estevez, Bobby, „constiinta barbatilor Kennedy“ (cum a fost numit in epoca), o sansa (pierduta) pentru democratie, este marele absent. In locul carismaticului (prefabricat, stim astazi) politician, publicul primeste imaginea sa din cateva documentare pentru emisiunile de stiri ale televiziunilor americane si secvente filmate in direct in timpul asasinatului si imediat dupa, cand ranitul mortal a fost transportat la Good Samaritan Hospital, lasand in urma sa victime „colaterale“ care i-au supravietuit toate. Publicul din sala de proiectie, dar si „publicul“ din Hotel Ambassador din Los Angeles, care urmareste, tangential, printre preocuparile de rutina, uneori doar cu coada ochiului, campania in forta a celui ce pare menit sa duca mai departe stindardul dinastic al clanului Kennedy, adica, sa-l depuna, inca o data, in Biroul Oval.
In rest, istoria mica, a celor 22 de personaje aflate in vizita sau la locul de munca in amintitul hotel, in ziua de 4 iunie 1968, se intrepatrunde cu istoria mare pentru cateva minute, o istorie care, in numai cinci ani, din 1963 pana in 1968, inregistreaza trei asasinate ce au zguduit America, acela al presedintelui John Fitzgerald Kennedy, al lui Martin Luther King si al lui Robert Francis Kennedy. Dar si ravagiile drogurilor, culminand cu „excursiile iluminate“ oferite de LSD, miscari de revolta in campusuri, marsuri pentru drepturi civile ale minoritatilor si razboiul din Vietnam, care decimeaza tineretul si impulsioneaza o veritabila „cultura pacifista“, neocolita insa de violenta.
Un ciorchine de vedete interpreteaza cele 22 de personaje din scenariul lui Emilio Estevez. Reunite, cu siguranta, de virtutile „imaginii“ care mai fascineaza inca, intr-un fel de remember, de tribute to Bobby, cu toate ca amanuntele nu tocmai favorabile portretului de „erou cazut la datorie“ din cariera de politician a evocatului sunt, de mult, de notorietate publica, macar in urma lecturii best-seller -ului incendiar purtand semnatura jurnalistei Nellie Bly de la „New York Times“: membru foarte activ al Comisiei de investigatii McCarthy, depasirea atributiilor legale in cazul Jimmy Hoffa, duritatea extrema cu care si-a exercitat functia de ministru al Justitiei in Administratia J.F.K., suspiciunile in cazul Marilyn Monroe etc. De la Sharon Stone (o perioada in anturajul lui John-John Kennedy), Demi Moore, Helen Hunt, Heather Graham, William H. Macy, Harry Belafonte, Laurence Fishburne, la Sir Anthony Hopkins si Martin Sheen, ambii avand la activ cate un rol de presedinte american, in controversatul „Nixon“ al lui Olivier Stone, care l-a enervat atat de mult pe Henry Kissinger, si intr-un serial t.v. despre „Viata la Casa Alba“. Vedetele isi fac rolurile onorabil, cu mentiuni speciale pentru Demi Moore (o cantareata alcoolica, Virginia Fallon), Sharon Stone (o coafeza batraioara inselata de sot – Paul, directorul hotelului, interpretat de William H. Macy) si Sir Anthony Hopkins, portarul pensionar care ii va ura bun venit senatorului la Hotel Ambassador, salutand o „imagine“ pe care publicul n-o vede, regizorul respectandu-si regula jocului pana la capat. Un rol care adevereste, inca o data, celebra, de-acum, zisa a unui important critic de film cum ca Sir Anthony Hopkins poate interpreta cu brio orice, chiar si... o matura.
Interesant, bine speculat e faptul ca aceste personaje nu sunt fanatici sustinatori ai candidatului Bobby si ca nu-l asteapta (cum, credem, gresit s-a spus) ca pe un salvator. Fireste, cei doi sefi de campanie isi doresc victoria, afro-americanul (atunci „negrul“) visand la portofoliul ministrului Transporturilor. Ceilalti, in apartamente de lux, in bucatarie, la coafor, in bar, in cabina telefonistelor, pe terenul de tenis sau la o partida de sah si una de sex ilict, isi vad in continuare de spaime, depresii, adulter, pregatirea unei casatorii aranjate, pentru ca mirele sa nu mai mearga in Vietnam, meciul in care echipa Dodgers va castiga, Alzheimer-ul incipient, singuratate, batranete, rutina vietii de familie in middle-class, discutiile animate despre venirea zilei in care negrii vor deveni afro-americani si mexicanii, latino. Pana si cei doi adolescenti „tutari“ de campanie, care vor ca Bobby sa castige alegerile si ei sa nu mai fie trimisi in razboi, uita sa mearga la vot, ademeniti de noul (atunci) drog LSD pe care-l primesc de la un guru psyhedelic, un fel de combinatie intre John Lennon si Kurt Cobain.
Victoria in preliminariile din California cu 52% in fata adversarilor si discursul pe care un Bobby nevazut il tine in Embassy Ballroom este un eveniment monden la care unii au invitatii, iar altii trebaluiesc in „atenansele“ elegantului hotel. Pentru o clipa, tensiunea se accentueaza cand patrunde in hol un ins semanand cu binecunoscuta (astazi) fotografie a (presupusului) asasin, Shirhan B. Shirhan. Doar pentru o clipa. Nimic nu anunta asasinatul. Secventele se succed cu rapiditate ametitoare, nici personajele de pe ecran, nici publicul din sala nu stiu de unde s-a tras. Imaginile documentarului „intra“ in filmul lui Emilio Estevez, realitatea si fictiunea devina una si aceeasi, astfel ca discursul-testament al lui Bobby se suprapune replicilor imaginatie de scenarist. Discursul pacifist, pe alocuri patetic pentru gustul publicului de azi, este o mixtura de fragmente din cuvantarile electorale ale senatorului, din omagierea lui Martin Luther King la funeraliile acestuia, dar si o contributie a lui Estevez ca autor de fictiune… premonitorie, avand in vedere escaladarea violentei in America zilelor noastre. Astfel ca „imaginea“ eroului cazut ramane suspendata intr-un prezent continuu, una dintre calitatile acestui film „altfel“ despre valorile traditiei de peste Ocean a liderului salvator, la mare distanta de, sa zicem, discursul presedintelui interpretat de Bill Pullman in „Independence Day“, izbitor de asemanator cu acelea rostite, in limba de lemn, de liderii comunisti est-europeni sau dictatorii sud-americani. Ascultandu-l, ti se pare ca auzi textul (modificat electoral) al piesei lui Frank Sinatra „High Hope“, imnul de campanie al lui J.F.K. in 1960, parte dintr-o alta „imagine“ simbol a deceniului sase din secolul trecut, dar si acela al piesei „That’s America for Me“, pe care acelasi Frank Sinatra, victima a manipularii prin „imagine“ purtand marca dinastiei Kennedy, a interpretat-o, pana la sfarsitul carierei sale, in show -urile de 4 Iulie. Intr-un fel de rascumparare a pacatelor proprii, dar si ale acelora care l-au folosit.