Cele doua euri ale lui Hans Castorp
articol aparut in Cultura, nr. 88 din 2007-09-06» cultura literara »
Autor: Aura Christi
Hans Castorp parca nu mai este „deloc stapan pe sine“; e cuprins de o agitatie subtila, pusa initial pe seama faptului ca se afla intr-un loc nou, total necunoscut.
Fara sa banuiasca ceva iesit din comun, fara sa intuiasca aventura spirituala, cu un caracter eminamente ermetic, in care se va arunca, precum si pendularile intre viata si moarte de mai tarziu, traite dupa indelungi, cvasiexhaustive experiente, Hans Castorp, brav copil al inceputului de secol trecut, „un copil poznas al vietii“ – cum l-a numit iubitorul de Dostoievski, Tolstoi si Thomas Mann, eruditul scriitor Ion Ianosi -, un individ modest, de altminteri, ia drumul sanatoriului Berghof, pentru a-i face o vizita de trei saptamani batute pe muchie varului sau, Joachim Ziemssen – cel „turnat intr-o forma perfecta, ca un adevarat Apolo din Belvedere“, „pe dinauntru <…> bolnav, iar pe dinafara arde de febra din pricina bolii“. Ziemssen e un vechi pacient al celebrei institutii de tratament, situata la o mie sase sute de metri inaltime, in inima muntilor, unde se ajungea – sustine din capul locului romancierul german – „pe un drum stancos, salbatic si anevoios“; Thomas Mann promite, inca de la bun inceput, sa ne istoriseasca din fir in par povestea lui Hans Castorp, „un tanar modest si deopotriva simpatic“, protagonistul unei intamplari demne „in cel mai inalt grad de a fi relatata“, convins ca „un eveniment oarecare nu se intampla nu importa cui“.
De ce anume ni se vorbeste chiar din primele randuri despre un eveniment care merita sa fie relatat in cel mai inalt grad, un eveniment raportat la un tanar oarecare, mediocru in cel mai bun sens al cuvantului, pentru ca imediat, in aceleasi randuri, sa ni se aduca la cunostinta, in termeni ermetici, aluzivi, faptul ca aceasta poveste a unui personaj modest (ah, personajele modeste, cum ar fi, spuneam, Grobei, Castor, Rogulski, Minda, din care se isca altceva!), provenit dintr-o veche familie burgheza, n-ar fi exclus „sa apartina in alte privinte, si chiar prin natura ei intima, mai mult sau mai putin legendei“ (s.n.)? Nici mai mult, dar nici mai putin; si totul expus, contrariant, in cheie ludic-comica – sa nu uitam ca initial, prin scrierea „Muntelui vrajit“, autorul intentiona sa dea o replica eminamente umoristica nuvelei „Moarte la Venetia“!; lucrarea creata insa i-a depasit, firesc, de departe, intentia –, colo grava, incat lectorul neavizat este luat prin surprindere, incitat, contrariat, adica pregatit, inainte de a purcede la lectura propriu-zisa. Avertismentul ca il asteapta un drum lung, sinuos, care cere timp, rabdare – caci istoria lui Hans „nu va sfarsi cat ai bate din palme“ – nu intarzie sa fie formulat premonitoriu, iar asteptarile junelui Hans, prins de lectura cartii brosate „Ocean Steamships“, deviaza, in timp, putin cate putin, incat din proiectul initial de a sta alaturi de varul bolnav trei saptamani nu se alege – peste scurgerea celor trei saptamani de vizita – decat praful si pulberea. Sederea in creierii muntilor se va transforma intr-o odisee in adancurile unei existente reduse la esente, in „sapte ani de miraculoasa detentiune“ (Ion Ianosi), o ferecare pe orbita unui destin substantial diferit de cel proiectat din familie (fie de bunicul sau, senatorul Hans Lorenz, care se ocupa de nepotul lui dupa moartea prematura a parintilor, fie in familia Tienappel, care il ia sub tutela ei dupa stingerea din viata a bunicului).
Interesant e ca Hans are oaresce rezerve la inceputul calatoriei; nu e prea dispus sa o faca, fiind un „copil rasfatat si plapand“, se impotmoleste in ezitari, nu prea are chef „sa se angajeze sufleteste“ intr-un voiaj pe care, urmand sfatul medicului sau, Heidekind, e pus, totusi, in situatia de a-l duce la bun sfarsit. In consecinta, drumul i se pare din cale afara de anevoios, aclimatizarea cu aerul tare, de munte, asijderea, obrajii ii ard, oboseala il toropeste, inima ii bate adesea nebuneste, imposibil de strunit, iar varul sau care se incapataneaza sa-si doreasca in continuare o cariera de ofiter, desi a absolvit cu brio facultatea de drept, ii comunica un lucru izbitor, si anume ca „«a te intoarce acasa in trei saptamani» este o idee de acolo, din vale“, totul de aici incolo pentru Hans impartindu-se in doua lumi, cea din vale si, respectiv, cea de aici, de sus (considerata de un Settembrini, bunaoara, „flasnetarul“ guraliv, o lume cu adevarat profunda, „o lume a adancurilor“), cea din creierul muntilor fiind prin excelenta stranie, profunda, oferindu-i o alta fata a existentei. Aceasta il determina, cateodata, sa-l priveasca pe varul sau cumva lateral (priviri caracteristice, tinem minte, si lui Castor, si lui Grobei), cand acesta ii comunica faptul ca aici, sus, o sa-si schimbe conceptiile, iar in alte dati ii starneste rasul, ca atunci, de pilda, cand Ziemssen ii vorbeste despre batranul cinic, autoritatea suprema a stabilimentului, o celebritate si, „in treacat fie spus, un vechi membru al unei asociatii studentesti si chirurg remarcabil“, Behrens cel ramas in creierul muntilor pentru a fi aproape de mormantul sotiei lui. Sau ca atunci cand Ziemssen ii relateaza povestea asistentului Krokowski, „un tip foarte inteligent si priceput“, specialist – nici mai mult, nici mai putin – in „disectia sufletelor pacientilor“, care tine conferinte despre iubire (nefrecventate exclusiv de indracitul, incapatanatul si cinicul, ultrarationalul si uscatul Settembrini) si care e un pic rezervat fata de Joachim, intrucat acest pacient nu i se prea deschide, privandu-l astfel de posibilitatea de a-si exersa vocatia de disecator de suflete.
Hans Castorp parca nu mai este „deloc stapan pe sine“; e cuprins de o agitatie subtila, pusa initial pe seama faptului ca se afla intr-un loc nou, total necunoscut. Starile febrile ii dau de furca, asa cum nu-l lasa sa someze nici instinctul de a se adapta prin dezadaptare conditiilor predominante in strania lume contradictorie apropiata de cer. Afla ca va fi cazat intr-o camera in care zilele trecute a murit o americanca; ma rog, nimic nefiresc, se bucura ca salonul a fost dezinfectat, insa dupa aceea, cand si cand, se gandeste la micul disconfort provocat de un asemenea incident. Tigarile sale preferate, Maria Mancini, parca nu au gustul de altadata. Il deranjeaza perechea de rusi casatoriti, aflati in camera vecina, moravurile carora sunt destul de slobode, iar in actualitatea sa sufleteasca, exprimata de fiecare data usor diferit, revine constatarea „n-am mai auzit pana acum nimic asemanator“, n-am mai vazut asa ceva, e diferit de ceea ce credeam, nu m-as fi asteptat etc. Adica n-a mai auzit/vazut ca mortii, iernile, sa fie transportati pe partia de bob, n-a mai auzit de specialisti in domeniul disecarii sufletelor, n-a mai vazut cineva sa fluiere cu pnemotoraxul, n-a mai vazut sa existe undeva in lume cluburi ale jumatatilor de plaman; apoi, nu-i place sa fie trantite usile, bunaoara, de o oarecare rusoaica prost crescuta – Clavdia Chauchat, unul dintre cele mai vii personaje –, si alte asemenea chestii, poposirea lui aici, sus, fiind, cu toate acestea, taxata de varul sau „drept o schimbare, o spartura in aceasta monotonie vesnica si nemarginita“.
Inclusiv pentru a sparge crusta monotoniei, Hans Castorp, atent, prevenitor, ii cunoaste, rand pe rand, pe celebrul Behrens, pe asistentul Krokowski, pe inculta doamna Stöhr, „sotia unui muzicant din Cannstatt“, pe doamna Iltis, cat si pe Tous-les-deux, mexicana care isi vegheaza cei doi copii, iar in pauze se plimba in fata sanatoriului, inganand afirmatia – singura inteleasa de pacientii de la Berghof – ce i-a adus porecla. Hans, de asemenea, face cunostinta si cu alte persoane caracterizate succint, nu fara oaresce talent, de Joachim Ziemssen, un pacient, de altfel, extrem de incomod, ba chiar lipsit de vocatie, in opinia doctorului Behrens – caci, nerabdator, dornic sa inceapa instructia, sa intre odata si odata pe fagasul carierei de militar, nu trece o zi fara sa-i intrebe pe vracii din creierul muntilor cand va pleca, cand va scapa de obligatiunile-i de pacient, insanatosindu-se definitiv si nemaidorind, in consecinta, sa le acorde domnilor Behrens si Krokowski, dupa expresia celui dintai, un fleac de o jumatate de an. Hans Castorp inregistreaza cu un ochi scrupulos-atent tot, aproape tot ce se intampla sus, incearca sa observe si sa memoreze cat mai multe, umplandu-si astfel timpul, tratand observatia asistentului Krokowski cum ca n-a prea avut norocul sa cunoasca oameni perfect sanatosi „cu demnitate sfioasa“, fara sa tresara, insa schimbandu-si, putin cate putin, atitudinea. Calma-i surprindere e legata, mai degraba, de faptul ca „tovarasii de destin“ ai varului sau, desi au trupurile macinate de boala, nu prea se tradeaza, nu dau semne vadite ca ar fi cu adevarat – unii dintre ei foarte grav – bolnavi; dimpotriva, cu totii se bucura de existenta, de maruntele ei placeri, parand plini de viata, de asa-zisa joie de vivre, asa incat la prima vedere „nu aveai deloc sentimentul ca te afli intr-un asezamant plin de suferinte“. Din contra, boala de plamani le dadea un aer de insi avizi de placerile existentei, grabiti intrucatva sa se infrupte din fructele pacatului si ale poftei de a trai.
Sanatoriul constituie, de fapt, un soi de stat in stat, cu legile-i de fier respectate de pacienti, cu prescriptiile stricte, cu regulamentul interior incalcat, in anumite cazuri (de domnul Albin bunaoara, cel pornit sa amuze si sa inspaimante totodata doamnele cu iesirile-i de histrion sadea); acest asezamant e tratat ba ca un soi de infern fara orizont, ba ca un palat al spaimelor (Settembrini), ba ca un paradis (Hans), iar vizitatorul nostru atipic, fie direct, fie aluziv isi exprima, rand pe rand, nedumerirea, uimirea, stupefactia in legatura cu tot ce-i este dat sa vada si sa auda aici. „E straniu“, „e ciudat“, „e nemaivazut“ sunt exclamatii reiterate nu rareori, realitatea din creierul muntilor aratandu-se, incetul cu incetul, spuneam, net diferita de cea locuita de oamenii din vale. In plus, cunoasterea acestei noi realitati e strans legata de alte cateva aspecte, si anume, inaintea tuturor celorlalte, de iscarea unei relatii speciale intre Hans si madame Chauchat, care ii aduce aminte de ceva acrosant, insistent, familiar, revelat mai tarziu: colegul de scoala admirat in mod cu totul neobisnuit, Pribislav Hippe, junele cu ochi de kirghiz atat de asemanatori cu ochii doamnei Chauchat.
Familiarizarea cu noua realitate e legata strans in cazul lui Hans Castorp si de realitatea bolii, mai intai a bolii celorlalti, urmarita cu atentie, rafinament (vezi discutiile purtate in aceasta ordine de idei cu Lodovico Settembrini sau, mai tarziu, cu Leo Naphta), iar pe urma a bolii sale incepute cu un inofensiv guturai ce-i creste temperatura. Vecinatatea bolii, universul terifiant al bolii, nasterea sentimentului de iubire, prezenta in imediata proximitate a mortii il arunca pe Hans la limita incaierarilor dintre viata si moarte, il fac sa devina din ce in ce mai atent si mai prevenitor fata de eul nascand in forul sau launtric: un eu diferit, un eu nou am zice fara sa gresim catusi de putin, o entitate in plina formare, modelandu-se pe masura agravarii bolii sale, pe de o parte, iar pe de alta, pe masura perceperii spectacolului vietii si-al mortii desfasurat sub ochii sai curati, un pic tristi, receptivi insa. Hans Castorp se schimba, asadar, sub privirile noastre; astfel, aflam ca i-ar fi placut nespus sa devina preot, fiindca e interesat de aspectele trist-melancolice ale existentei intr-o masura mai mare decat de cele asa-zis zgomotoase. Luptele duse pe terenul launtric al acestui tanar sunt, de buna seama, supravegheate, incitate, disputate de cei doi maestri, cu timpul, tot mai prezenti in… prezentul rapace, monoton si marcat de diversitate in egala masura al sanatoriului: un prezent imboldit de boala, macerat de monstrii si hidrele acesteia, un prezent disputat de viata si de moarte.
Treptat-treptat, Hans se schimba, spuneam, asistand fie iritat, fie pornit, fie impasibil, fie prevenitor si plin de luare-aminte, simtindu-se, cand si cand, sfartecat, disputat. La modul in care cei doi maestri, unul solar, excesiv de rational, sceptic, hranindu-se din abstractiuni si contradictii, iar celalalt intunecat, un iezuit deghizat, un preot ratat – Lodovico Settembrini si, respectiv, Leo Naphta –, lupta, aidoma unui Dumnezeu bun si a unui Dumnezeu rau, aidoma unui Inger si a unui Demon – „asa cum o faceau Dumnezeu si Diavolul, disputandu-si omul din Evul mediu“ –, se confrunta, cand cu incrancenare vadit pornita, cand cu luciditate pentru sufletul junelui care luneca, incetul cu incetul, pe orbita unei lumi substantial diferite. Hans nu participa decat rareori, cu parcimonie, calcul, buna-cuviinta la disputele dintre cei doi maestri; il prefera pe unul in defavoarea celuilalt, ii da dreptate, cu o luciditate mereu la panda, desi cruda, unuia in detrimentul altuia, modificandu-si atitudinea in functie de disputele purtate, in functie de dispozitia sa, de intamplarile desfasurate si traite la maxima intensitate de junele copil rasfatat; alte dati insa alege sa stea pe margine si sa asculte, fara a recurge pripit la anumite optiuni ce l-ar stingheri, cu siguranta, daca ar fi facute in graba.
Cert e ca pentru o vreme viitorul inginer, constructor de vapoare, se simte ca un calator ajuns la o rascruce nu lispsita de importanta, un calator derutat un pic, pus in situatia kierkegaardiana de a alege sau/sau, ezita, se impotmoleste in propriile sovaieli (de aici privirile piezise), in labirinturile relativ incurcate ale acestora, mentinandu-se in ipostaza ucenicului rabdator si tenace, deschis, adastand, ca invocata pagina alba neatinsa (care este el insusi, tanarul abia intrat in albia existentei mature) sa se umple cu continutul potrivit, asteptand ca balanta sa se incline intr-o parte sau alta. Intre timp, ramas la sanatoriu, ii cunoaste pe pacientii de acolo incomparabil mai bine, urmeaza toate procedurile prescrise meticulos de doctori, urmareste, asculta cum apele-i launtrice se involbura, cresc, luand parca o alta directie; intre timp, face, spuneam, o pasiune puternica pentru madame Clavdia Chauchat, exersandu-si dexteritatea de a declama declaratii de dragoste en français ; realitatea sa interioara deviaza, incetul cu incetul, intr-o directie necunoscuta alte dati, perceputa, cateodata, drept perfect ostila, in alte cazuri insa ca fiind de o obscuritate incurajatoare. E o senzatie asemanatoare intrucatva cu cea despre care ii vorbeste „omul fara insusiri“, Ulrich, surorii sale, Agathe, o senzatie ce nu e decat urmarea unei anume „atenuari a personalitatii“. Insa este vorba, in acelasi timp, probabil, si de patrunderea pe terenul ideatic al „«mitului originar al zeilor», acel «chip cu doua fete al naturii», acea «viziune care daruie si care primeste»“; e la mijloc o metamorfoza urmarita de omul nostru aparent lipsit de insusiri cu atentie sporinda, intrucat acea stare/senzatie il trimite catre un soi de „usoara scindare o constiintei“, iar ulterior il sileste sa teoretizeze pe marginea existentei mai multor straturi ale vietii:
„Te simti imbratisat, invaluit si strabatut pana in inima de o dependenta placuta si involuntara, dar pe de alta parte ramai treaz si capabil de spirit critic si chiar gata sa intri in conflict cu aceste lucruri <…>. E ca si cum ar fi doua straturi de viata relativ independente, care altminteri se mentin in profunzimile lor in echilibru“,
Iar daca lucrurile sunt privite de la un nivel superior, se ajunge, inevitabil, la altceva, e adevarat, funciar inrudit cu afirmatiile de adineauri, si anume:
„E ca si cum am avea doua destine: unul activ si neimportant, care se realizeaza, si unul inactiv si important, dar pe care nu-l cunosti niciodata“. (Robert Musil, „Omul fara insusiri 3 · In imparatia milenara“)
Astfel, trecutul imediat al lui Hans Castorp – „surprins de destin intr-un mod atat de neasteptat“, „atat de dispus sa se lase influentat“, „sa se daruiasca tuturor experientelor“ –, de inginer/constructor de vapoare (meserie taxata de un literat subtil si conservator precum e Lodovico Settembrini ca fiind una prin excelenta practica si serioasa) trece, incetul cu incetul, in umbra, intr-un fel de realitate secunda, in planul destinului „activ si neimportant“, intr-un alt strat al vietii. In acest timp, in prim-planul existentei montane, al celuilalt destin – „inactiv si important“ – se instaureaza, putin cate putin, alte lucruri, prioritati diferite de cele de pana atunci, existenta lui Hans Castorp cel „greoi si lipsit de spontaneitate“, cel manat totodata de „ingrozitorul si placutul necunoscut“ (Strindberg), laolalta cu constiinta sa de june rasfatat al inceputului de veac, ce urma sa se afirme drept unul dintre segmentele cele mai sangeroase ale istoriei omenirii, inregistreaza o sciziune, o ruptura neta.
Lucrurile se complica, isi arata, de la un punct incolo, o alta fata, una departe de a fi facila, simpla, cu atat mai mult cu cat nici eroul nostru surprins la o rascruce destinala nu e nici pe departe – ne asigura autorul cu o autoritate discret reprimata, cu un suras de o asprime plina de vioiciune – simplu: „structura sa launtrica, oricat de simpla ar fi fost, nu era in adevar deloc simpla“. Dimpotriva, „foarte intunecata, incalcita, pe jumatate sincera si prada indoielii“, aceasta fire/structura dificila se manifesta, cateodata, in felul urmator: „Uneori din strafundurile fiintei lui se inalta un ras nebun si biruitor, care ii zguduia pieptul, domolindu-i inima, iar o bucurie si o speranta necunoscute il chinuiau ingrozitor; alteori palea de spaima si neliniste, in vreme ce inima repeta parca loviturile constiintei, batandu-i lipita de coaste, intr-o cadenta accelerata“. Hans Castorp face, spuneam, eforturi sa se acomodeze la infernul de sus, la gradul inalt de „ciudatenie a situatiei“, manifestat in acel „aer rarefiat si uscat al inaltimilor“, se simte tulburat, un pic debusolat – Settembrini ii sugereaza de cateva ori sa plece de pe munte, sa se lase pagubas, sa evadeze, iar mai tarziu unchiul sau, venit intr-o scurta vizita cu intentia limpede exprimata de a-l lua de aici, va da el insusi bir cu fugitii -, caci absolut totul aici, la o altitudine de o mie sase sute de metri, e, insistam, diferit. Cel putin atunci cand face eforturi sa deprinda arta de a se cuibari in sezlongul extrem de comod, placut, ba chiar instructiv, el percepe infernul montan drept un paradis, aceasta cuibarire a trupului de carne imitand, in realitate, si pregatind intrucatva cuibarirea treptata a eului vechi intr-unul diferit de cel de odinioara. Traseu ontic, derulat in etape, treptat, sub ochii celor doi maestri volubili, patimasi si lucizi, lipsiti de masura, care isi disputa, dupa cum afirmam, sufletul tanarului in febrila formare, unul dintre acestia conservator, ghidat totusi de principiile unui umanism superior imbibat de abstractiuni, de parfumul tare al unor idei fixe, deci, neviabile – Settembrini -, iar celalalt – si el un maestru, Naphta –, un preot fara vocatie, pecetluit de o senzualitate morbida, un intunecat, un ins radical si reactionar care isi doreste instaurarea unei ordini de fier in haosul dimprejur, anuntand astfel, in germen, instaurarea temporara, catastrofica a nazismului.
Curios, dornic sa asimileze, fiind un teren pregatit, Hans Castorp e dispus sa-l asculte aparent la nesfarsit pe utopicul, uscatul Lodovico Settembrini, carturarul impatimit de cuvantul frumos, retorul fascinat de vorbire, de constructia frazelor, idealistul fara leac, intelectualul excesiv de abstract care viseaza „o republica mondiala“ cu „principiul asiatic al robiei si al conservatorismului“ amputat fara gres. O republica unde sa domneasca dreptatea, egalitatea si infratirea, cele trei comandamente nefiind straine nici bunicului sau, Giuseppe Settembrini, un carbonaro impatimit de lupta, „un om care dusese o viata intunecoasa, patimasa si razvratita“, facand parte din categoria patriotilor rari care isi raporteaza strictul lor destin privat, de fiinte limitate si muritoare, la destinul colectiv, la lupta pentru viitorul patriei lor. In semn de protest impotriva celor ce voiau raul patriei sale, batranul luptator respectat, Giuseppe Settembrini, si-a pus pe intinderea intregii sale existente haine de culoare neagra, un fel de doliu, un indiciu care denota neacceptarea nedreptatilor.
Acea haina neagra invocata de „flasnetarul“ Settembrini il duce cu gandul pe Hans Castorp la propriul sau bunic, purtator de haine negre, insa din cu totul alte pricini, si anume: din dorinta de a pune in valoare faptul ca epoca in care el ajunsese la senectute era substantial diferita de celalalt segment existential, trait pana atunci. Astfel, locuind prezentul, Hans Lorenz Castorp indica, printr-un soi de artificiu, „cat de putin ii apartinea“ acestei zeitati obscure, de neinteles, prin urmare, funciar straine si inacceptabile. Ambii bunici, asadar, se invesmantau in haine negre din motive diferite: „pe cand unul
De buna seama, Hans inregistreaza prapastia de sorginte ideologica ce-i despartea pe cei doi bunici, lumile opuse locuite de acestia, universurile care nu s-ar fi conciliat nicicand. Atras si de asemenea discrepante, deosebiri, unghiuri, junele in plina formare asculta peroratiile literatului de origine italiana, fiu, la randul lui, al unui carturar de vaza, temut si respectat. Asculta cu luare-aminte inclusiv fiindca el, tanarul inginer ce recunoaste ca i-ar fi placut sa fie preot, niciodata n-a auzit vorbindu-i-se despre lucruri atat de importante si, oricum, greu de trecut cu vederea de un individ viu: despre Dumnezeu si credinta, despre o republica mondiala inevitabila, care ar salva lumea, dandu-i speranta, despre rau si bine, despre suflet si capacitatea de a te exprima frumos, despre literatura si boala, despre societate si progres si natura prin excelenta rea si plina de cruzime, despre principiile care isi disputa lumea: forta si dreptul, tirania si libertatea, superstitia si stiinta. Dar si despre cele trei zile ale Revolutiei Franceze de la 1830, puse – dupa opinia lui Hans in chip cu totul exagerat – de catre bunicul Settembrini (asemuit cu Prometeu, „primul umanist“) alaturi de cele sase zile biblice pe intinderea carora Dumnezeu a creat lumea, despartind apele de uscat, cerul de pamant, modeland astrii, pasarile, animalele, pestii, iarba, lutul si arborii.
Hans era incantat, asadar, sa asculte toate aceste lucruri exprimate cu maiestrie, insa nu se simtea catusi de putin angajat intr-un fel oarecare, ci le trata „doar cu titlu de experienta“, caci lua cunostinta de aceste puncte de vedere ca un om perfect lucid. Tocmai de aceea nu impartasea anumite opinii settembriniene, nici naphtiene, opunandu-le, de la un punct incolo, fie discret, fie fatis, rezistenta. Atitudinea lui rezulta, firesc, din educatia hanscastorpiana, cat si din confruntarea sa cu o realitate noua, insa el continua sa-l asculte pe mentorul italian pentru „a primi de la propria-i constiinta certificatul de libera trecere pe care nu i l-ar fi acordat de la bun inceput“ si se lasa, cateodata, cuprins de acel cantec launtric, creat in starea lui definita de autor drept muzicala si senzitiva. Din timp in timp, Hans se arata un pic nedumerit, bunaoara, de stangacia neconvinsa si plina de aplomb a maestrului Settembrini de a inrudi muzica, zeitatile ambigue ale acesteia cu politica si divinitatile ei imprevizibile, straine, absconse.
Fragment din volumul „Religia viului“,
in curs de aparitie la Editura EuroPress
www.ideeaeuropeana.ro