„M-am luat cu joaca si nici nu mi-am dat seama cand a trecut atata timp!“
articol aparut in Cultura, nr. 88 din 2007-09-06» cultura interogatiei »
Autor: Valer Dellakeza in dialog cu Nicolae Coande
Nicolae Coande: Domnule Valer Dellakeza, in 2000, dupa 32 de ani de cariera, primeati premiul UNITER pentru rolul Trufaldino din piesa „Sluga la doi stapani“, spectacol regizat de regretatul Vlad Mugur. A venit acest premiu prea tarziu sau credeti ca destinul le potriveste pe toate asa cum trebuie?
Valer Dellakeza: Atestate de cronicari, succesele mele nu au fost intamplatoare si au existat in numar destul de mare in intreaga cariera, dar cele din ultimii ani au fost la cea mai intensa vibratie, facandu-ma cunoscut in lumea teatrala romaneasca. Si cand spun asta ma mangai cu gandul ca, pastrand proportiile, mai cunosc eu pe unul care timp de treizeci de ani nu a facut nimic si in ultimii trei ani de viata a schimbat istoria omenirii. Si daca destinul a facut sa-mi aleg aceasta meserie, sansa, in schimb, mi i-a adus in viata pe Silviu Purcarete, Vlad Mugur, Mircea Cornisteanu, Tompa Gabor, Mihai Maniutiu, Dan Alecsandrescu, Geta Tomescu. Premiul UNITER a venit pentru ca era dator sa vina odata si odata, mai ales ca in meserie am cam avut ghinion la premii. In 1989 Ion Cristoiu, care conducea revista TEATRU, hotarase dimpreuna cu staff -ul sau sa-mi acorde Premiul revistei pe acel an pentru rolul „unchiul Vanea“. Dar a venit revolutia, Cristoiu a fost dat „jos“ ca fost membru de partid, iar eu am ramas doar cu Premiul Uniunii Tineretului Comunist, ceea ce nu a fost rau deloc; si consistent in bani, dar si valoros ca titlu in vremea aceea. Ca sa nu spun ca mi s-a facut o mare nedreptate ca nu am primit si premiul UNITER pentru acest rol. La cat s-a scris despre „Unchiul Vanea“, si numai la modul superlativ, socotesc ca neinspirata ideea de a acorda premiul UNITER numai spectacolului si celor doua interprete. Ca si cum acest spectacol putea sa existe fara regizorul Mircea Cornisteanu sau fara rolul principal – unchiul Vanea! Mi-a ramas insa bucuria in sine a unui spectacol cutremurator in decorul nostalgic, de mare maestru, al Stefaniei Cenean, un spectacol a carui icoana jur ca o port si acum.
N.C.: Cum pot schimba un artist bucuriile profesionale (ca sa nu mai vorbesc de esecuri, necazuri de care nimeni nu este ferit)? Cum va simtiti ca actor cu experienta in colectivul actorilor de la Targu-Jiu, langa care jucati de putina vreme?
V.D.: Cu mult timp in urma, suportand cu stoicism norocul, simteam ca la mine starea de bucurie este inevitabila si de aceea nu m-am opus la nimic din ceea ce a deranjat pe aproapele meu. O fi fost bine, o fi fost rau, nu stiu! Am lasat ca timpul sa aleaga. Dupa ani de zile, pentru ca ma obisnuisem cu bucuriile, mi-am adus aminte si m-am uitat in stanga, m-am uitat in dreapta… nu murise nimeni de invidie. Au primit totul cu resemnare. Se acomodasera cu binele meu si eu cu ei. Ma intreb daca nu cumva trebuia sa-mi fi fost rusine ca eram fericit? Azi insa, imi dau seama ca printre atatea bucurii exista si nemultumirea ca n-am stiut cum sau n-am putut sa ma desavarsesc. Sigur, asta este o nenorocire comuna, dar acest fapt nu ma deroba de nesabuinta de a crede ca exist mai mult de o secunda in eternitatea teatrului. Ne amagim cu aplauzele publicului, aceasta betie voluntara a succesului si ne facem ca nu stim ca pana si unui actor, cat de mediocru ar fi, nu exista sa nu-i fi spus cineva macar o data ca este excelent. Si asa, usor dezumflat, ca daca m-ai vedea cum arat n-ai crede una ca asta, ma regasesc acum cu bucurie, cu fascinatie, intr-un colectiv care se afla la inceput de drum si plin de admiratie privesc cu nesat puritatea cu care fac acestia meseria de actor. Experienta mea se pliaza perfect pe pofta lor de joc, vindecandu-mi, astfel, sufletul. Pentru ca am pomenit de experienta, credeti-ma ca numai un actor cu anii mei de munca stie sa gaseasca si sa fure meserie de la invatacei. Teatrul „Elvira Godeanu“ din Targu Jiu, de teama sa nu piarda viitorul, traieste cu putere prezentul si din tot ce se petrece acolo nimic nu este prea mult. Cortina se ridica la fel peste tot, dar dincolo de ea, la locul lor, actorii gorjeni inzestrati cu virtutea de a crea, mandri pe masura meritelor, iubesc, se roaga si canta.
N.C.: In 2008 veti implini 40 de ani de cariera. Probabil veti juca intr-un rol din noul spectacol prognozat a se pune in scena anul viitor la Craiova de Silviu Purcarete, „Masura pentru masura“. Ce va doriti, totusi, sa mai jucati in viitor, aveti un rol cat o dorinta pe care v-ati pus-o si inca nu s-a indeplinit?
V.D.: Ca sa vezi! M-am luat cu joaca si nici nu mi-am dat seama cand a trecut atata timp! E adevarat ca doar la cabina de machiaj, uneori, cand imi dau atentie si stau fata-n fata cu mine, caci in rest nu am de ce sa ma privesc in ochi si asta nu pentru ca ochiul nu mai e atat de ager si gura imi tremura cand isi cere iertare pentru facute si nefacute, ci pentru ca n-am timp, doar atunci constat ca m-am cam micit. Acum, il asteptam din nou pe Silviu Purcarete si bucuria de a-l astepta invaluita de misterul distributiei viitorului spectacol este mai puternica decat bucuria sosirii in sine. Prea am crezut cu voluptate in harul lui ca sa nu avem parte de el. Cat despre timpul pe care il mai am pana la ultima cadere de cortina, va asigur ca oxigenul anilor ’90 imi permite sa traiesc demn si confortabil din amintiri, singurele care imi masoara viata. Si faptul ca primele premii UNITER au fost acordate Nationalului craiovean. Tot in acel an, Premiul UNITER a fost acordat si spectacolului „Piticul din gradina de vara“, in regia lui Silviu Purcarete. De atunci, au tot fost asemenea premii!
N.C.: Tot „destinul“ a facut sa debutati in 1968 la Teatrul National din Craiova, an in care Romania era in fierbere. Erati tanar si va pregateati pentru o meserie care se spune ca nu are afinitati cu politicul, desi utilizeaza formulele acestuia cand nu te astepti. Totusi, ce va amintiti din anul discursului de la balcon al lui Ceausescu?
V.D.: Anul 1968 este anul devenirii mele, cu acte in regula, actor al TNC. Si ca orice tanar absolvent – reintors la matca – si ce matca!, am avut precautia sa recunosc de la inceput in fata celor din teatru ca la Institut n-am invatat totul, dar atat cat stiu, stiu la perfectie. „Perfectiunea“, daca va fi sa fie, se va realiza pe scandura, alaturi de ei, de la cei de la care am furat cate ceva din meseria de actor! Scena „balconului ’68“, ca si revolutia, mi-a dat un soi de demnitate despre care nu stiam multe lucruri. Nu ne era indicat sa gandim altfel, mai ales noi cei care eram la inceput de viata. Atunci, in ’68, a fost prima si singura oara cand mi-am dorit, pe bune, sa fiu membru de partid. Cand am devenit membru cu adevarat, pentru ca era necesar, ma spurcasem deja. Si asa spurcat cum eram – o, cat tupeu! – m-am inscris si am absolvit Universitatea de Partid a Cadrelor de Conducere. Ce sa-i faci? Asta era moda. Cu toate ca prin structura fiintei mele sunt de stanga, uneori a trebuit sa accept chiar si ceea ce ma deranja. Dar daca mi-aduc aminte, si mi-aduc bine aminte, prima provocare politica a fost in 1964, in urma „planului Valev“, cand am fost convocati toti cei care lucram in cultura, in sala Filarmonicii, unde ni s-a explicat cum ca „aceasta cutie de chibrituri pe care o tin in mana – zicea primul secretar regional al P.M.R. – este facuta la noi in tara. Am exportat-o in URSS cu cinci bani cutia, dupa care am fost obligati sa o cumparam de la ei cu 15 bani cutia!“. Toti am avut impresia ca este o provocare nerusinata la care, desigur, n-a pus botul nimeni. Dar n-a fost provocare. Era pur si simplu adevarul despre „prietenia romano-sovietica“! Revolutia din ’89 a fost cea care ne-a hotarat in cea mai mare parte soarta mai ales noua, actorilor TNC. Teatrul in acel moment avea un colectiv de actori mai degraba serios decat talentat, condus de Emil Boroghina – unul dintre cei mai mari directori ai teatrului romanesc, iar ca regizor pe Silviu Purcarete, cu sertarul plin de proiecte. Si a mai avut si… SANSA, iata cat de importanta este sansa in cariera unui artist!, care de data asta s-a numit Frank Dunlop, directorul Festivalului International de la Edinburgh. Calator printr-o Europa parca uitata de lume, o Europa ce nu avusese acces la marile festinuri ale teatrului de aiurea, mister Frank Dunlop a poposit si in teatrul nostru unde a vizionat „Ubu Rex cu Scene din Macbeth“, in regia lui Silviu Purcarete. Ne-a placut si ne-a invitat la Edinburgh, unul dintre cele mai mari festivaluri internationale de teatru, unde am si castigat doua premii. De acolo drumurile ne-au fost deschise.
N.C.: Sentimentul meu, la relectura cronicilor care s-au scris despre rolurile dumneavoastra de succes, este ca v-ati legat numele de cel al regizorului Vlad Mugur. Undeva am citit ca pe vremea cand erati foarte tanar faceati figuratie in piese regizate de el, aici la Craiova. Ce a insemnat in plan personal si profesional intalnirea cu un maestru al artei scenice?
V.D.: Intr-un anume fel, asa este. VLAD MUGUR a fost primul mare regizor pe care l-am intalnit, inca de pe vremea Hamlet-ului lui Ghita Cozorici, unde faceam figuratie. Asa de s-a intamplat ca am prins si prima perioada de glorie a teatrului craiovean 1956-1958, cand Radu Penciulescu, Dinu Cernescu, alaturi de Mester si de „generatia de aur“ cu care acesta a venit la Craiova, ajutati si de cativa actori din partea locului, au facut ca Teatrul National Craiova sa straluceasca. Si cum primele amintiri te urmaresc toata viata, as zice ca a fost o binecuvantare pentru destinul meu actoricesc reintalnirea, acum la batranete, cu acest mare ARTIST! Si parca e si mai mare bucuria cand constat ca nu eu l-am ales pe el, ci el m-a ales pe mine. Ca si in munca alaturi de Silviu Purcarete, timpii petrecuti pe scena alaturi de Mester, as putea spune ca au fost perioade de studiu, de un altfel de teatru decat facusem pana atunci. Imi gasisem rostul intr-o lume a teatrului in care valoarea, ce n-a ocolit si alti actori, era la mare cautare. Acesti doi corbi albi, greu de gasit, dar si mai greu de prins, pe langa prietenia lor, au lasat teatrului spectacole de neegalat, dar si nostalgie. Si asta nu numai pentru ca despartirea poarta in ea durere, ci pentru ca nu exista inlocuitori. Inlocuitorii de azi ai regizorilor iesiti, candva, dintr-o scoala de teatru recunoscuta in lume, mimeaza valoarea. N-au „printip“, n-au puterea de a convinge, n-au sentiment si nici talent! Toate gaselnitele la care apeleaza din disperare, ei le numesc, pentru a le justifica, conventii scenice. Improvizeaza, fara sa stie ca pana si in improvizatie exista disciplina. Artistul trebuie mai intai sa simta si apoi sa creeze. Din nefericire, cei tineri care fac meseria noastra, nu prea mai au nici un Dumnezeu, si acolo unde nu exista Dumnezeu, este permis orice.
N.C.: Cristina Modreanu aprecia acum opt ani in „Adevarul“ ca rolul cel mai important al carierei dumneavoastra ar fi fost – si datorita succesului international – Madam Ubu, din spectacolul „Ubu Rex cu Scene din Macbeth“, in regia lui Silviu Purcarete. Stiu insa ca va este la inima rolul din „Unchiul Vanea“. De altfel, specialistii din teatru consimt la unison ca sunteti in elementul dumneavoastra in roluri din dramaturgia cehoviana. Puteti, chiar cu strangere de inima, sa faceti o ierarhie a rolurilor pe care credeti ca le-ati dus la desavarsire, oricat de pompos ar suna acest superlativ?
V.D.: Chiar si atunci cand totul pare desavarsit, exista ceva ce te nemultumeste, pentru ca altfel, daca nu mai vrem nimic, incetam sa mai existam in meserie. O, Doamne! Cate roluri jucate inca nu-mi dau pace si-mi fac noptile albe si acum! Cate indoieli asupra celor realizate! Cate regrete ca am facut asa si nu altfel! In meseria noastra – si de asta e frumoasa! – clipele nu au pereche, nu seamana una cu alta. Structural, in ciuda realitatii pe care o traiesc, ma indrept pana aproape de contopire cu personajele cehoviene al caror zambet se naste din tristete si din lacrima. Simt cu toata fiinta mea aceasta lume al carei termen de garantie pare depasit, care se hraneste din vise spulberate de realitatea imediata, dar pe care simplitatea o face frumoasa. Fericirea acestei lumi izvoraste din iertarea semenilor. Nefericirea lor in schimb, e genetica, as putea spune ca este o institutie, face parte din blazon, n-o simt. Singuratatea lor perpetua penduleaza intre a nu crede in ziua de maine sau a accepta ca numai ziua de maine rezolva totul. Iubirea li se hraneste din suferinta si pentru ei asta e „ceva normal!“
N.C.: Ca sa joci un rol atat de complex-simbolic, cum e „madam Ubu“, e necesara o prealabila pregatire personala, o anumita intensitate, ca si complexitate psihologica. Natura feminina, in special cea tarata, e greu de priceput de un barbat, chiar specialist in psihologie feminina. Asadar, cum ati intrat in pielea personajului?
V.D.: Cum bine ati intuit, „madam Ubu“ a fost un rol, oarecum, altfel decat celelalte si cand spun asta nu ma refer neaparat la posibila citire a rolului in cheia unui travestit, ci la „feminitatea“ personajului. Aceasta anomalie congenitala, androginia, cu care a fost inzestrata „madam Ubu“ a noastra, n-a fost prescrisa de Jarry, dar i-a fost necesara lui Purcarete in intregul spectacolului, cu specificatia acestuia de a avea grija ca personajul facut de mine sa nu semene cu acea fiinta fabuloasa din mitologia greaca. Si n-a semanat! Dar pentru a risipi marasmul confuziilor despre acest personaj, va asigur ca nu i-a fost harazita feminitatea nici „ca cat“. Iar daca ne referim la complexitatea psihologica a unui personaj avid de putere la care capriciul a devenit regula, ea nu se rezuma decat la dorinta apriga a acesteia de a tine bine in mana frica supusilor sai. Gratia sau, mai precis, fleortaiala ei muiereasca nu era necesara decat in masura in care, din cand in cand, era nevoie si de putin comic sa coloreze atmosfera in sangeriu. Nu stiu sa va spun cum intra un actor in pielea unui personaj pentru ca nu exista o regula anume. Asta face parte din stilul de munca strict personal al actorului, stil care nu-i este, altuia, accesibil si util. Totul este legat de TALENTUL si temperamentul fiecaruia, de puterea de a face cu usurinta ceea ce altuia ii este greu sa faca. Personajul se naste pe nesimtite din discutiile cu regizorul spectacolului, din puterea de intelegerea a rolului, de ceea ce simti (intuitie!) despre personaj in relatia lui cu celelalte personaje si din studiul operei autorului textului dramatic, ca sa te situezi in epoca respectiva. „Consultantul artistic“ care vad ca se cultiva mai nou in teatrul romanesc este o chestie de taraba, de interese financiare. Niciodata n-am sa ma duc sa-l intreb pe cons. art. cum sa-l joc pe Hamlet, intr-o distributie facuta de regizorul, sa zicem… Popescu. Eu trebuie sa fac acest rol asa cum doreste regizorul spectacolului! In rest e tacere!
N.C.: Silviu Purcarete, cu care ati conlucrat mult si eficient, declara candva ca ii va fi foarte greu sa isi inchipuie pe altcineva decat pe dumneavoastra in rolul facut in „Unchiul Vanea“. Vorbiti-ne de intalnirea – profitabila sub toate aspectele – cu Silviu Purcarete, un regizor sub bagheta caruia ati evoluat pe toate meridianele lumii.
V.D.: Declaratia lui Silviu Purcarete despre „Unchiul Vanea“ este unica in felul ei. Nimic nu poate inlocui greutatea celor cateva cuvinte cu care acesta a innobilat spectacolul. Au fost spuse ca de la artist la artisti. Am jucat doar patru roluri in regia lui Silviu Purcarete si toate neasteptate, in sensul ca nimeni nu s-ar fi gandit la o asemenea distributie. Propunerile lui pentru personajele intruchipate de mine au fost nu numai incitante ca noutate, dar si ofertante artistic. Cred ca in mintea lui, indraznesc sa spun asta, intai am existat eu cu posibilitatile mele artistice – ca sa nu zic cu talentul meu! – si abia dupa aceea i s-a revelat personajul in care am fost distribuit. Ele, personajele, nascute fara chinurile facerii, n-au tirade pline de intelesuri, n-au frumusetea rolurilor pozitive, au hidosenie sufleteasca sau trupeasca si asta le da un soi de stranietate care le deosebeste de celelalte. Dar prin situatiile propuse, de cele mai multe ori create de Purcarete, daca n-au devenit personaje principale pentru ca nu se putea din scriitura, au fost clou-ul, de multe ori, chiar cheia spectacolelor. Incepand cu madam Ubu, trecand prin Demetrius, Egist si terminand cu Ducele Orsino, toate au pe ele marca SILVIU PURCaRETE! Eu sunt inventia lui. Am fost materialul pe care a lucrat asa cum a vrut el. Vorba aia: cum m-a pus, asa am stat! Si mai e ceva: el s-a facut inteles dandu-mi siguranta, iar eu am pus pasiune.
lui Valer Dellakeza
Spovedanie
Jucaria
ce mi-ai
dat-o
Doamne
am stricat-o
atat de bine
ca
se joaca
ea
cu
mine
nae iliescu